Audiența generală de miercuri – 8. Motivațiile reformei liturgice (Sacrosanctum Concilium, CV2)

Ciclu de cateheze al Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
Conciliul al II-lea din Vatican prin documentele sale
Constituția Sacrosanctum Concilium.
7. Motivațiile reformei liturgice
miercuri, 26 august 2026

Iubiți frați și surori,

În această ultimă cateheză despre constituția Sacrosanctum Concilium, astăzi aș dori să mă concentrez asupra motivelor pentru care părinții conciliari au dorit să promoveze o reformă a liturgiei. În acest sens, este iluminantă a treia Scrisoare de la Conciliu pe care cardinalul Giovanni Battista Montini, pe atunci arhiepiscop de Milano, a trimis-o la 28 octombrie 1962 credincioșilor Bisericii sale. Liturgia – scria el – „este o expresie sinceră atât a divinului, cât și a umanului. Este limbaj. Este vehicul al învățăturii divine, pe de o parte, este o voce a conversației cu Dumnezeu. Este clar că nu poate renunța la funcția sa didactică, și nu poate să nu ofere credinței și evlaviei posibilitatea de a se exprima cu inteligibilitate spontană”[1]. Mișcat de aceste convingeri, viitorul sfânt papă Paul al VI-lea a afirmat că credincioșii „nu mai pot și nu mai trebuie să rămână tăcuți și pasivi. Prezența lor materială nu poate egala absența lor spirituală”[2].

Consonanța acestor declarații cu cele care vor apărea la nr. 48 al constituției conciliare este evidentă: „Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ; să fie instruiți prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulțumire lui Dumnezeu; oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu și în unirea dintre ei, pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toți”. Aceste cuvinte dezvăluie o conștientizare reînnoită a valorii liturgiei. Prin acțiunile rituale ale Bisericii, pe măsură ce se desfășoară memorialul operei de mântuire, se dă posibilitatea de a experimenta o adevărată relație cu Dumnezeu, intrând în contact cu evenimentul mântuitor. Întrucât gesturile și cuvintele liturgiei sacre sunt cruciale pentru realizarea acestei experiențe, participarea credincioșilor nu poate fi pasivă.

Reforma conciliară, punând în centru ceea ce constituie inima experienței ecleziale, a vrut să facă liturgia să strălucească ca „sursa primară a acelui schimb divin în care viața lui Dumnezeu ni se comunică”[3]. Din această convingere a izvorât necesitatea de a face ca bogăția textelor și rugăciunilor biblice să fie mai accesibilă tuturor credincioșilor și de a face ordinea de celebrare mai liniară față de cea prevăzută în cărțile liturgice în vigoare la vremea respectivă.

Liturgia, de fapt, fiind o realitate vie, a fost mereu supusă evoluțiilor și schimbărilor de-a lungul secolelor. Magisteriul și-a adaptat formele la nevoile diferitelor epoci. Nu este așadar de mirare că Conciliul al II-lea din Vatican, cu cel mai mare respect pentru moștenirea tradiției și tocmai pentru a o face mai accesibilă, a considerat necesară revizuirea cărților liturgice.

Scopul Părinților este exprimat explicit la nr. 21 din constituția Sacrosanctum Concilium: „Pentru ca poporul creștin să poată dobândi mai sigur belșugul de haruri din liturgie, sfânta Maică Biserica dorește să se facă, cu mare grijă, o reformă generală a liturgiei. Căci liturgia constă dintr-o parte neschimbătoare, instituită de Dumnezeu, și părți supuse schimbării, care în decursul timpului pot sau chiar trebuie să varieze, dacă în ele au pătruns elemente ce corespund mai puțin naturii interne a liturgiei sau dacă respectivele părți au ajuns să fie mai puțin adecvate. În această reformă textele și ceremoniile trebuie să fie astfel orânduite încât să exprime mai clar realitățile sfinte pe care le semnifică și pentru ca poporul creștin, pe cât posibil, să le poată înțelege ușor sensul și să participe la ele printr-o celebrare deplină, activă și comunitară”. Distincția din liturgie între elementele divine, imuabile, și elementele umane, care în schimb „pot suferi diferite modificări, aprobate de ierarhia sacră asistată de Duhul Sfânt, după nevoile timpurilor, ale lucrurilor și ale sufletelor” (Acta Apostolicae Sedis 39, 1947, 541-542), datează din enciclica Mediator Dei a Papei Pius al XII-lea.

Mai mult, dorința unei „reforme generale” nu a apărut brusc, ci s-a manifestat în acțiunile papilor succesivi de la începutul secolului al XX-lea, în armonie cu exigențele Mișcării liturgice. Afirmarea necesității ca credincioșii să nu participe la celebrări „ca străini sau spectatori tăcuți” fusese deja reluată în constituția apostolică Divini Cultus a Papei Pius al XI-lea. În plus, se pot aminti intervențiile lui Pius al XII-lea cu privire la rânduirea riturilor Săptămânii Sfinte, pe care le-a mutat în orele corespunzătoare evenimentelor pascale, după ce timp de secole acestea fuseseră avansate în orele dimineții. Nu trebuie uitat că Sfântul Ioan al XXIII-lea a considerat necesară simplificarea rubricilor Breviarului și Liturghierului, aprobând-o prin Motu Proprio Rubricarum instructum din 25 iulie 1960, în care a trimis propunerea principiilor fundamentale pentru o reformă a liturgiei către Conciliul Ecumenic anunțat.

Reforma liturgică promovată de Conciliul al II-lea din Vatican urmează astfel tradiția vie a Bisericii. Înțelegerea sa corectă ne permite, de asemenea, să respingem abuzurile care au avut loc în unele sectoare ale Bisericii în epoca post-conciliară și care, din păcate, se produc și astăzi, absolutizând sau înțelegând greșit unele dintre principiile care au stat la baza reformei însăși.

În acest sens, merită să reamintim că constituția conciliară afirmă: „Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unității», adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor. De aceea, asemenea acțiuni aparțin întregului trup al Bisericii, îl manifestă și se răsfrâng asupra lui” (Sacrosanctum Concilium, nr. 26).

Prin urmare, este responsabilitatea principală a păstorilor, a episcopilor și, de asemenea, a fiecărui preot în parte, să păzească și să promoveze o liturgie care, în conformitate cu normele liturgice, strălucește de o nobilă simplitate (cf. nr. 34) și astfel manifestă Biserica una, sfântă, catolică și apostolică. O astfel de liturgie va fi, de asemenea, un vehicul fundamental de evanghelizare, instrumentul harului prin care, așa cum ne învață Conciliul, putem învăța să ne oferim pe noi înșine și, prin mijlocirea lui Cristos, să fim desăvârșiți în unitate cu Dumnezeu și unii cu alții (cf. nr. 48).

Note:

[1] G. B. Montini, „Terza lettera dal Concilio”, Rivista Diocesana Milanese 51 (1962) 921-923: 922.
[2] Ibid.
[3] Încheierea solemnă a celei de-a II-a Sesiuni a Conciliului, Alocuțiunea Sfântului Părinte Paul al VI-lea (4 decembrie 1963).