32. Rugăciunea contemplativă
miercuri, 5 mai 2021
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Continuăm catehezele despre rugăciune și în această cateheză aș vrea să mă opresc asupra rugăciunii de contemplație.
Dimensiunea contemplativă a ființei umane – care încă nu este rugăciunea contemplativă – este un pic ca „sarea” vieții: dă gust zilelor noastre. Se poate contempla privind soarele care răsare dimineața sau copacii care se îmbracă în verde primăvara; se poate contempla ascultând o muzică sau cântul păsărilor, citind o carte, în fața unei opere de artă sau a acelei capodopere care este fața umană… Carlo Maria Martini, trimis ca episcop la Milano, a intitulat prima sa scrisoare pastorală „Dimensiunea contemplativă a vieții”: de fapt, cel care trăiește într-un oraș mare, unde totul – putem spune – este artificial, unde totul este funcțional, riscă să piardă capacitatea de a contempla. A contempla nu este înainte de toate un mod de a face, ci este un mod de a fi: a fi contemplativ.
A fi contemplativi nu depinde de ochi, ci de inimă. Și aici intră în joc rugăciunea, ca act de credință și de iubire, ca „respirație” a relației noastre cu Dumnezeu. Rugăciunea purifică inima și, cu ea, luminează și privirea, permițând să perceapă realitatea dintr-un alt punct de vedere. Catehismul descrie această transformare a inimii din partea rugăciunii citând o mărturie vestită a sfântului paroh de Ars: „Contemplația este privirea de credință, ațintită asupra lui Isus. «Eu îl privesc și el mă privește», îi spune sfântului său paroh țăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului. […] Lumina privirii lui Isus luminează ochii inimii noastre; ea ne învață să vedem totul în lumina adevărului lui și a compătimirii lui pentru toți oamenii” (Catehismul Bisericii Catolice, 2715). Totul se naște de acolo: de la o inimă care se simte privită cu iubire. Atunci realitatea este contemplată cu ochi diferiți.
„Eu îl privesc și el mă privește!”. Așa este: în contemplația iubitoare, tipică a rugăciunii mai intime, nu folosesc multe cuvinte: este suficientă o privire, este suficient să fim convinși că viața noastră este înconjurată de o iubire mare și fidelă de care nimic nu ne va putea despărți.
Isus a fost maestru al acestei priviri. În viața sa nu au lipsit timpurile, spațiile, tăcerile, comuniunea iubitoare care permite existenței să nu fie devastată de nelipsitele încercări, ci să fie păstrată intactă frumusețea. Secretul său era relația cu Tatăl ceresc.
Să ne gândim la evenimentul Schimbării la Față. Evangheliile situează acest episod în momentul critic al misiunii lui Isus, când cresc în jurul său contestarea și refuzul. Chiar și printre discipolii săi mulți nu-l înțeleg și pleacă; unul dintre cei doisprezece nutrește gânduri de trădare. Isus începe să vorbească deschis despre suferințele și despre moartea care-l așteaptă la Ierusalim. În acest context Isus urcă pe un munte înalt cu Petru, Iacob și Ioan. Spune Evanghelia lui Marcu: „i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi” (9,2-3). Chiar în momentul în care Isus este neînțeles – plecau, îl lăsau singur pentru că nu-l înțelegeau -, în acest moment în care el este neînțeles, chiar atunci când totul pare să se șteargă într-o vâltoare de înțelegeri greșite, acolo strălucește o lumină divină. Este lumina iubirii Tatălui, care umple inima Fiului și transfigurează toată Persoana sa.
Unii maeștri de spiritualitate din trecut au înțeles contemplația ca opusă acțiunii și au exaltat acele vocații care fug de lume și de problemele sale pentru a se dedica în întregime rugăciunii. În realitate, în Isus Cristos, în persoana sa și în evanghelie nu există contrapoziție între contemplație și acțiune, nu. În evanghelie, în Isus nu există contradicție. Aceasta a venit probabil de la influența vreunui filozof neoplatonic, dar cu siguranță este vorba de un dualism care nu aparține mesajului creștin.
Există o singură mare chemare în evanghelie și este aceea de a-l urma pe Isus pe calea iubirii. Acesta este apogeul, este centrul a toate. În acest sens, caritatea și contemplația sunt sinonime, spun același lucru. Sfântul Ioan al Crucii susținea că un mic act de iubire pură este mai util Bisericii decât toate celelalte opere puse împreună. Ceea ce se naște din rugăciune și nu din prezumția eului nostru, ceea ce este purificat de umilință, chiar dacă este un act de iubire izolat și silențios, este cel mai mare miracol pe care îl poate realiza un creștin. Și aceasta este calea rugăciunii de contemplație: eu îl privesc, el mă privește! Acest act de iubire în dialogul silențios cu Isus face mult bine Bisericii.
* * *
Apel
Conduși de sanctuarele răspândite în lume, în această lună mai să recităm Rozariul pentru a invoca sfârșitul pandemiei și reluarea activităților sociale și de muncă. Astăzi conduce această rugăciune mariană Sanctuarul Sfintei Fecioare a Rozariului de la Namyang, în Coreea de Sud. Să ne unim cu cei care sunt adunați în acest sanctuare, rugându-ne în special pentru copii și adolescenți.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.05.2021
Publicarea pe acest sit: 05.05.2021
Etichete: Audiențe generale, Papa F, Despre rugăciune