A porni din nou de la Cristos:
o angajare reînnoită a vieții consacrate în cel de-al treilea mileniu
Contemplând strălucirea chipului lui Cristos
1. Contemplând chipul răstignit și glorios(1) al lui Cristos și mărturisind iubirea sa în lume, persoanele consacrate primesc cu bucurie, la începutul celui de-al treilea mileniu, invitația insistentă a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea de a înainta în larg: „Duc in altum” (Lc 5,4). Aceste cuvinte, care au răsunat în întreaga Biserică, au trezit o speranță nouă, au reînsuflețit dorința de a trăi o viață evanghelică mai intensă, au deschis larg orizonturile dialogului și ale misiunii.
Poate că invitația lui Isus de a înainta în larg nu apare niciodată ca acum asemenea unui răspuns la drama omenirii, victimă a urii și a morții. Duhul Sfânt lucrează mereu în istorie și poate să scoată din dramele umane un discernământ al evenimentelor care se deschide spre misterul milostivirii și al păcii între oameni. Duhul Sfânt, de fapt, pornind chiar de la neliniștile popoarelor, trezește în mulți nostalgia după o lume diferită care este deja prezentă în mijlocul nostru. De acest lucru îi asigură Ioan Paul al II-lea pe tineri atunci când îi îndeamnă să fie „străjerii dimineții” care veghează, tari în speranță, în așteptarea zorilor(2).
Desigur, evenimentele dramatice din lume din ultimii ani au impus popoarelor întrebări noi și mai apăsătoare care s-au adăugat la cele deja prezente, apărute cu privire la orientarea unei societăți globalizate, ambivalentă în realitate, în care „nu s-au globalizat numai tehnologia și economia, dar și nesiguranța și frica, criminalitatea și violența, nedreptățile și războaiele”(3).
În această situație, persoanele consacrate sunt chemate de Duhul Sfânt la o convertire constantă pentru a da o forță nouă dimensiunii profetice a vocației lor. Ele, de fapt, „chemate să-și pună propria existența în slujba cauzei împărăției lui Dumnezeu, lăsând toate și imitând îndeaproape forma de viață a lui Isus Cristos, capătă un rol eminamente pedagogic pentru întregul popor al lui Dumnezeu”(4).
Sfântul Părinte s-a făcut interpret al acestei așteptări în Mesajul adresat membrilor ultimei Adunări plenare a congregației noastre: „Biserica – scrie el – se bazează pe dăruirea constantă a acestei cete alese a fiilor și fiicelor sale, pe dorința lor de sfințenie și pe entuziasmul slujirii lor, pentru a favoriza și susține năzuința fiecărui creștin spre perfecțiune și pentru a întări primirea solidară a aproapelui, îndeosebi a celui mai nevoiaș. În felul acesta, este mărturisită prezența dătătoare de viață a dragostei lui Cristos în mijlocul oamenilor”(5).
Mergând pe urmele lui Cristos
2. Dar cum să descifrăm în oglinda istoriei și în cea a actualității urmele și semnele Duhului și germenii Cuvântului, prezente astăzi ca întotdeauna în viața și în cultura umană?(6) Cum să interpretăm semnele timpurilor într-o realitate ca a noastră, în care se înmulțesc zonele de umbră și de mister? Este necesar ca însuși Domnul – așa cum a făcut cu ucenicii care erau în drum spre Emaus – să devină tovarășul nostru de drum și să ne dăruiască Duhul său. Numai el, prezent între noi, ne poate ajuta să înțelegem pe deplin cuvântul său și să-l punem în practică, poate să ne lumineze mințile și să ne încălzească inimile.
„Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Domnul Înviat a rămas fidel acestei promisiuni. De-a lungul celor 2000 de ani ai istoriei Bisericii, prin Duhul său, el a fost prezent în mod constant în ea luminându-i calea, copleșind-o cu har, dăruindu-i tărie pentru a trăi cu o intensitate tot mai mare cuvântul său și pentru a îndeplini misiunea de mântuire ca sacrament al unității oamenilor cu Dumnezeu și între ei(7).
Viața consacrată, în care se succed și se remarcă în mod continuu forme mereu noi, este deja în ea însăși o expresie elocventă a acestei prezențe a lui Cristos, ca o evanghelie ce se derulează de-a lungul secolelor. Ea apare, într-adevăr, ca o „prelungire în istorie a unei prezențe speciale a Domnului înviat”(8). Din această certitudine, persoanele consacrate trebuie să ia un elan reînnoit făcând din ea forța inspiratoare a drumului lor(9).
Societatea de astăzi așteaptă să vadă în ele oglindirea concretă a acțiunii lui Isus, a iubirii sale față de orice persoană, fără deosebiri sau adjective calificative. Vrea să experimenteze că poate să spună împreună cu apostolul Paul: „Această viață în trup eu o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20).
După cinci ani de la îndemnul apostolic Vita consecrata
3. Pentru a face tot mai sigură în discernământ această chemare deosebită și pentru a sprijini astăzi alegerile curajoase de mărturie evanghelică, între 25 și 28 septembrie 2001, Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică a celebrat adunarea sa plenară.
În anul 1994, Cea de-a IX-a Adunare ordinară a Sinodului Episcopilor, completând tratarea „datelor deosebite ce caracterizează stările de viață voite de Domnul Isus pentru Biserica sa”(10), după Sinoadele dedicate laicilor și preoților, a studiat Viața consacrată și misiunea ei în Biserică și în lume. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, adunând reflecțiile și speranțele adunării sinodale, a dăruit întregii Biserici îndemnul apostolic postsinodal Vita consecrata.
