Audiența generală de miercuri

Cateheze despre „Tatăl nostru”
Paștele: rugăciunea către Tatăl în încercare
miercuri, 17 aprilie 2019

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În aceste săptămâni reflectăm asupra rugăciunii „Tatăl nostru”. Acum, în ajunul Triduum-ului pascal, să ne oprim asupra câtorva cuvinte cu care Isus, în timpul Pătimirii, l-a rugat pe Tatăl.

Prima invocație are loc după Ultima Cină, când Domnul, „ridicându-și ochii spre cer, a zis: «Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău – și apoi – glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea»” (In 17,1.5). Isus cere gloria, o cerere care pare paradoxală în timp ce Pătimirea este la ușă. Despre care glorie este vorba? Gloria în Biblie indică revelarea lui Dumnezeu, este semnul distinctiv al prezenței sale mântuitoare printre oameni. Acum, Isus este Cel care manifestă în mod definitiv prezența și mântuirea lui Dumnezeu. Și face asta în Paște: înălțat pe cruce, este glorificat (cf. In 12,23-33). Acolo Dumnezeu revelează în sfârșit gloria sa: dă la o parte ultimul văl și ne uimește ca niciodată înainte. De fapt descoperim că gloria lui Dumnezeu este în întregime iubire: iubire pură, nebună și inimaginabilă, dincolo de orice limită și măsură.

Frați și surori, să ne însușim rugăciunea lui Isus: să cerem Tatălui să dea la o parte vălurile de pe ochii noștri pentru ca în aceste zile, privind la Răstignit, să putem primi că Dumnezeu este iubire. De câte ori îl imaginăm stăpân și nu Tată, de câte ori îl credem mai degrabă judecător sever decât Mântuitor milostiv! Însă Dumnezeu la Paște elimină distanțele, arătându-se în umilința unei iubiri care cere iubirea noastră. Așadar, noi îi dăm glorie atunci când trăim tot ceea ce facem cu iubire, când facem fiecare lucru din inimă, ca pentru El (cf. Col 3,17). Adevărata glorie este gloria iubirii, pentru că este singura care dă viață lumii. Desigur, această glorie este contrariul gloriei lumești, care vine atunci când suntem admirați, lăudați, aclamați: când eu stau în centrul atenției. În schimb, gloria lui Dumnezeu este paradoxală: fără aplauze, fără audience. În centru nu este eu-l, ci celălalt: de fapt la Paște vedem că Tatăl îl glorifică pe Fiul în timp ce Fiul îl glorifică pe Tatăl. Nimeni nu se glorifică pe sine însuși. Putem să ne întrebăm astăzi, noi: „Care este gloria pentru care trăiesc? A mea sau cea a lui Dumnezeu? Doresc numai să primesc de la alții sau și să dăruiesc altora?”.

După Ultima Cină, Isus intră în grădina Ghetsemani; și aici îl roagă pe Tatăl. În timp ce discipolii nu reușesc să stea treji și Iuda vine cu soldații, Isus începe să simtă „frică și neliniște”. Simte toate neliniștea pentru ceea ce îl așteaptă: trădare, dispreț, suferință, eșec. Este „trist” și acolo, în abis, în acea dezolare, îi adresează Tatălui cuvântul cel mai duios și dulce: „Abba”, adică tăticule (cf. Mc14,33-36). În încercare Isus ne învață să-l îmbrățișăm pe Tatăl, pentru că în rugăciunea către El este forța de a merge înainte în durere. În trudă rugăciunea este alinare, încredințare, întărire. În abandonarea tuturor, în dezolarea interioară Isus nu este singur, stă cu Tatăl. În schimb noi, în Ghetsemanile noastre alegem adesea să rămânem singuri în loc să spunem „Tată” și să ne încredințăm Lui, ca Isus, să ne încredințăm voinței sale, care este adevăratul nostru bine. Dar atunci când în încercare rămânem închiși în noi înșine ne săpăm un tunel înăuntru, un parcurs introvertit dureros care are o singură direcție: tot mai în adânc în noi înșine. Problema cea mai mare nu este durerea, ci modul în care se înfruntă ea. Singurătatea nu oferă căi de ieșire; rugăciunea da, pentru că este relație, este încredințare. Isus încredințează totul și se încredințează total Tatălui, ducându-i ceea ce simte, sprijinindu-se de El în luptă. Când intrăm în Ghetsemanile noastre – fiecare dintre noi are propriile Ghetsemanii sau le-a avut sau le va avea – să ne amintim asta: când intrăm, când vom intra în Ghetsemani a noastră, să ne amintim să ne rugăm așa: „Tată”.

În sfârșit, Isus adresează Tatălui o a treia rugăciune pentru noi: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Lc23,34). Isus se roagă pentru cel care a fost rău cu El, pentru călăii săi. Evanghelia specifică faptul că această rugăciune are loc în momentul răstignirii. Probabil că era momentul celei mai acute dureri, când lui Isus îi erau înfipte cuiele la mâini și la picioare. Aici, în culmea durerii, ajunge la culme iubirea: vine iertarea, adică darul la puterea nedefinită, care frânge cercul răului. Rugându-ne în aceste zile „Tatăl nostru”, putem cere unul din aceste haruri: să trăim zilele noastre pentru gloria lui Dumnezeu, adică să trăim cu iubire; să știm să ne încredințăm Tatălui în încercări și să spunem Tatălui „tăticule” și să găsim în întâlnirea cu Tatăl iertarea și curajul de a ierta. Ambele lucruri merg împreună. Tatăl ne iartă, dar ne dă curajul de a putea ierta.