Cateheze despre sensul și valoarea bătrâneții:
6. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”: iubirea față de viața trăită
miercuri, 20 aprilie 2022
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Astăzi, cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat, deschidem o trecere prin fragilitatea vârstei bătrâne, marcate în mod special de experiențele rătăcirii și slăbirii, ale pierderii și părăsirii, ale dezamăgirii și îndoielii. Desigur, experiențele fragilității noastre, în fața situațiilor dramatice – uneori tragice – ale vieții, pot să aibă loc în orice timp al existenței. Totuși, la vârsta bătrână ele pot să provoace mai puțin impresie și să inducă în alții un soi de obișnuință, chiar și de deranj. De câte ori am simțit sau am gândit: „Bătrânii deranjează”; am spus asta, am gândit asta… Rănile mai grave ale copilăriei și tinereții provoacă, pe bună dreptate, un sentiment de nedreptate și de răzvrătire, o forță de reacție și de luptă. În schimb rănile, tot grave, ale vârstei bătrâne sunt însoțite, inevitabil, de senzația că oricum viața nu se contrazice pe ea însăși, pentru că deja a fost trăită. Și astfel bătrânii sunt un pic îndepărtați și de experiența noastră: vrem să-i îndepărtăm.
În experiența umană obișnuită, iubirea – așa cum se spune – este descendentă: nu se întoarce asupra vieții care se află în spate cu aceeași forță cu care se revarsă asupra vieții care se află încă în fața noastră. Gratuitatea iubirii apare și în asta: părinții știu asta din totdeauna, bătrânii o învață repede. Cu toate acestea, revelația deschide un drum pentru o restituire diferită a iubirii: este calea cinstirii celui care ne-a precedat. Calea cinstirii persoanelor care ne-au precedat începe de aici: cinstirea bătrânilor.
Această iubire specială care deschide drumul în forma cinstirii – adică, duioșie și respect în același timp – destinată vârstei bătrâne este sigilată de porunca lui Dumnezeu. „Cinstește pe tatăl și pe mama” este o angajare solemnă, prima din „a doua tablă” a celor zece porunci. Nu este vorba numai de propriul tată și de propria mamă. Este vorba de generația și de generațiile care preced, a căror plecare poate să fie chiar lentă și prelungită, creând un timp și un spațiu de conviețuire de lungă durată cu celelalte vârste ale vieții. Cu alte cuvinte, este vorba de bătrânețea vieții.
Cinstire este un cuvânt bun pentru a încadra acest domeniu de restituire a iubirii care se referă la vârsta bătrână. Adică, noi am primit iubirea părinților, a bunicilor și acum noi le restituim această iubire lor, bătrânilor, bunicilor. Astăzi noi am redescoperit termenul „demnitate”, pentru a indica valoarea respectului și a îngrijirii vieții oricui. Aici, demnitate echivalează substanțial cu cinstire: a cinsti pe tatăl și pe mama, a cinsti pe bătrâni înseamnă a recunoaște demnitatea pe care o au.
Să ne gândim bine la această frumoasă declinare a iubirii care este cinstirea. Însăși îngrijirea bolnavului, sprijinirea celui care nu este autosuficient, garanția întreținerii, pot să fie lipsite de cinstire. Cinstirea ajunge să lipsească atunci când excesul de încredere, în loc să se decline ca delicatețe și afect, duioșie și respect, se transformă și asprime și prepotență. Când slăbiciunea este reproșată, și chiar pedepsită, ca și cum ar fi o vină. Când rătăcirea și dezorientarea devin o breșă pentru derâdere și agresivitate. Se poate întâmpla chiar între pereții casei, în casele de îngrijire, precum și în birouri sau în spațiile deschise ale orașului. A încuraja în tineri, și indirect, o atitudine de suficiență – și chiar de disprețuire – față de vârsta bătrână, față de slăbiciunile sale și de precaritățile sale, produce lucruri oribile. Deschide drumul la excese inimaginabile. Tinerii care dau foc păturii unui „cerșetor” – am văzut asta – pentru că îl văd ca pe un rebut uman, sunt vârful unui aisberg, adică al disprețului față de o viață care, departe de atracțiile și de pulsațiile tinereții, apare deja ca o viață de rebutat. De atâtea ori credem că bătrânii sunt rebutul sau îi punem noi la rebutat; sunt disprețuiți bătrânii și sunt rebutați din viață, punându-i deoparte.
