Audienţa generală de miercuri

Biserica: 12. Biserica realitate vizibilă și spirituală
miercuri, 29 octombrie 2014

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În catehezele precedente, am avut ocazia să evidențiez că Biserica are o natură spirituală: este trupul lui Cristos, zidit în Duhul Sfânt. Însă când ne referim la Biserică, gândul nostru se îndreaptă imediat spre comunitățile noastre, spre parohiile noastre, spre Diecezele noastre, spre structurile în care obișnuim să ne reunim și, desigur, și la componenta și la figurile mai instituționale care o sprijină, care o conduc. Aceasta este realitatea vizibilă a Bisericii. Așadar, trebuie să ne întrebăm: este vorba despre două lucruri diferite sau despre unica Biserică? Și, dacă este mereu unica Biserică, noi cum putem înțelege raportul dintre realitatea sa vizibilă și cea spirituală?

1. Înainte de toate, când vorbim despre realitatea vizibilă a Bisericii, nu trebuie să ne gândim numai la Papa, la Episcopi, la preoți, la surori și la toate persoanele consacrate. Realitatea vizibilă a Bisericii este constituită din atâția frați și surori botezați care în lume cred, speră și iubesc. Însă de atâtea ori auzim spunându-se: „Dar Biserica nu face aceasta, Biserica nu face cealaltă…” – „Dar, spune-mi, cine este Biserica?” – „Sunt preoții, Episcopii, Papa…” – Biserica suntem toți, noi! Toți cei botezați suntem Biserica, Biserica lui Isus. Toți cei care îl urmează pe Domnului Isus și care, în numele Său, se apropie de cei din urmă și de cei suferinzi, încercând să ofere puțină alinare, mângâiere și pace. Toți cei care fac ceea ce Domnul ne-a poruncit sunt Biserica. Înțelegem, așadar, că și realitatea vizibilă a Bisericii nu este măsurabilă, nu poate fi cunoscută în toată plinătatea sa: cum poate fi cunoscut tot binele care este făcut? Atâtea opere de iubire, atâtea fidelități în familii, atâta muncă pentru a-i educa pe copii, pentru a transmite credința, atâta suferință în bolnavii care oferă Domnului suferințele lor… Dar acestea nu se pot măsura și sunt atât de mari! Cum pot fi cunoscute toate minunățiile pe care, prin noi, Cristos reușește să le realizeze în inima și în viața fiecărei persoane? Vedeți: și realitatea vizibilă a Bisericii merge dincolo de controlul nostru, merge dincolo de forțele noastre și este o realitate misterioasă, pentru că vine de la Dumnezeu.

2. Pentru a înțelege, în Biserică, raportul dintre realitatea sa vizibilă și cea spirituală, nu există altă cale decât a privi la Cristos, al cărui trup îl constituie Biserica și din care este născută, într-un act de iubire infinită. De fapt, și în Cristos, în virtutea misterului Întrupării, recunoaștem o natură umană și o natură divină, unite în aceeași persoană în mod minunat și indisolubil. Acest lucru este valabil în mod analog pentru Biserică. Și așa cum în Cristos natura umană urmează pe deplin natura divină și se pune în slujba ei, în vederea împlinirii mântuirii, tot așa se întâmplă în Biserică, pentru realitatea sa vizibilă, față de realitatea spirituală. Deci și Biserica este un mister, în care ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce se vede și poate să fie recunoscut numai cu ochii credinței (cf. Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 8).

3. Însă, în cazul Bisericii, trebuie să ne întrebăm: cum poate realitatea vizibilă să se pună în slujba realității spirituale? Încă o dată, putem înțelege aceasta privind la Cristos. Cristos este modelul Bisericii, pentru că Biserica este trupul Său. Este modelul tuturor creștinilor, modelul nostru al tuturor. Când se privește la Cristos nu se greșește. În Evanghelia lui Luca se relatează că Isus, întors la Nazaret, unde crescuse, a intrat în sinagogă și a citit, referindu-l la El însuși, textul din profetul Isaia unde este scris: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți, să vestesc un an de bunăvoință al Domnului” (4,18-19). Iată: așa cum Cristos s-a folosit de umanitatea Sa – pentru că era și om – pentru a vesti și a realiza planul divin de răscumpărare și de mântuire – pentru că era Dumnezeu – tot așa trebuie să fie și pentru Biserică. Prin realitatea sa vizibilă, a tot ceea ce se vede, Sacramentele și mărturia noastră a tuturor creștinilor, Biserica este chemată în fiecare zi să se apropie de fiecare om, începând de la cel care este sărac, de la cel care suferă și de la cel care este marginalizat, în așa fel încât să continue să-i facă pe toți să simtă asupra lor privirea compătimitoare și milostivă a lui Isus.

Iubiți frați și surori, adesea ca Biserică experimentăm fragilitatea noastră și limitele noastre. Toți le avem. Toți suntem păcătoși. Nimeni dintre noi toți nu poate spune: „Eu nu sunt păcătos”. Dar dacă vreunul dintre noi se simte că nu este păcătos, să ridice mâna. Toți suntem păcătoși. Și această fragilitate, aceste limite, aceste păcate ale noastre este drept să provoace în noi o profundă părere de rău, mai ales când dăm exemplu rău și când ne dăm seama că devenim motiv de scandal. De câte ori am auzit, în cartier: „Persoana aceea de acolo merge mereu la biserică, dar îi bârfește pe toți…” Acesta nu este creștin, este un exemplu rău: este un păcat. Și astfel noi dăm un exemplu rău: „Și, până la urmă, dacă acesta este creștin, eu mă fac ateu”. Mărturia noastră este aceea de a face să se înțeleagă ce înseamnă a fi creștin. Să cerem ca să nu fim motiv de scandal. Să cerem darul credinței, pentru ca să putem înțelege cum, în pofida micimii noastre și a sărăciei noastre, Domnul ne-a făcut cu adevărat instrument de har și semn vizibil al iubirii Sale față de toată omenirea. Putem deveni motiv de scandal, da. Dar putem deveni și motiv de mărturie, spunând cu viața noastră ceea ce Isus vrea de la noi.