La cinci ani de la publicarea acestui document fundamental al magisteriului eclezial, congregația noastră, în Adunarea plenară, s-a întrebat cu privire la eficacitatea cu care a fost primit și pus în practică în cadrul comunităților și al institutelor și în Bisericile particulare.
Îndemnul apostolic Vita consecrata a știut să exprime cu claritate și profunzime dimensiunea cristologică și eclezială a vieții consacrate într-o perspectivă teologică trinitară care luminează cu o lumină nouă teologia urmării lui Cristos și a consacrării, a vieții fraterne în comunitate și a misiunii; a contribuit la crearea unei mentalități noi cu privire la misiunea sa în poporul lui Dumnezeu; a ajutat persoanele consacrate să conștientizeze mai mult harul vocației lor.
Este necesar ca acest document programatic să fie în continuare aprofundat și pus în practică. El rămâne punctul de referință cel mai semnificativ și necesar pentru a călăuzi drumul de fidelitate și de reînnoire a Institutelor de Viață Consacrată și a Societăților de Viață Apostolică, și, totodată, rămâne deschis față de apariția unor perspective valide de forme noi de viață consacrată și de viață evanghelică.
A porni din nou în speranță
4. Marele jubileu al anului 2000 a marcat profund viața Bisericii și întreaga viață consacrată a fost implicată intens în toate colțurile lumii. La 2 februarie 2000 a fost celebrat în toate Bisericile particulare jubileul vieții consacrate, precedat de o pregătire corespunzătoare.
La sfârșitul anului jubiliar, pentru a trece împreună pragul noului mileniu, Sfântul Părinte a voit să adune moștenirea celebrărilor jubiliare în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte. În acest text, cu o continuitate extraordinară, însă nu neprevăzută, se regăsesc câteva teme fundamentale, anticipate deja într-un fel sau altul în îndemnul Vita consecrata: Cristos, centrul vieții fiecărui creștin(11), pastorația și pedagogia sfințeniei, caracterul său exigent, măsura sa înaltă în viața creștină obișnuită(12), nevoia răspândită de spiritualitate și de rugăciune, realizată îndeosebi în contemplație și în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu(13), incidența de neînlocuit a vieții sacramentale(14), spiritualitatea de comuniune(15) și mărturia iubirii care se exprimă într-o fantezie nouă a dragostei față de cel care suferă, față de lumea rănită și înrobită de ură, în dialogul ecumenic și interreligios(16).
Părinții participanți la adunarea plenară, pornind de la elementele obținute deja din îndemnul apostolic și puși, prin experiența jubileului, în fața necesității unui reînnoit zel de sfințenie, au scos în evidență întrebările și aspirațiile pe care le au persoanele consacrate, în diferitele părți ale lumii, notând aspectele cele mai semnificative ale acestora. Intenția lor nu a fost aceea de a oferi un alt document doctrinar, ci mai degrabă aceea de a ajuta viața consacrată să urmeze marile orientări pastorale ale Sfântului Părinte, prin contribuția autorității și a slujirii sale carismatice în slujba unității și a misiunii universale a Bisericii. Este un dar care trebuie răsplătit și pus în practică prin fidelitate față de urmarea lui Cristos conform sfaturilor evanghelice și prin puterea dragostei trăită zi de zi în comuniune fraternă și într-o spiritualitate apostolică generoasă.
Adunările speciale ale Sinodului Episcopilor, cu caracter continental, care au ritmat pregătirea jubileului, s-au interesat deja de contextualizarea eclezială și culturală a aspirațiilor și a provocărilor vieții consacrate. Intenția părinților de la adunarea plenară nu a fost aceea de a relua analizarea situației. Pur și simplu, privind la situația de astăzi a vieții consacrate și rămânând atenți la indicațiile Sfântului Părinte, ei le invită pe persoanele consacrate, în orice ambient și cultură a lor, să pună accent mai ales pe spiritualitate. Reflecția lor, adunată în aceste pagini, a fost structurată în patru părți. După ce au recunoscut bogăția experienței pe care o trăiește acum viața consacrată în Biserică, au dorit să-și exprime mulțumirea și respectul deplin pentru ceea ce este și ceea ce face (partea I). Nu au fost ascunse dificultățile, încercările, provocările cu care se confruntă astăzi persoanele consacrate, însă le-au interpretat ca pe o ocazie nouă de a redescoperi într-o manieră mai profundă sensul și calitatea vieții consacrate (partea a II-a). Invitația cea mai importantă este aceea la o reînnoită implicare în viața spirituală, pornind din nou de la Cristos în urmarea evanghelică și trăind într-un mod deosebit spiritualitatea comuniunii (partea a III-a). În sfârșit, au voit să însoțească persoanele consacrate pe cărările lumii, pe care Cristos le parcurge și unde este prezent astăzi, unde Biserica îl proclamă ca Mântuitor al lumii, unde pulsul trinitar al dragostei dilată comuniunea într-o misiune reînnoită (partea a IV-a).
VIAȚA CONSACRATĂ
PREZENȚĂ A DRAGOSTEI LUI CRISTOS ÎN MIJLOCUL OMENIRII
5. Îndreptându-și privirea spre prezența și angajarea multiplă a persoanelor consacrate în toate domeniile vieții ecleziale și sociale, părinții de la adunarea plenară au voit să le arate sinceră apreciere, recunoștință și solidaritate. Acesta este simțământul întregii Biserici pe care papa, adresându-se Tatălui, izvorul oricărui bine, îl exprimă astfel: „Îți mulțumim pentru darul vieții consacrate care, în credință, te caută și, în misiunea sa universală, invită omenirea întreagă să înainteze spre tine”(17). Printr-o existență transformată, ea participă la viața Sfintei Treimi și îi mărturisește iubirea care mântuiește(18).
