Audienţa generală de miercuri

Sfânta Brigita a Suediei
miercuri, 27 octombrie 2010

Iubiți frați și surori,

În ajunul entuziast al Marelui Jubileu al Anului 2000, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a proclamat-o pe sfânta Brigita din Suedia copatroană a întregii Europe. În această dimineață aș vrea să-i prezint figura, mesajul și motivele pentru care această femeie are multe să învețe – și astăzi – Biserica și lumea.

Cunoaștem bine evenimentele din viața sfintei Brigita, deoarece părinții spirituali ai ei au redactat biografia ei pentru a-i promova procesul de canonizare imediat după moarte, care a avut loc în anul 1373. Brigita s-a născut cu șaptezeci de ani înainte, în anul 1303, la Finster, în Suedia, o națiune din nordul Europei care de trei secole primise credința creștină cu același entuziasm cu care Sfânta o primise de la părinții săi, persoane foarte evlavioase, aparținând de familii nobile, apropiate de Casa regală.

Putem distinge două perioade în viața acestei sfinte.

Prima este caracterizată de condiția sa de femeie în mod fericit căsătorită. Soțul se numea Ulf și era guvernator al unui important district din regatul Suediei. Căsătoria a durat douăzeci și opt de ani, până la moartea lui Ulf. S-au născut opt copii, dintre care a doua născută, Karin (Ecaterina), este venerată ca sfântă. Acesta este un semn elocvent al angajării educative a Brigitei față de proprii copii. De altfel, înțelepciunea sa pedagogică a fost apreciată până acolo încât regele Suediei, Magnus, a chemat-o la curte pentru o anumită perioadă, cu scopul de a o introduce pe tânăra sa soție, Bianca de Namur, în cultura suedeză.

Brigita, condusă spiritual de un călugăr doct care a inițiat-o în studiul Scripturilor, a exercitat o influență foarte pozitivă asupra propriei familii care, grație prezenței sale, a devenit o adevărată „biserică domestică”. Împreună cu soțul, a adoptat Regula Terțiarilor franciscani. Cu generozitate practica fapte de caritate față de cei lipsiți; a întemeiat și un spital. Alături de soția sa, Ulf a învățat să-și îmbunătățească propriul caracter și să înainteze în viața creștină. La întoarcerea dintr-un lung pelerinaj la Santiago de Compostela, efectuat în anul 1341 împreună cu alți membri ai familiei, soții și-au format proiectul de a trăi în continență; însă după puțin timp, în pacea unei mănăstiri în care s-a retras, Ulf a încheiat viața sa pământească.

Această primă perioadă din viața Brigitei ne ajută să apreciem ceea ce astăzi am putea să definim o „spiritualitatea conjugală” autentică: împreună, soții creștini pot să parcurgă un drum de sfințenie, susținuți de harul Sacramentului Căsătoriei. Nu de puține ori, exact cu s-a întâmplat în viața sfintei Brigita și a lui Ulf, femeia cu sensibilitatea ei religioasă, cu delicatețea și dulceața ei este cea care reușește să-l facă pe soț să parcurgă un drum de credință. Mă gândesc cu recunoștință la atâtea femei care, zi după zi, luminează și astăzi propriile familii cu mărturia lor de viață creștină. Fie ca Duhul Domnului să trezească și astăzi sfințenia soților creștini, pentru a arăta lumii frumusețea căsătoriei trăită după valorile Evangheliei: iubirea, tandrețea, ajutorul reciproc, fecunditatea în nașterea și în educarea copiilor, deschiderea și solidaritatea față de lume, participarea la viața Bisericii.

Când Brigita a rămas văduvă, a început a doua perioadă a vieții sale. A renunțat la altă căsătorie pentru a aprofunda unirea cu Domnul prin rugăciune, pocăință și fapte de caritate. Așadar, și văduvele creștine pot avea în această sfântă un model de urmat. De fapt, Brigita, la moartea soțului, după ce a împărțit săracilor propriile bunuri, chiar fără a accede vreodată la consacrarea călugărească, s-a stabilit la mănăstirea cistercină din Alvastra. Aici au început revelațiile divine, care au însoțit-o tot restul vieții sale. Ele au fost dictate de Brigita secretarilor-confesorilor săi, care le-au tradus din suedeză în latină și le-au adunat într-o ediție de opt cărți, intitulate Revelationes (Revelații). La aceste cărți se adaugă un supliment, care are ca titlul Revelationes extravagantes (Revelații suplimentare).

Revelațiile sfintei Brigita prezintă un conținut și un stil foarte diferite. Uneori revelația se prezintă sub formă de dialoguri între persoanele divine, Sfânta Fecioară Maria, sfinții și chiar diavolii; dialoguri în care și Brigita intervine. În schimb, alteori e vorba de relatarea unei viziuni particulare; și în altele este relatat ceea ce Fecioara Maria îi revelează cu privire la viața și misterele Fiului. Valoarea Revelațiilor sfintei Brigita, uneori obiect de unele îndoieli, a fost precizată de Venerabilul Ioan Paul al II-lea în scrisoarea Spes aedificandi: „Recunoscând sfințenia Brigitei, Biserica, fără a se pronunța cu privire la fiecare revelație, a acceptat autenticitatea în ansamblu a experienței sale interioare” (nr. 5).

