Audiența generală de miercuri

Viciile și virtuțile
19. Speranța
miercuri, 8 mai 2024

Iubiți frați și surori!

În ultima cateheză am început să reflectăm asupra virtuților teologale. Sunt trei: credința, speranța și iubirea. Data trecută am reflectat asupra credinței, astăzi este rândul speranței.

„Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră împărăția cerurilor și viața veșnică punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos și sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817). Aceste cuvinte ne confirmă că speranța este răspunsul oferit inimii noastre, când se naște în noi întrebarea absolută: „Ce se va întâmpla cu mine? Care este destinația călătoriei? Ce se întâmplă cu destinul lumii?”.

foto: Vatican Media

Toți ne dăm seama că un răspuns negativ la aceste întrebări produce tristețe. dacă nu există un sens pentru călătoria vieții, dacă la început și la sfârșit este nimicul, atunci ne întrebăm pentru ce ar mai trebui să mergem: de aici se naște disperarea omului, senzația inutilității a toate. Și mulți ar putea să se răzvrătească: m-am străduit să fiu virtuos, să fiu prudent, drept, puternic, cumpătat. Am fost și un bărbat sau o femeie de credință… La ce a folosit lupta mea dacă totul se termină aici? Dacă lipsește speranța, toate celelalte virtuți riscă să se uzeze și să ajungă în cenușă. Dacă nu ar exista o zi de mâine credibilă, un orizont luminos, n-ar rămâne decât să se concluzioneze că virtutea este o trudă inutilă. „Numai când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine trăibil și prezentul”, spunea Benedict al XVI-lea (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 2).

Creștinul are speranță nu prin merit propriu. Dacă crede în viitor este pentru că Cristos a murit și a înviat și ni l-a dăruit pe Duhul său. „Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranța, o speranță credibilă, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru” (ivi, 1). În acest sens, încă o dată, noi spunem că speranța este o virtute teologală: nu provine de la noi, nu este o încăpățânare cu care vrem să ne autoconvingem, ci este un cadou care vine direct de la Dumnezeu.

Atâtor creștini aflați în îndoială, care nu erau complet renăscuți la speranță, apostolul Paul le pune în față logica nouă a experienței creștine: „Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică și voi sunteți încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit. Și dacă ne-am pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toți oamenii” (1Cor 15,17-19). Este ca și cum ar spune: dacă crezi în învierea lui Cristos, atunci știi cu certitudine că nicio înfrângere și nicio moarte nu este pentru totdeauna. Dar dacă nu crezi în învierea lui Cristos, atunci totul devine gol, chiar și predica apostolilor.

Speranța este o virtute împotriva căreia păcătuim des: în nostalgiile noastre rele, în melancoliile noastre, când credem că fericirile din trecut sunt îngropate pentru totdeauna. Păcătuim împotriva speranței când capitulăm în fața păcatelor noastre, uitând că Dumnezeu este milostiv și este mai mare decât inima noastră. Să nu uităm asta, fraților și surorilor: Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Dar să nu uităm acest adevăr: Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu. Păcătuim împotriva speranței când capitulăm în fața păcatelor noastre; păcătuim împotriva speranței când în noi toamna anulează primăvara; când iubirea lui Dumnezeu încetează să fie un foc veșnic și nu avem curajul de a lua decizii care ne angajează pentru toată viața.

De această virtute creștină lumea are atâta nevoie astăzi! Lumea are nevoie de speranță, așa cum are atâta nevoie de răbdare, o virtute care merge în contact strâns cu speranța. Oamenii răbdători sunt țesători de bine. Doresc cu încăpățânare pacea și chiar dacă unii se grăbesc și ar vrea totul și imediat, răbdarea are capacitatea așteptării. Și atunci când în jur mulți au cedat în fața descurajării, cel care este animat de speranță și este răbdător este în măsură să traverseze nopțile cele mai întunecate. Speranța și răbdarea merg împreună.

Speranța este virtutea celui care are inima tânără; și aici nu contează vârsta din acte. Pentru că există și bătrâni cu ochii plini de lumină, care trăiesc o tensiune permanentă spre viitor. Să ne gândim la cei doi mari bătrâni din Evanghelie, Simeon și Ana: nu au încetat niciodată să aștepte și au văzut ultima bucată din drumul lor binecuvântată de întâlnirea cu Mesia, pe care l-au recunoscut în Isus, dus la templu de părinții săi. Ce har dacă ar fi așa pentru noi toți! Dacă după o lungă peregrinare, depunând desaga și toiagul, inima noastră s-ar umple de o bucurie pe care n-am simțit-o niciodată și am putea și noi să exclamăm: „Acum slobozește-l pe slujitorul tău, Stăpâne, / după cuvântul tău, în pace, / căci au văzut ochii mei mântuirea ta / pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, / lumină spre luminarea neamurilor / și slava poporului tău, Israel!” (Lc 2,29-32).

Fraților și surorilor, să mergem înainte și să cerem harul de a avea speranța, speranța cu răbdarea. Privind mereu la acea întâlnire definitivă; gândindu-ne mereu că Domnul este aproape de noi, că niciodată, niciodată moartea nu va fi victorioasă! Să mergem înainte și să cerem Domnului să ne dea această mare virtute a speranței, însoțită de răbdare. Mulțumesc.

* * *

Astăzi Biserica înalță rugăciunea „Implorării” către Sfânta Fecioară Maria a Rozariului de la Pompei. Invit pe toți să invocăm mijlocirea Mariei, pentru ca Domnul să dea pace lumii întregi, în special iubitei și martirizatei Ucraina, Palestinei și Israelului, Myanmarului. Îi încredințez îndeosebi Mamei noastre pe tineri, pe bolnavi, pe bătrâni și pe soții noi care sunt prezenți aici astăzi și îndemn pe toți să valorizeze în această lună mai rugăciunea sfântului Rozariu.

Pentru toți, binecuvântarea mea!