Persoanele consacrate merită cu adevărat recunoștință din partea comunității ecleziale: călugării și călugărițele, contemplativii și contemplativele, persoanele consacrate dăruite operelor de apostolat, membrii institutelor seculare și ai societăților de viață apostolică, pustnicii și fecioarele consacrate. Existența lor mărturisește iubirea față de Cristos atunci când se angajează în urmarea lui așa cum este propus în evanghelie și își asumă, cu bucurie interioară, stilul de viață pe care și l-a ales el(19). Această fraternitate demnă de laudă, deși nu caută altă aprobare decât cea a Domnului, „constituie într-adevăr o amintire vie a modului de existență și de acțiune a lui Isus, Cuvântul întrupat, față de Tatăl și de frații săi”(20).
Un drum în timp
6. Viața consacrată se dezvoltă tocmai în simplitatea vieții de fiecare zi, maturizându-se progresiv pentru a deveni vestirea unui stil de viață diferit de cel al lumii și al culturii dominante. Prin stilul de viață și prin căutarea absolutului, ea sugerează oarecum o terapie spirituală pentru relele din timpul nostru. De aceea, în inima Bisericii, ea reprezintă o binecuvântare și un motiv de speranță pentru viața umană și pentru viața eclezială însăși(21).
Pe lângă prezența activă a generațiilor noi de persoane consacrate care fac vie prezența lui Cristos în lume și strălucirea carismelor ecleziale, este deosebit de semnificativă și prezența ascunsă și rodnică a persoanelor consacrate care experimentează bătrânețea, singurătatea, boala și suferința. Ei adaugă la slujirea pe care au adus-o deja și la înțelepciunea pe care o pot împărtăși cu alții contribuția lor prețioasă, unindu-se prin jertfa lor cu Cristos cel răbdător și glorificat, în favoarea trupului său care este Biserica (cf. Col 1,24).
7. Viața consacrată a urmat în acești ani itinerare de aprofundare, de purificare, de comuniune și de misiune. În dinamicile comunitare s-au intensificat relațiile personale și totodată s-a dezvoltat schimbul intercultural, recunoscut ca benefic și stimulator pentru instituțiile lor. Este apreciat efortul demn de laudă de a ajunge la o practicare a autorității și a ascultării care să se inspire mai mult din evanghelie, care confirmă, luminează, reunește, integrează, reconciliază. Urmând cu docilitate indicațiile papei, crește sensibilitatea față de cerințele păstorilor și se dezvoltă colaborarea formativă și apostolică dintre institute.
Relațiile cu întreaga comunitate creștină se configurează tot mai bine ca un schimb de daruri în reciprocitatea și complementaritatea vocațiilor ecleziale(22). Într-adevăr, în Bisericile locale se pot stabili acele caracteristici programatice concrete care permit ca mesajul lui Cristos să ajungă la oameni, să formeze comunitățile, să pătrundă adânc în societate și în cultură prin mărturisirea valorilor evanghelice(23).
De la simplele relații formale se trece cu ușurință la o fraternitate trăită în îmbogățire carismatică reciprocă. Este un efort care poate fi de folos întregului popor al lui Dumnezeu, deoarece spiritualitatea comuniunii conferă un suflet aspectului instituțional printr-un sentiment de încredere și de deschidere care răspunde pe deplin demnității și responsabilității fiecărui botezat(24).
Pentru sfințenia întregului popor al lui Dumnezeu
8. Chemarea de a-l urma pe Cristos printr-o consacrare specială este un dar al Sfintei Treimi pentru tot poporul celor aleși. Văzând în Botez originea sacramentală comună, persoanele consacrate împărtășesc împreună cu credincioșii chemarea la sfințenie și la apostolat. Fiind semne ale acestei chemări universale, ei fac cunoscută misiunea specifică a vieții consacrate(25).
Persoanele consacrate au primit, spre binele Bisericii, chemarea la o „consacrare nouă și specială”(26), care le obligă să trăiască cu iubire înflăcărată modul de viață al lui Cristos, al Fecioarei Maria și al apostolilor(27). În lumea de azi este deosebit de necesară o mărturie profetică bazată „pe afirmarea primatului lui Dumnezeu și a bunurilor viitoare așa cum se dezvăluie ea în sequela Christi și în imitarea lui Cristos cel curat, sărac și ascultător, total consacrat măririi Tatălui și iubirii față de frații și surorile sale”(28).
De la persoanele consacrate se răspândește în Biserică o invitație convingătoare de a prețui primatul harului și de a-i răspunde printr-o angajare spirituală generoasă(29). În ciuda proceselor ample de secularizare, credincioșii simt o mare nevoie de spiritualitate, care de multe ori se exprimă într-o reînnoită nevoie de rugăciune(30). Evenimentele vieții, în ciuda caracterului lor comun, se prezintă asemenea unor întrebări ce trebuie citite din prisma convertirii. Devotamentul cu care persoanele consacrate se pun în slujba unei calități evanghelice a vieții contribuie la a păstra vie, în multe moduri, practica spirituală în mijlocul poporului creștin. Comunitățile călugărești caută tot mai mult să fie locuri pentru ascultarea și împărtășirea cuvântului, pentru celebrarea liturgică, pentru pedagogia rugăciunii, pentru însoțirea și îndrumarea spirituală. Atunci, chiar fără a pretinde acest lucru, ajutorul acordat celorlalți se transformă în avantaj reciproc(31).
