Sfântul Paul
Viziunea teologică a Scrisorilor pastorale
miercuri, 28 ianuarie 2009
Iubiți frați și surori,
Ultimele Scrisori din epistolarul paulin, despre care aș vrea să vorbesc astăzi, sunt numite Scrisori pastorale, pentru că au fost trimise unor figuri de păstori ai Bisericii: două către Timotei și una către Tit, colaboratori foarte apropiați ai sfântului Paul. În Timotei, apostolul vedea aproape un alter ego; de fapt, i-a încredințat misiuni importante (în Macedonia: cf. Fap 19,22; la Tesalonic: cf. 1Tes 3,6-7; la Corint: cf. 1Cor 4,17; 16,10-11), și apoi a scris despre el un elogiu măgulitor: „Eu nu am pe nimeni atât de apropiat sufletește care să se îngrijească cu atâta sinceritate de problemele voastre” (Fil 2,20). Conform Istoriei ecleziastice a lui Eusebiu din Cezareea, din secolul al IV-lea, Timotei a fost apoi primul episcop de Efes (cf. 3,4). Cât privește Tit, și el i-a fost foarte drag apostolului, care-l definește în mod explicit „cuprins de un zel și mai mare… însoțitorul și colaboratorul meu” (2Cor 8,17.23), ba chiar „adevărat fiu după credința comună” (Tit 1,4). El a primit mandat pentru câteva misiuni foarte delicate în Biserica din Corint, al căror rezultat l-a îmbărbătat pe Paul (cf. 2Cor 7,6-7.13; 8,6). După aceea, din ceea ce ne este transmis, Tit a ajuns la Paul la Nicopole în Epir, în Grecia (cf. Tit 3,12), și a fost trimis apoi de el în Dalmația (cf. 2Tim 4,10). Conform scrisorii adresate lui, el a fost apoi episcop de Creta (cf. Tit 1,5).
Scrisorile adresate acestor doi păstori ocupă un loc cu totul deosebit în cadrul Noului Testament. Majoritatea exegeților sunt de părere astăzi că aceste scrisori nu ar fi fost scrise chiar de Paul, ci originea lor ar fi în „școala lui Paul” și ar reflecta moștenirea sa pentru o nouă generație, probabil integrând vreo scurtă scriere sau cuvânt al apostolului însuși. De exemplu, câteva cuvinte din a doua Scrisoare către Timotei apar așa de autentice încât pot să vină numai din inima și din gura apostolului.
Fără îndoială situația eclezială care reiese din aceste scrisori este diferită de aceea din anii centrali ai vieții lui Paul. Acum el, în retrospectivă, se autodefinește „vestitor, apostol și învățător” al păgânilor în credință și în adevăr (cf. 1Tim 2,7; 2Tim 1,11); se prezintă ca unul care a dobândit milostivire, pentru ca Isus Cristos – așa scrie el – „să-și arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare, făcând din mine un model pentru cei care vor crede în el spre viața veșnică” (1Tim 1,16). Deci, esențial este că realmente în Paul, persecutor convertit de prezența celui înviat, apare îndelunga răbdare a Domnului ca încurajare pentru noi, pentru a ne induce să sperăm și să avem încredere în milostivirea Domnului care, în pofida micimii noastre, poate să facă lucruri mari. Dincolo de anii centrali ai vieții lui Paul sunt și noile contexte culturale presupuse aici. De fapt, se face aluzie la apariția unor învățături care trebuie considerate complet greșite și false (cf. 1Tim 4,1-2; 2Tim 3,1-5), cum ar fi cele ale aceluia care pretindea că nu ar fi bună căsătoria (cf. 1Tim 4,3a). Vedem cât de modernă este această preocupare, pentru că și astăzi se citește uneori Scriptura ca obiect de curiozitate istorică și nu ca și cuvânt al Duhului Sfânt, în care putem să auzim însuși glasul Domnului și să cunoaștem prezența sa în istorie. Am putea spune că, prin această scurtă listă de erori prezente în cele trei scrisori, apar anticipate câteva caracteristici ale acelei ulterioare orientări eronate care poartă numele de gnosticism (cf. 1Tim 2,5-6; 2Tim 3,6-8).
