Audiența generală de miercuri

Cateheze despre „Tatăl nostru”
7. Tată care ești în ceruri
miercuri, 20 februarie 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Audiența de astăzi se desfășoară în două locuri. Mai înainte am avut întâlnirea cu credincioșii din Benevento, care erau în „Sfântul Petru”, iar acum cu voi. Și asta se datorează delicateții Prefecturii Casei Pontificale care nu voia ca voi să înghețați: le mulțumim, că au făcut asta. Mulțumim.

Continuăm catehezele despre „Tatăl nostru”. Primul pas al oricărei rugăciuni creștine este intrarea într-un mister, cel al paternității lui Dumnezeu. Nu ne putem ruga ca papagalii. Ori tu intri în mister, în conștiința că Dumnezeu este Tatăl tău, ori nu te rogi. Dacă eu vreau să-l rog pe Dumnezeu Tatăl meu, încep misterul. Pentru a înțelege în ce măsură Dumnezeu ne este tată, noi ne gândim la figurile părinților noștri, dar într-o oarecare măsură trebuie întotdeauna „să le rafinăm”, să le purificăm. Spune asta și Catehismul Bisericii Catolice, spune așa: „Purificarea inimii se referă la imaginile paterne și materne, izvorâte din istoria noastră personală și culturală și care ne influențează legătura cu Dumnezeu” (nr. 2779).

Niciunul dintre noi n-a avut părinți perfecți, niciunul; așa cum noi, la rândul nostru, nu vom fi niciodată părinți, sau păstori, perfecți. Toți avem defecte, toți. Relațiile noastre de iubire le trăim mereu sub semnul limitelor noastre precum și al egoismului nostru, de aceea sunt adesea poluate de dorințe de posesie sau de manipulare a celuilalt. Pentru aceasta uneori declarațiile de iubire se transformă în sentimente de supărare și de ostilitate. Dar privește, aceștia doi se iubeau așa de mult săptămâna trecută, astăzi se urăsc de moarte: asta o vedem în fiecare zi! Pentru aceasta, pentru că toți avem rădăcini amare înăuntru, care nu sunt bune și uneori ies și fac rău.

Iată pentru ce, atunci când vorbim despre Dumnezeu ca „tată”, în timp ce ne gândim la imaginea părinților noștri, în special dacă ne-au iubit, în același timp trebuie să mergem mai departe. Pentru că iubirea lui Dumnezeu este aceea a Tatălui „care este în ceruri”, conform expresiei pe care ne invită Isus s-o folosim: este iubirea totală pe care noi în această viață o gustăm numai în manieră imperfectă. Bărbații și femeile sunt veșnic cerșetori de iubire, – noi suntem cerșetori de iubire, avem nevoie de iubire – caută un loc unde să fie iubiți în sfârșit, dar nu-l găsesc. Câte prietenii și câte iubiri dezamăgite există în lumea noastră: atâtea!

Zeul grec al iubirii, în mitologie, este cel mai tragic în mod absolut: nu se înțelege dacă este o ființă îngerească sau un demon. Mitologia spune că este fiul lui Poros și al lui Penía, adică al îndemânării și al sărăciei, destinat să poarte în sine însuși un pic din fizionomia acestor părinți. De aici ne putem gândi la natura ambivalentă a iubirii umane: capabilă să înflorească și să trăiască prepotentă într-o oră din zi și imediat după aceea să se ofilească și să moară; ceea ce apucă, îi scapă mereu din mâini (cf. Platon, Simpozion, 203). Există o expresie a profetului Osea care încadrează în manieră nemiloasă slăbiciunea congenitală a iubirii noastre: „Îndurarea voastră este ca norul de dimineață, ca roua care trece repede” (6,4). Iată ce este adesea iubirea noastră: o promisiune care este menținută cu greu, o tentativă care repede se usucă și se evaporează, cam ca atunci când dimineața iese soarele și duce cu sine roua nopții.

De câte ori noi oamenii am iubit în așa manieră așa de slabă și intermitentă. Toți am trăit această experiență: am iubit dar după aceea iubirea aceea a dispărut sau a devenit slabă. Doritori să iubim, ne-am ciocnit după aceea cu limitele noastre, cu sărăcia forțelor noastre: incapabili să menținem o promisiune care în zilele de har ni se părea ușor de realizat. În fond și apostolului Petru i-a fost frică și a trebuit să fugă. Apostolul Petru n-a fost fidel față de iubirea lui Isus. Există mereu această slăbiciune care ne face să cădem. Suntem cerșetori care pe drum riscă să nu găsească niciodată în mod complet acea comoară pe care o caută încă din prima zi a vieții lor: iubirea.

Însă, există o altă iubire, aceea a Tatălui „care este în ceruri”. Nimeni nu trebuie să aibă îndoieli că este destinatar al acestei iubiri. Ne iubește. „Mă iubește”, putem să spunem. Dacă și tatăl nostru și mama noastră nu ne-ar fi iubit – o ipoteză istorică -, există un Dumnezeu în ceruri care ne iubește așa cum nimeni altul pe acest pământ n-a făcut-o și n-o va putea face vreodată. Iubirea lui Dumnezeu este constantă. Spune profetul Isaia: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele” (49,15-16). Astăzi este la modă tatuajul: „Te-am gravat pe palmele mele”. A făcut un tatuaj cu tine pe palmele mele. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu, astfel, și nu-l pot elimina. Iubirea lui Dumnezeu este ca iubirea unei mame, care niciodată nu poate uita. Și dacă o mamă uită? „Eu nu te voi uita”, spune Domnul. Aceasta este iubirea perfectă a lui Dumnezeu, așa suntem iubiți de El. Chiar dacă toate iubirile noastre pământești s-ar fărâmița și nu ne-ar rămâne în mână decât praf, există mereu pentru noi toți, arzătoare, iubirea unică și fidelă a lui Dumnezeu.

În foamea de iubire pe care o simțim toți, să nu căutăm ceva ce nu există: în schimb ea este invitația de a-l cunoaște pe Dumnezeu care este tată. De exemplu, convertirea sfântului Augustin este tranzitată prin acest pieptene: tânărul și strălucitorul retor căuta pur și simplu printre creaturi ceva ce nicio creatură nu-i putea da, până când într-o zi a avut curajul de a-și ridica privirea. Și în acea zi l-a cunoscut pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu care iubește.

Expresia „în ceruri” nu vrea să exprime o depărtare, ci o diversitate radicală de iubire, o altă dimensiune de iubire, o iubire neobosită, o iubire care va rămâne mereu, ba chiar, o iubire care este mereu la îndemână. Este suficient a spune „Tatăl nostru care ești în ceruri” și acea iubire vine.

De aceea, să nu ne temem! Niciunul dintre noi nu este singur. Dacă și din nenorocire tatăl tău pământesc ar uita de tine și tu ai fi supărat pe el, nu-ți este negată experiența fundamentală a credinței creștine: aceea de a ști că ești fiu preaiubit al lui Dumnezeu și că nu există nimic în viață care să poată stinge iubirea sa pasionată față de tine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.02.2019
Publicarea pe acest sit: 20.02.2019
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.