În misiune pentru împărăție
9. Imitându-l pe Isus, cei pe care Dumnezeu îi cheamă să-l urmeze sunt consacrați și trimiși în lume ca să continue misiunea lui. Mai mult, sub acțiunea Duhului Sfânt, viața consacrată însăși devine misiune. Cu cât persoanele consacrate se conformează la Cristos, cu atât îl fac prezent și activ în istorie spre mântuirea oamenilor(32). Deschiși față de necesitățile lumii în optica lui Dumnezeu, ei tind spre un viitor cu gust de înviere, gata să urmeze exemplul lui Cristos care a venit între noi ca să dea viață și să o dea din belșug (cf. In 10,10).
Râvna pentru instaurarea împărăției lui Dumnezeu și pentru mântuirea fraților constituie, astfel, cea mai bună dovadă a dăruirii autentice trăită de persoanele consacrate. Iată de ce orice încercare a lor de reînnoire devine un elan nou pentru misiunea evanghelizatoare(33). Ei învață să aleagă cu ajutorul unei formări permanente marcată de experiențe spirituale intense care duc la decizii curajoase.
În intervențiile părinților în timpul adunării plenare, ca și în referatele prezentate, a trezit admirație activitatea misionară variată a persoanelor consacrate. În mod deosebit, ne dăm seama de valoarea muncii apostolice desfășurată cu generozitate și bogăția deosebită sădită în „spiritul feminin” de femeile consacrate. Această muncă merită cea mai mare recunoștință din partea tuturor, a păstorilor și a credincioșilor. Însă drumul întreprins trebuie să fie aprofundat și extins. „Este deci urgent să fie făcuți câțiva pași concreți, începând prin a li se deschide femeilor spații de participare în diverse sectoare și la toate nivelurile, inclusiv în procesele de elaborare a deciziilor”(34).
Trebuie să mulțumim, mai ales, celor care se află în prima linie. Disponibilitatea misionară s-a afirmat printr-o expansiune curajoasă spre popoarele care așteaptă prima vestire a evangheliei. Poate că niciodată, ca în acești ani, nu s-au înregistrat atâtea fundații noi, chiar în momente marcate de dificultatea numerică de care suferă institutele. Căutând printre indicațiile istoriei un răspuns la așteptările omenirii, inițiativa și îndrăzneala evanghelică le-au îndemnat pe persoanele consacrate să meargă în locuri dificile, împingându-i chiar până la riscarea și la sacrificiul efectiv al vieții(35).
Cu o grijă reînnoită, multe persoane consacrate întâlnesc în practicarea faptelor de milostivire evanghelică bolnavi care trebuie îngrijiți, nevoiași de toate felurile, oameni loviți de sărăcii vechi și noi. Și alte slujiri, cum este cea a educației, primesc din partea lor un aport indispensabil care face să se maturizeze credința prin intermediul catehezei, sau exercită un adevărat apostolat intelectual. De asemenea, ei susțin prin jertfă și prin colaborări tot mai largi glasul Bisericii în mijloacele de comunicare care promovează transformarea socială(36). O alegere fermă și puternică a dus la mărirea numărului călugărilor și călugărițelor care trăiesc printre cei excluși. În sânul unei omeniri aflată în mișcare, atunci când atâția oameni sunt constrânși să emigreze, acești bărbați și femei ai evangheliei merg până la limită din iubire față de Cristos, fiind aproape de cei din urmă.
Este semnificativă și contribuția eminamente spirituală pe care călugărițele o oferă evanghelizării. Ea este „sufletul și fermentul inițiativelor apostolice, lăsând participarea la ele în mod activ celor cărora le revine această îndatorire prin chemare”(37). „Astfel, viața lor devine un izvor tainic de rodnicie apostolică și de binecuvântare pentru comunitatea creștină și pentru întreaga lume”(38).
În sfârșit, trebuie amintit că în ultimii ani Martirologiul mărturisitorilor credinței și iubirii în viața consacrată s-a îmbogățit considerabil. Situațiile dificile le-au cerut multora dintre ei dovada extremă de iubire, în semn de fidelitatea autentică față de împărăție. Consacrați lui Cristos și slujirii împărăției sale, ei au mărturisit fidelitatea urmării lui până la cruce. Circumstanțe diferite, situații felurite, însă o singură cauză a martiriului: fidelitatea față de Domnul și față de evanghelia sa, „deoarece nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza”(39).
Docili față de Duhul Sfânt
10. Acesta este un timp în care Duhul pătrunde cu putere, deschizând noi posibilități. Dimensiunea carismatică a diferitelor forme de viață consacrată, aflată într-o permanentă dezvoltare și niciodată împlinită, pregătește în Biserică, în sinergie cu Mângâietorul, venirea celui care trebuie să vină, a celui care este deja viitorul omenirii aflată pe cale. Așa cum preasfânta Fecioară Maria, prima consacrată, prin puterea Duhului Sfânt și prin dăruirea totală de sine, l-a născut pe Cristos spre răscumpărarea omenirii printr-o dăruire din iubire, la fel și persoanele consacrate, perseverând în deschiderea față de Duhul creator și rămânând în docilitate umilă, sunt chemate astăzi să mizeze pe dragoste „trăind angajamentul unei iubiri active și concrete față de orice ființă umană”(40). O legătură deosebită de viață și de dinamism există între Duhul Sfânt și viața consacrată, de aceea, persoanele consacrate trebuie să persevereze în docilitatea față de Duhul Creator. El lucrează conform voinței Tatălui spre lauda harului care le-a fost dăruit în Fiul preaiubit. Același Duh iradiază strălucirea misterului asupra întregii existențe, dăruită pentru împărăția lui Dumnezeu și pentru binele celor mulți pe cât de nevoiași pe atât de părăsiți. Și viitorul vieții consacrate este încredințat dinamismului Duhului, autorul și împărțitorul carismelor ecleziale, puse de el în slujba plinătății cunoașterii și realizării evangheliei lui Isus Cristos.