Acestor învățături autorul le face față cu două referințe de fond. Una constă în trimiterea la o lectură spirituală a Sfintei Scripturi (cf. 2Tim 3,14-17, adică la o lectură care-o consideră realmente ca „inspirată” și care provine de la Duhul Sfânt, așa încât de ea putem fi „instruiți pentru mântuire”. Se citește Scriptura pe bună dreptate punându-ne în colocviu cu Duhul Sfânt, așa încât să scoatem din ea lumină „pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate” (2Tim 3,17). În acest sens, scrisoarea adaugă: „pentru ca omului lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2Tim 3,17). Cealaltă referință constă în aluzia la „depozitul” (paratheke) bun: este un cuvânt special din scrisorile pastorale cu care se indică tradiția credinței apostolice care trebuie păzită cu ajutorul Duhului Sfânt care locuiește în noi. Deci așa-numitul „depozit” trebuie considerat ca totalitatea tradiției apostolice și ca și criteriu de fidelitate față de vestirea evangheliei. Și aici trebuie să ținem cont de faptul că în scrisorile pastorale, ca în tot Noul Testament, termenul „Scripturi” înseamnă în mod explicit Vechiul Testament, deoarece scrierile din Noul Testament ori încă nu existau ori încă nu făceau parte dintr-un canon al Scripturilor. Deci tradiția vestirii apostolice, acest „depozit”, este cheia de lectură pentru a înțelege Scriptura, Noul Testament. În acest sens, Scriptura și tradiția, Scriptura și vestirea apostolică precum cheie de lectură, sunt apropiate și aproape că se amestecă, pentru a forma împreună „temelia solidă a lui Dumnezeu” (2Tim 2,19). Vestirea apostolică, adică tradiția, este necesară pentru a ne introduce în înțelegerea Scripturii și a percepe în ea glasul lui Cristos. De fapt, trebuie „să ținem la cuvântul adevărat conform doctrinei” (Tit 1,9). La bază este întocmai credința în revelația istorică a bunătății lui Dumnezeu, care în Isus Cristos a manifestat în mod concret „iubirea sa față de oameni”, o iubire care în textul original grec este calificat în mod semnificativ ca filanthropia (Tit 3,4; cf. 2Tim 1,9-10); Dumnezeu iubește omenirea.
În ansamblu, se vede bine că se configurează în termeni foarte clari comunitatea creștină, după o identitate care nu numai că se distanțează de interpretări nepotrivite, ci mai ales afirmă propria ancorare în punctele esențiale ale credinței, care aici este sinonimă cu „adevărul” (1Tim 2,4.7; 4,3; 6,5; 2Tim 2,15.18.25; 3,7.8; 4,4; Tit 1,1.14). În credință apare adevărul esențial despre cine suntem noi, cine este Dumnezeu, cum trebuie să trăim. Și Biserica este definită „coloană și temelie” (1Tim 3,15) a acestui adevăr (adevărul credinței). În orice caz, ea rămâne o comunitate deschisă, cu respirație universală, care se roagă pentru toți oamenii de orice ordin și grad, pentru ca să ajungă la cunoașterea adevărului: „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului”, pentru că „Isus Cristos s-a dat pe sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți” (1Tim 2,4-5). Deci sensul universalității, chiar dacă încă sunt mici comunitățile, este puternic și determinant pentru aceste scrisori. În afară de asta, această comunitate creștină „nu defăimează pe nimeni” și „arată blândețe desăvârșită față de toți oamenii” (Tit 3,2). Aceasta este o primă componentă importantă a acestor scrisori: universalitatea și credința ca adevăr, ca și cheie de lectură a Sfintei Scripturi, a Vechiului Testament și astfel se schițează o unitate de vestire și de Scriptură și o credință vie deschisă tuturor și martoră a iubirii lui Dumnezeu față de toți.