De fapt, citind aceste Revelații suntem interpelați cu privire la multe teme importante. De exemplu, revine frecvent descrierea Pătimirii lui Cristos, cu detalii destul de realiste, față de care Brigita a avut mereu o devoțiune privilegiată, contemplând în ea iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe buzele Domnului care-i vorbește, ea pune cu îndrăzneală aceste cuvinte emoționante: „O, prietenii mei, Eu iubesc așa de tandru oile mele care, dacă ar fi posibil, aș vrea să mor de multe alte ori, pentru fiecare dintre ele, de aceeași moarte pe care am îndurat-o pentru răscumpărarea tuturor” (Revelationes, Cartea I, c. 59). Și maternitatea dureroasă a Mariei, care a făcut-o Mediatoare și Mamă a milostivirii, este un argument care apare des în Revelații.

Primind toate aceste carisme, Brigita era conștientă că este destinatara unui dar de mare predilecție din partea Domnului: „Fiica mea – citim în prima carte din Revelații -, Eu te-am ales pentru mine, iubește-mă cu toată inima ta… mai mult decât tot ceea ce există în lume” (c. 1). De altfel, Brigita știa bine și era ferm convinsă că orice carismă este destinată să edifice Biserica. Tocmai pentru acest motiv, nu puține din revelațiile sale erau adresate, în formă de avertismente chiar severe, credincioșilor din timpul său, inclusiv Autoritățile religioase și politice, pentru ca să trăiască în mod coerent viața lor creștină; însă făcea asta mereu cu o atitudine de respect și de fidelitate deplină față de Magisteriul Bisericii, îndeosebi față de Succesorul Apostolului Petru.

În anul 1349 Brigita a părăsit pentru totdeauna Suedia și a mers în pelerinaj la Roma. Nu numai că intenționa să ia parte la Jubileul din anul 1350, ci dorea și să obțină de la papa aprobarea Regulii unui ordin călugăresc pe care intenționa să-l înființeze, dedicat Sfântului Mântuitor, și compus din călugări și călugărițe sub autoritatea abatesei. Acesta este un element care nu trebuie să ne uimească: în evul mediu existau fundații monastice cu o ramură masculină și o ramură feminină, dar cu practicarea aceleiași reguli monastice, care prevedea conducerea Abatesei. De fapt, în marea tradiție creștină, femeii îi este recunoscută o demnitate proprie, și – tot după exemplul Mariei, Regina Apostolilor – un loc propriu în Biserică, loc care, fără a coincide cu preoția primită prin hirotonire, este la fel de important pentru creșterea spirituală a comunității. În afară de asta, colaborarea consacraților și consacratelor, respectându-se mereu vocația lor specifică, îmbracă o mare importanță în lumea de astăzi.

La Roma, în compania fiicei Karin, Brigita s-a dedicat unei vieți de apostolat intens și de rugăciune. Și de la Roma a pornit în pelerinaj la diferite sanctuare italiene, îndeosebi la Assisi, patria sfântului Francisc, față de care Brigita a avut mereu mare devoțiune. În sfârșit, în anul 1371, a încoronat cea mai mare dorință a sa: călătoria în Țara Sfântă, unde a mers în compania fiilor săi spirituali, un grup pe care Brigita îl numea „prietenii lui Dumnezeu”.

În timpul acelor ani, pontifii erau la Avignon, departe de Roma: Brigita s-a adresat lor din inimă, pentru ca să se întoarcă la scaunul lui Petru, în Cetatea Eternă.

A murit în anul 1373, înainte ca papa Grigore al XI-lea să se întoarcă definitiv la Roma. A fost înmormântată provizoriu în biserica romană a Sfântului Laurențiu în Panisperna, însă în anul 1374 fiii săi Birger și Karin au readus-o în patrie, în mănăstirea din Vadstena, sediul ordinului călugăresc înființat de sfânta Brigita, care a avut imediat o expansiune însemnată. În anul 1391 papa Bonifaciu al IX-lea a canonizat-o în mod solemn.

Sfințenia Brigitei, caracterizată de multitudinea de daruri și de experiențe pe care am voit s-o amintesc în acest scurt profil biografic-spiritual, o face o figură eminentă în istoria Europei. Provenind din Scandinavia, sfânta Brigita dă mărturie că creștinismul a impregnat profund viața tuturor popoarelor din acest continent. Declarând-o copatroană a Europei, papa Ioan Paul al II-lea a dorit ca sfânta Brigita – care a trăit în secolul al XIV-lea, când creștinătatea occidentală încă nu era rănită de dezbinare – să poată mijloci în mod eficace la Dumnezeu, pentru a obține harul atât de mult așteptat al unității depline a tuturor creștinilor. Tot pentru această intenție, pe care o îndrăgim așa de mult, și pentru ca Europa să știe să se alimenteze din propriile rădăcini creștine, vrem să ne rugăm, iubiți frați și surori, invocând mijlocirea puternică a sfintei Brigita din Suedia, discipolă fidelă a lui Dumnezeu și copatroană a Europei. Mulțumesc pentru atenție.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.10.2010
Publicarea pe acest sit: 27.10.2010
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.