CURAJUL DE A ÎNFRUNTA ÎNCERCĂRILE ȘI PROVOCĂRILE
11. O privire realistă asupra situației Bisericii și a lumii ne obligă să vedem dificultățile în care este nevoită să trăiască viața consacrată. Toți suntem conștienți de încercările și de purificările la care este supusă astăzi. Marea comoară a darului lui Dumnezeu este păstrată în vase fragile de lut (cf. 2Cor 4,7), iar misterul răului dă târcoale și la cei care își dedică întreaga viață lui Dumnezeu. Dacă acum se acordă o anumită atenție suferințelor și provocărilor cu care se confruntă astăzi viața consacrată nu este pentru a exprima o judecată critică sau de condamnare, ci pentru a arăta, încă o dată, toată solidaritatea și apropierea iubitoare a acelora care vor să-i împărtășească nu numai bucuriile, dar și durerile. Analizând unele dificultăți deosebite, vom încerca să le privim din prisma celui care știe că istoria Bisericii este condusă de Dumnezeu și că totul e spre binele celor care îl iubesc pe el (cf. Rom 8,28). Privind din această perspectivă de credință, chiar și ceea ce este negativ poate să fie ocazie pentru un început nou, dacă se recunoaște în el chipul lui Cristos, răstignit și părăsit, care s-a făcut solidar cu limitele noastre până într-atât încât să poarte „păcatele noastre în trupul său pe lemnul crucii” (1Pt 2,24)(41). Într-adevăr, harul lui Dumnezeu se arată în mod deplin în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9).
Regăsirea sensului și a calității vieții consacrate
12. Dificultățile pe care trebuie le înfrunte astăzi persoanele consacrate capătă aspecte diferite, mai ales dacă ținem cont de contextele culturale diferite în care ele trăiesc.
Micșorarea numărului de membri în multe institute și îmbătrânirea lor, evidentă în unele părți ale lumii, ne fac să ne întrebăm dacă viața consacrată mai este o mărturie vizibilă, capabilă să-i atragă pe tineri. Dacă, așa cum se afirmă în unele locuri, cel de-al treilea mileniu va fi timpul protagonismului laicilor, al asociațiilor și al mișcărilor ecleziale, putem să ne întrebăm: care va fi locul rezervat formelor tradiționale de viață consacrată? Aceasta din urmă, amintește Ioan Paul al II-lea, are o mare istorie care trebuie construită împreună cu toți credincioșii(42).
Însă nu putem ignora faptul că uneori viața consacrată nu este luată în considerație în mod corespunzător, când există chiar o oarecare neîncredere față de ea. În fața crizei religioase progresive care cuprinde o mare parte a societăților noastre, persoanele consacrate, în mod deosebit în zilele noastre, sunt obligate să caute forme noi de prezență și să-și pună multe întrebări cu privire la sensul identității și al viitorului lor.
Pe lângă elanul vital, capabil de mărturie și de dăruire până la martiriu, viața consacrată cunoaște și tentația mediocrității în viața spirituală, a îmburghezirii progresive și a mentalității de consum. Conducerea complexă a operelor, deși este cerută de noile exigențe sociale și de normativele statelor, pe lângă tentația eficientismului și a activismului, riscă să umbrească originalitatea evanghelică și să slăbească motivațiile spirituale. Faptul că prevalează proiectele personale asupra celor comunitare poate să rănească profund comuniunea fraternității.
Sunt probleme reale, care totuși nu trebuie generalizate. Persoanele consacrate nu sunt singurele care trăiesc tensiunea dintre secularism și viața autentică de credință, dintre fragilitatea propriei condiții umane și puterea harului; aceasta este starea tuturor membrilor Bisericii.
13. Dificultățile și întrebările cu care se confruntă astăzi viața consacrată pot să ducă la un nou kairós, la un timp de har. În ele se ascunde o adevărată chemare a Duhului Sfânt de a redescoperi din nou bogățiile și potențialitățile acestei forme de viață.
Faptul că trebuie să conviețuiască, de exemplu, cu o societate în care domnește adesea cultura morții, poate să devină o provocare pentru a fi cu o mai mare forță mărturisitori, purtători și slujitori ai vieții. Sfaturile evanghelice de castitate, sărăcie și ascultare, trăite de Cristos în plinătatea condiției sale umane ca Fiu al lui Dumnezeu, acceptate din iubire față de el, apar ca o cale pentru realizarea deplină a persoanei în opoziție cu dezumanizarea, un puternic antidot la contaminarea spiritului, a vieții, a culturii; ele proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu, bucuria trăirii conform fericirilor evanghelice.
Impresia pe care o pot avea unii despre scăderea stimei din partea anumitor sectoare ale Bisericii față de viața consacrată, poate să fie trăită ca o invitație la o purificare eliberatoare. Viața consacrată nu caută laudele și aprecierile umane; ea este răsplătită de bucuria de a continua să lucreze concret în slujba împărăției lui Dumnezeu, pentru a fi germen de viață care crește în ascuns, fără a aștepta altă răsplată decât aceea pe care Tatăl o va da la sfârșit (cf. Mt 6,6). Ea își află identitatea în chemarea Domnului, în urmarea, iubirea și slujirea sa necondiționată, care pot să împlinească viața și să-i dea un sens deplin.
Dacă în unele locuri persoanele consacrate devin o turmă mică din cauza scăderii numărului, acest fapt poate să fie citit ca un semn providențial care invită la recuperarea propriei misiuni esențiale de plămadă, de ferment, de semn și de profeție. Cu cât este mai mare aluatul care trebuie dospit, cu atât fermentul evanghelic trebuie să fie de mai bună calitate, și cu atât mai admirabilă mărturia de viață și slujirea carismatică a persoanelor consacrate.