O altă componentă tipică a acestor scrisori este reflecția lor asupra structurii ministeriale a Bisericii. Ele prezintă pentru prima dată tripla subîmpărțire în episcopi, preoți și diaconi (cf. 1Tim 3,1-13; 4,13; 2Tim 1,6; Tit 1,5-9). Putem observa în scrisorile pastorale confluența a două structuri ministeriale diferite și astfel constituirea formei definitive a ministeriului în Biserică. În scrisorile pauline din anii centrali ai vieții sale, Paul vorbește despre „episcopi” (Fil 1,1) și despre „diaconi”: aceasta este structura tipică a Bisericii formată în acea vreme în lumea păgână. Prin urmare rămâne dominantă figura apostolului însuși de aceea numai treptat se dezvoltă celelalte slujiri.
Dacă, așa cum s-a spus, în Bisericile formate în lumea păgână avem episcopi și diaconi, și nu preoți, în Bisericile formate în lumea iudeo-creștină preoții sunt structura dominantă. Până la urmă, în scrisorile pastorale, cele două structuri se unesc: apare acum „episcopul” (cf. 1Tim 3,2; Tit 1,7), mereu la singular, însoțit de articolul determinativ „episcopul”. Și alături de „episcopul” îi găsim pe preoți și pe diaconi. Încă este tot determinantă figura apostolului, dar cele trei scrisori, așa cum am spus deja, nu mai sunt adresate comunităților, ci persoanelor: Timotei și Tit, care pe de o parte apar ca episcopi, pe de altă parte încep să stea în locul apostolului.
Astfel se observă inițial realitatea care mai târziu se va numi „succesiune apostolică”. Paul îi spune lui Timotei cu ton de mare solemnitate: „Nu neglija darul care este în tine și care ți-a fost dat prin profeție împreună cu impunerea mâinilor prezbiterilor” (1Tim 4,14). Putem spune că în aceste cuvinte apare inițial și caracterul sacramental al slujirii. Și astfel avem esențialul structurii catolice: Scriptura și tradiția, Scriptura și vestirea, formează un ansamblu, dar acestei structuri, pentru a spune așa doctrinare, trebuie să se adauge structura personală, succesorii apostolilor, ca martori ai vestirii apostolice.
În sfârșit, este important de notat că în aceste scrisori Biserica se înțelege pe sine însăși în termeni foarte umani, în analogie cu casa și familia. Îndeosebi în 1Tim 3,2-7 se citesc instrucțiuni foarte detaliate despre episcop, ca acestea: el trebuie să fie „fără reproș, bărbatul unei singure soții, sobru, înțelept, cuviincios, ospitalier, capabil să-i învețe pe alții. Să nu fie bețiv, nici violent, ci să fie blând, necertăreț, dezlipit de bani. Să-și organizeze bine casa proprie, ținându-și copiii sub ascultare cu toată cuviința, căci dacă cineva nu știe să-și organizeze propria casă, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?… Trebuie să aibă o bună mărturie și de la cei din afară”. Trebuie să se observe aici mai ales importanta aptitudine la învățământ (cf. și 1Tim 5,17), despre care se găsesc ecouri și în alte texte (cf. 1Tim 6,2c; 2Tim 3,10; Tit 2,1), și apoi o caracteristică personală specială, aceea a „paternității”. De fapt, episcopul este considerat tată al comunității creștine (cf. și 1Tim 3,15). De altfel, ideea de Biserică precum „casă a lui Dumnezeu” își are rădăcinile în Vechiul Testament (cf. Num 12,7) și se găsește reformulată în Evr 3,2.6, în timp ce în altă parte se citește că toți creștinii nu mai sunt străini, nici oaspeți, ci concetățeni ai sfinților și familiari ai casei lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19).
Să-l rugăm pe Domnul și pe sfântul Paul pentru ca și noi, ca și creștini, să putem să ne caracterizăm tot mai mult, în raport cu societatea în care trăim, ca membri ai „familiei lui Dumnezeu”. Și să ne rugăm și pentru ca păstorii Bisericii să dobândească tot mai mult sentimente paterne, în același timp gingașe și puternice, în formarea casei lui Dumnezeu, a comunității, a Bisericii.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.01.2009
Publicarea pe acest sit: 03.02.2009
Etichete: Papa B16, Audiențe generale, Anul Paulin