Audienţa generală de miercuri

Biserica: 15. Chemarea universală la sfințenie
miercuri, 19 noiembrie 2014

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Un mare dar al Conciliului Vatican II a fost acela că a recuperat o viziune despre Biserică întemeiată pe comuniune și că a reînțeles și principiul autorității și ierarhiei în această perspectivă. Acest lucru ne-a ajutat să înțelegem mai bine că toți creștinii, ca botezați, au demnitate egală în fața Domnului și sunt uniți de aceeași vocație, care este aceea la sfințenie (cf. Constituția dogmatică Lumen gentium, 39-42). Acum ne întrebăm: în ce constă această chemare universală la a fi sfinți? Și cum putem să o realizăm?

1. Înainte de toate trebuie să ținem cont de faptul că sfințenia nu este ceva ce ne procurăm noi, ceva ce obținem noi cu calitățile noastre și capacitățile noastre. Sfințenia este un dar, este darul pe care ni-l oferă Domnul Isus, când ne ia cu sine și ne îmbracă în El însuși, ne face asemenea Lui. În Scrisoarea către Efeseni, apostolul Paul afirmă că „Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinți” (Efeseni 5,25-26). Iată, într-adevăr, sfințenia este fața cea mai frumoasă a Bisericii, fața cea mai frumoasă: înseamnă a ne redescoperi în comuniune cu Dumnezeu, în plinătatea vieții Sale și a iubirii Sale. Se înțelege, așadar, că sfințenia nu este o prerogativă numai a câtorva: sfințenia este un dar care este oferit tuturor, nimeni nu este exclus, motiv pentru care constituie caracterul distinctiv al fiecărui creștin.

2. Toate acestea ne fac să înțelegem că, pentru a fi sfinți, nu este nevoie neapărat să fim Episcopi, preoți sau călugări: nu, toți suntem chemați să devenim sfinți! Apoi, de multe ori suntem tentați să credem că sfințenia este rezervată numai celor care au posibilitatea de a se dezlipi de treburile obișnuite, pentru a se dedica exclusiv rugăciunii. Dar nu este așa! Unii cred că sfințenia înseamnă a închide ochii și a face față de iconiță. Nu! Nu aceasta este sfințenia! Sfințenia este ceva mai mare, mai profund, pe care ne-o dă Dumnezeu. Mai mult, tocmai trăind cu iubire și oferind propria mărturie creștină în ocupațiile de fiecare zi suntem chemați să devenim sfinți. Și fiecare în condițiile și în starea de viață în care se află.

Ești consacrat, ești consacrată? Fii sfânt trăind cu bucurie dăruirea ta și slujirea ta. Ești căsătorit? Fii sfânt iubind și îngrijindu-te de soțul tău sau de soția ta, așa cum a făcut Cristos cu Biserica. Ești un botezat necăsătorit? Fii sfânt îndeplinind cu onestitate și competență munca ta și oferind timp slujirii fraților. „Dar, părinte, eu lucrez într-o fabrică; eu sunt contabil, mereu cu cifre, acolo nu poți să fii sfânt…” – „Da, poți! Acolo unde lucrezi, tu poți să devii sfânt. Dumnezeu îți dă harul de a deveni sfânt. Dumnezeu ți se comunică”. Mereu, în orice loc, se poate deveni sfânt, adică ne putem deschide acestui har care ne lucrează înăuntru și de duce la sfințenie.

Ești părinte sau bunic? Fii sfânt învățându-i cu pasiune pe copii sau pe nepoți să-l cunoască și să-l urmeze pe Isus. Și este nevoie de multă răbdare pentru aceasta, pentru a fi un bun părinte, un bun bunic, o bună mamă, o bună bunică, este nevoie de multă răbdare și în această răbdare vine sfințenia: exercitând răbdarea. Ești catehet, educator sau voluntar? Fii sfânt devenind semn vizibil al iubirii lui Dumnezeu și al prezenței Sale alături de noi. Iată: fiecare stare de viață duce la sfințenie, mereu! Acasă, pe stradă, la muncă, în biserică, în acel moment și în starea ta de viață a fost deschis drumul spre sfințenie. Nu vă descurajați să mergeți pe acest drum. Chiar Dumnezeu este cel care ne dă harul. Numai aceasta cere Domnul: ca noi să fim în comuniune cu El și în slujirea fraților.

3. La acest punct, fiecare dintre noi poate să fac puțină cercetare a cugetului, acum putem face aceasta, fiecare răspunde sieși, înăuntru, în tăcere: cum am răspuns până acum la chemarea Domnului la sfințenie? Vrea să devin puțin mai bun, să fiu mai creștin? Acesta este drumul sfințeniei. Când Domnul ne invită să devenim sfinți, nu ne cheamă la ceva apăsător, trist… Dimpotrivă! Este invitația de a împărtăși bucuria Sa, de a trăi și de a oferi cu bucurie fiecare moment al vieții noastre, făcându-l să devină în același timp un dar de iubire pentru persoanele care sunt lângă noi. Dacă înțelegem aceasta, totul se schimbă și capătă o semnificație nouă, o semnificație frumoasă, o semnificație începând de la lucrurile mici de fiecare zi.

Un exemplu. O doamnă merge la piață să facă cumpărături și întâlnește o vecină și încep să vorbească, și după aceea vin bârfele și această doamnă spune: „Nu, nu, nu, eu nu voi bârfi pe nimeni”. Acesta este un pas spre sfințenie, te ajută să devii mai sfânt. Apoi, acasă, fiul tău îți cere să vorbească puțin despre lucrurile sale fantasmagorice: „Of, sunt foarte obosit, am lucrat mult astăzi…” – Dar tu așază-te și ascultă-l pe fiul tău, care are nevoie de aceasta! Și tu te așezi, îl asculți cu răbdare: acesta este un pas spre sfințenie. Apoi se termină ziua, toți suntem obosiți, dar este rugăciunea. Să facem rugăciunea: și acesta este un pas spre sfințenie. Apoi vine duminica și mergem la Liturghie, ne împărtășim, uneori făcând înainte o Spovadă bună care să ne curețe. Acesta este un pas spre sfințenie.

Apoi ne gândim la Preasfânta Fecioară Maria, atât de bună, atât de frumoasă, și luăm Rozariul și ne rugăm. Acesta este un pas spre sfințenie. Apoi merg pe drum, văd un sărac, un nevoiaș, mă opresc, îl întreb, îi dau ceva: este un pas spre sfințenie. Sunt lucruri mici, dar atâția pași mici spre sfințenie. Fiecare pas spre sfințenie ne va face persoane mai bune, libere de egoism și de închiderea în noi înșine și deschise față de frați și față de necesitățile lor.

Dragi prieteni, în prima Scrisoare a Sfântului Petru ne este adresat acest îndemn: „Ca niște buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu, fiecare, după carisma pe care a primit-o, să vă slujiți unii pe alții! Dacă cineva vorbește, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujește, să o facă după puterea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos” (4,10-11). Iată invitația la sfințenie! Să o primim cu bucurie și să ne susținem unii pe alții, pentru că drumul spre sfințenie nu îl parcurgem singuri, fiecare pe cont propriu, ci îl parcurgem împreună, în acel unic trup care este Biserica, iubită și făcută sfântă de Domnul Isus Cristos. Să mergem înainte cu curaj pe acest drum al sfințeniei!