Faptul că mulți creștini își dau seama tot mai mult despre universalitatea vocației la sfințenie(43), departe de a face să se considere superfluă apartenența la o stare deosebită potrivită pentru a ajunge la desăvârșirea evanghelică, poate să devină un motiv ulterior de bucurie pentru persoanele consacrate; acum sunt mai aproape de ceilalți membri ai poporului lui Dumnezeu cu care împărtășesc un drum comun de urmare a lui Cristos, într-o comuniune mai reală, în emulație și în reciprocitate, în ajutorul reciproc al comuniunii ecleziale, fără superioritate sau inferioritate. În același timp, este o chemare la înțelegerea valorii de semn a vieții consacrate legată de sfințenia tuturor membrilor Bisericii.
Dacă este adevărat că toți creștinii sunt chemați „la sfințenia și desăvârșirea stării lor”(44), persoanele consacrate, grație unei „consacrări noi și deosebite”(45), au misiunea de a face să strălucească forma de viață a lui Cristos, prin mărturia sfaturilor evanghelice, în sprijinul fidelității întregului trup al lui Cristos. Aceasta nu este o dificultate, este mai degrabă un stimulent spre originalitate și spre contribuția specifică a carismelor vieții consacrate care sunt, totodată, carisme de spiritualitate împărtășită și de misiune în favoarea sfințeniei Bisericii.
În definitiv, aceste provocări pot să constituie un apel puternic la aprofundarea modului propriu de a trăi viața consacrată, a cărei mărturie este mai necesară astăzi ca niciodată. Este potrivit să ne amintim cum sfinții fondatori și fondatoare au știut să răspundă cu o creativitate carismatică originală la provocările și dificultățile din vremea lor.
Misiunea superiorilor și a superioarelor
14. În regăsirea sensului și a calității vieții consacrate, o misiune fundamentală o au superiorii și superioarele, cărora le-a fost încredințată slujirea autorității, misiune exigentă și uneori grea. Ea cere o prezență constantă, capabilă să anime și să propună, să amintească motivația existenței vieții consacrate, să ajute persoanele încredințate pentru o fidelitate reînnoită mereu față de chemarea Duhului. Nici un superior nu poate să renunțe la misiunea sa de animare, de ajutor fratern, de propunere, de ascultare, de dialog. Numai astfel, întreaga comunitate va putea fi unită în fraternitate deplină și în slujirea apostolică și ministerială. Indicațiile oferite de documentul congregației noastre, Viața fraternă în comunitate, rămân de mare actualitate, atunci când, vorbind despre aspectele autorității care trebuie valorizate astăzi, documentul amintește de misiunea de autoritate spirituală, de autoritate făcătoare de unitate, de autoritate care știe să ia decizia finală și îi asigură punerea în practică(46).
De la fiecare dintre membrii săi se cere o participare din convingere și personală la viața și la misiunea comunității lor. Chiar dacă în ultimă instanță și conform dreptului propriu, autorității îi revine să ia decizii și să facă alegeri, drumul zilnic al vieții fraterne în comunitate cere o participare care să permită practicarea dialogului și a discernământului. Fiecare în parte și întreaga comunitate pot astfel să-și confrunte viața cu planul lui Dumnezeu, făcând împreună voința sa(47). Responsabilitatea comună și participarea sunt practicate și în diferitele tipuri de consilii la diferite niveluri, locuri în care trebuie să domnească înainte de toate comuniunea deplină, așa încât Domnul care luminează și îndrumă să fie mereu prezent. Sfântul Părinte nu a ezitat să amintească vechea înțelepciune a tradiției monastice pentru o practicare concretă a spiritualității de comuniune care promovează și asigură participarea concretă a tuturor(48).
În toate acestea, va fi de ajutor o serioasă formare permanentă, în cadrul unei reconsiderări radicale a problemei formării în institutele de viață consacrată și în societățile de viață apostolică, pentru un drum autentic de reînnoire: acesta de fapt „depinde îndeosebi de formarea membrilor lor”(49).
Formarea permanentă
15. Timpul în care trăim impune o nouă analiză generală a formării persoanelor consacrate, care să nu mai fie limitată la o perioadă a vieții. Nu numai pentru ca să devină tot mai capabile să se insereze într-o realitate care se schimbă într-un ritm frenetic, ci pentru că însăși viața consacrată cere prin natura sa o disponibilitate constantă în cei care sunt chemați la ea. Dacă, într-adevăr, viața consacrată este în ea însăși o „însușirea treptată a sentimentelor lui Cristos”(50), pare evident că acest drum va trebui să dureze întreaga existență, pentru a implica întreaga persoană, inimă, minte și puteri (cf. Mt 22,37) și să o facă asemenea cu Fiul care se dăruiește Tatălui pentru omenire. Concepută astfel, formarea nu mai este doar un timp pedagogic de pregătire pentru voturi, ci reprezintă un mod teologic de a gândi viața consacrată însăși, care este în sine formare care nu se termină niciodată, „participare la lucrarea Tatălui care, prin Duhul Sfânt, plămădește în inimă (…) sentimentele Fiului”(51).
Așadar, va fi important ca fiecare persoană consacrată să fie formată la libertatea de a învăța pentru toată viața, la orice vârstă și perioadă, în orice ambient și context uman, de la orice persoană și din orice cultură, pentru a se lăsată instruită de orice fragment de adevăr și de frumusețe pe care îl găsește în jurul său. Mai ales, va trebui să învețe să se lase formată de viața de fiecare zi, de propria comunitate și de frații și surorile sale, de lucrurile de fiecare zi, obișnuite și extraordinare, de rugăciune ca și de truda apostolică, în bucurie și în suferință, până îl clipa morții.