Această disprețuire, care-l necinstește pe bătrân, în realitate ne necinstește pe noi toți. Dacă eu îl necinstesc pe bătrân mă necinstesc pe mine însumi. Textul din Cartea lui Ben Sirah, ascultat la început, este pe bună dreptate dur față de această necinstire, care strigă răzbunare în fața lui Dumnezeu. Există un text, în istoria lui Noe, foarte expresiv în acest sens. Bătrânul Noe, erou al potopului și încă mare muncitor, zace indecent după ce a băut câteva pahare în plus. Este deja bătrân, dar a băut prea mult. Fiii, pentru a nu-l trezi în rușine, îl acoperă cu delicatețe, cu privirea aplecată în jos, cu mare respect. Acest text este foarte frumos și spune totul despre cinstirea datorată bătrânului; a acoperi slăbiciunile bătrânului, pentru a nu-l face să se rușineze, este un text care ne ajută mult.
În pofida tuturor bunurilor materiale pe care societățile mai bogate și organizate le pun la dispoziția bătrâneții – de care putem fi desigur orgolioși -, lupta pentru restituirea acelei forme speciale a iubirii care este cinstirea mi se pare încă fragilă și acerbă. Trebuie să facem totul, s-o susținem și s-o încurajăm, oferind sprijin social și cultural mai bun celor care sunt sensibili la această formă decisivă de „civilizație a iubirii”. Și cu privire la aceasta eu îmi permit să-i sfătuiesc pe părinți: vă rog, apropiați-i pe copii, pe cei mici, pe tineri de cei bătrâni, apropiați-i mereu. Și când bătrânul este bolnav, un pic plecat cu capul, să se apropie mereu: să știe că aceasta este carnea noastră, că asta este ceea ce a făcut în așa fel încât noi să fim acum aici. Vă rog, nu-i îndepărtați pe bătrâni. Și dacă nu există altă posibilitate decât a-i trimite într-o casă de odihnă, vă rog, mergeți să-i vizitați și duceți copiii ca să-i viziteze: sunt cinstea civilizației noastre, bătrânii care au deschis porțile. Și de atâtea ori, copiii uită asta. Vă spun un lucru personal: mie îmi plăcea, la Buenos Aires, să vizitez casele de odihnă. Mergeam des și vizitam pe fiecare. Îmi amintesc că odată am întrebat o doamnă: „Dumneavoastră, câți copii aveți?” – „Am patru, toți căsătoriți, cu nepoți”. Și a început să-mi vorbească despre familie. „Și ei vin?” – „Da, vin mereu!”. Când am ieșit din cameră, asistenta medicală, care a auzit, mi-a spus: „Părinte, a spus o minciună pentru a-i acoperi pe copii. De șase luni nu vine nimeni!”. Asta înseamnă a-i rebuta pe bătrâni, înseamnă a crede că bătrânii sunt material de rebutat. Vă rog: este un păcat grav. Aceasta este prima mare poruncă, și singura care spune răsplata: „Cinstește pe tatăl și pe mama și vei avea viață lungă pe pământ”. Această poruncă de a-i cinsti pe bătrâni ne dă o binecuvântare, care se manifestă în acest mod: „Vei avea viață lungă”. Vă rog, păziți-i pe bătrâni. Și dacă își pierd memoria, păziți-i și așa pentru că sunt prezența istoriei, prezența familiei mele, și datorită lor eu sunt aici, putem spune noi toți: datorită ție, bunic și bunică, eu sunt viu. Vă rog, nu-i lăsați singuri. Și asta, îngrijirea bătrânilor, nu este o problemă de cosmetică și de chirurgie plastică: nu. Mai degrabă, este o problemă de onoare, care trebuie să transforme educația tinerilor cu privire la viață și la fazele sale. Iubirea față de uman care ne este comună, inclusiv a cinstirii față de viața trăită, nu este o chestiune pentru bătrâni. Mai degrabă este o ambiție care va face strălucitoare tinerețea care îi moștenește cele mai bune calități. Înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu să ne dea să deschidem orizontul aceste adevărate revoluții culturale cu energia necesară.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.04.2022
Publicarea pe acest sit: 20.04.2022
Etichete: Audiențe generale, Papa F, Despre bătrânețe