Atunci devin hotărâtoare deschiderea spre celălalt și alteritatea și, îndeosebi, raportul cu timpul. Persoanele aflate într-o continuă formare își însușesc timpul, nu-l îndură, îl primesc ca pe un dar și intră cu înțelepciune în diferitele ritmuri ale vieții (zilnic, săptămânal, lunar, anual), căutând sintonia dintre ele și ritmul fixat de Dumnezeu cel neschimbător și veșnic, care marchează zilele, secolele și timpul. În mod cu totul deosebit, persoana consacrată învață să se lase modelată de anul liturgic, la a cărui școală retrăiește în sine în mod progresiv misterele vieții Fiului lui Dumnezeu cu însăși sentimentele sale, pentru a porni din nou de la Cristos și de la misterul său pascal de moarte și înviere în fiecare zi a vieții.
Animarea vocațională
16. Unul din primele roade ale unui drum de formare permanentă este capacitatea zilnică de a trăi vocația ca pe un dar mereu nou care trebuie primit cu inimă generoasă. Un dar la care să se răspundă printr-o atitudine tot mai responsabilă, care trebuie mărturisit cu mai mare convingere și capacitate de comunicare pentru ca și ceilalți să se poată simți chemați de Dumnezeu în acea vocație specială sau pe alte căi. Persoana consacrată este, prin natura sa, și animator vocațional; cel care este chemat nu poate să nu devină unul care cheamă. Așadar, există o legătură naturală între formarea permanentă și animarea vocațională.
Slujirea vocațiilor este una din provocările ulterioare noi și mai angajante cu care trebuie să se confrunte astăzi viața consacrată. Pe de o parte, globalizarea culturii și complexitatea relațiilor sociale îngreunează alegerile radicale și durabile ale vieții; pe de altă parte, lumea trăiește o experiență crescândă de suferințe materiale și morale care amenință însăși demnitatea ființei umane și cer, printr-o invocare tăcută, pe cineva care să vestească cu mult curaj un mesaj de pace și de speranță, pe cineva care să aducă mântuirea lui Cristos. Răsună în mințile noastre cuvintele lui Isus adresate apostolilor săi: „Secerișul este mare, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați-l deci pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Mt 9,37-38; Lc 10,2).
Prima îndatorire a pastorației vocaționale rămâne mereu rugăciunea. Mai ales acolo unde au devenit rare intrările în viața consacrată, este urgentă o credință reînnoită în Dumnezeu care, dacă este invocat cu încredere, poate să ridice fii lui Abraham chiar și din pietre (cf. Mt 3,9) și să facă rodnic pântecele steril. Toți credincioșii, mai ales tinerii, trebuie implicați în această manifestare de credință în Dumnezeu, singurul care poate să-i cheme și să-i trimită pe lucrătorii săi. Întreaga Biserică locală, episcopi, preoți, laici, persoane consacrate, este chemată să-și asume responsabilitatea în fața vocațiilor la o anumită consacrare.
Calea îndrumătoare a promovării vocaționale la viața consacrată este cea pe care a trasat-o însuși Domnul, când le-a spus apostolilor Ioan și Andrei: „Veniți și vedeți” (In 1,39). Această întâlnire, însoțită de împărtășirea vieții, cere persoanelor consacrate să-și trăiască în mod profund consacrarea pentru a deveni un semn vizibil al bucuriei pe care Dumnezeu o dăruiește celor care ascultă chemarea sa. De aici rezultă că sunt necesare comunități primitoare și capabile să împartă idealul lor de viață cu tinerii, lăsându-se interpelate de exigențele de autenticitate, gata să meargă împreună cu ei.
Un ambient privilegiat pentru această vestire vocațională este Biserica locală. Aici, toate slujirile și carismele își exprimă reciprocitatea(52) și realizează împreună comuniunea în unicul Duh al lui Cristos și diversitatea manifestărilor sale. Prezența activă a persoanelor consacrate va ajuta comunitățile creștine să devină laboratoare ale credinței(53), spații de căutare, de reflecție și de întâlnire, de comuniune și de slujire apostolică, în care toți participă la edificarea împărăției lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Astfel se creează climatul caracteristic al Bisericii ca familie a lui Dumnezeu, un ambient care facilitează cunoașterea reciprocă, împărtășirea și comunicarea propriilor valori care sunt la originea alegerii de a-și dărui întreaga viață pentru cauza împărăției.
17. Îngrijirea vocațiilor este o misiune crucială pentru viitorul vieții consacrate. Diminuarea vocațiilor mai ales în lumea occidentală și creșterea lor în Africa și în Asia conturează o geografie nouă a prezenței vieții consacrate în Biserică și echilibre culturale noi în viața institutelor. Această stare de viață, care prin profesiunea sfaturilor evanghelice dă trăsăturilor caracteristice ale lui Isus o vizibilitate specifică și permanentă în mijlocul lumii(54), trăiește astăzi un timp deosebit de analiză și de căutare prin modalități noi și în culturi noi. Desigur, acesta este un început promițător pentru dezvoltarea exprimărilor neexplorate ale multiplelor sale forme carismatice.
Transformările care au loc cheamă în cauză în mod direct fiecare institut de viață consacrată și societate de viață apostolică, pentru a da un puternic sens evanghelic prezenței lor în Biserică și slujirii pe care o aduc omenirii. Pastorația vocațiilor cere să se dezvolte capacități de întâlnire noi și mai profunde; să se ofere prin mărturia vieții itinerare caracteristice ale urmării lui Cristos și ale sfințeniei; să se vestească, cu mult curaj și claritate, libertatea care vine dintr-o viață săracă, ce are ca singură comoară împărăția lui Dumnezeu; profunzimea iubirii unei existențe curate, care vrea să aibă o singură inimă: inima lui Cristos; puterea de sfințire și reînnoire cuprinsă într-o viață ascultătoare, care are un singur scop: să împlinească voința lui Dumnezeu spre mântuirea lumii.
Promovarea vocațiilor este astăzi o misiune care nu poate să fie delegată în mod exclusiv unor specialiști, nici nu poate să fie separată de o adevărată pastorație a tinerilor care face să se simtă mai ales iubirea concretă a lui Cristos față de tineri. Fiecare comunitate și toți membri institutului sunt chemați să-și însușească în contactul cu tinerii o pedagogie evanghelică a urmării lui Cristos și a transmiterii carismei; tinerii așteaptă pe cineva care să știe să propună stiluri evanghelice de viață cu adevărat autentice și drumuri de inițiere la marile valori spirituale ale vieții umane și creștine. Așadar, persoanele consacrate sunt cele care trebuie să redescopere arta pedagogică pentru a trezi și elibera întrebările profunde, ascunse prea des în inima persoanei, în special a tinerilor. Ele, însoțind drumul de discernământ vocațional, vor fi provocate să arate izvorul identității lor. Comunicarea propriei experiențe de viață este întotdeauna o reamintire și o revedere a acelei lumini care a călăuzit alegerea vocațională personală.
Parcursurile formative
18. Cât privește formarea, congregația noastră a publicat două documente, Potissimum institutioni și Colaborarea între institute pentru formare. Totuși suntem conștienți de provocările tot mai noi pe care trebuie să le înfrunte institutele în acest domeniu.
Noile vocații care bat la porțile vieții consacrate au diversități profunde și necesită atenții personale și metodologii capabile să asume concreta lor situație umană, spirituală și culturală. Pentru aceasta, este necesar să se realizeze un discernământ senin, liber de tentațiile numărului sau al eficienței, pentru a verifica, în lumina credinței și a posibilelor contraindicații, veridicitatea vocației și corectitudinea intențiilor. Tinerii au nevoie să fie stimulați spre idealurile înalte ale urmării radicale a lui Cristos și spre exigențele profunde ale sfințeniei, în vederea unei vocații care îi depășește și poate că merge dincolo de proiectul inițial care i-a făcut să intre într-un institut determinat. De aceea, formarea va trebui să aibă caracteristicile inițierii în urmarea radicală a lui Cristos. Din moment ce scopul vieții consacrate constă în asemănarea cu Domnul Isus, este necesar să se realizeze un itinerar de asimilare progresivă a sentimentelor lui Cristos față de Tatăl(55). Acest lucru va ajuta la integrarea cunoștințelor teologice, umaniste și tehnice cu viața spirituală și apostolică a institutului și va păstra mereu caracteristica de școală de sfințenie.
Provocările tot mai angajante pe care formarea trebuie să le înfrunte provin de la valorile care domină cultura globalizată din zilele noastre. Vestea creștină a vieții ca vocație, adică provenită dintr-un plan de iubire al Tatălui și care are nevoie de o întâlnire personală și mântuitoare cu Cristos în Biserică, trebuie să se confrunte cu proiecte și concepții dominate de culturi și istorii sociale extrem de diversificate. Există riscul ca alegerile subiective, proiectele individuale și orientările locale să domine asupra regulii, a stilului de viață comunitare și a proiectului apostolic al institutului. Este necesar să se realizeze un dialog formativ capabil să primească toate caracteristicile umane, sociale și spirituale pe care cineva le are, să discearnă în ele limitele umane care cer depășirea și provocările Duhului, care pot să reînnoiască viața fiecăruia și a institutului. Într-un timp de transformări profunde, formarea va trebui să fie atentă să înrădăcineze în inima tinerilor consacrați valorile umane, spirituale și carismatice necesare pentru a-i face capabili să trăiască o „fidelitate creativă”(56), pe drumul tradiției spirituale și apostolice a institutului.
Interculturalitatea, diferențele de vârstă și varietatea de proiecte caracterizează tot mai mult institutele de viață consacrată. Formarea va trebui să educe la un dialog comunitar în cordialitatea și dragostea lui Cristos, învățând să se primească diversitățile ca pe o bogăție și să integreze diferitele moduri de a vedea și de a simți. Astfel, căutarea constantă a unității în dragoste va deveni școală de comuniune pentru comunitățile creștine și propunere de conviețuire fraternă între popoare.
O atenție deosebită va trebui să se dea apoi unei formări culturale în pas cu timpurile și în dialog cu căutările de sens ale omului de astăzi. Pentru aceasta, se cere o mai mare pregătire în domeniul filozofic, teologic, psiho-pedagogic și o orientare mai profundă spre viața spirituală, modele mai adecvate în respectarea culturilor în care se nasc noile vocații, itinerare bine definite pentru formarea permanentă și, mai ales, se dorește să fie destinate pentru formare cele mai bune forțe, chiar dacă aceasta comportă sacrificii mari. Angajarea unui personal calificat și pregătirea sa corespunzătoare este o misiune prioritară.
Trebuie să fim deosebit de generoși pentru a dedica timpul și cele mai bune energii pentru formare. Persoanele celor consacrați sunt dintre bunurile cele mai prețioase ale Bisericii. Fără ele, toate planurile formative și apostolice rămân doar teorie, dorințe lipsite de eficacitate. Fără a uita că într-o perioadă agitată cum este a noastră este nevoie mai mult ca oricând de timp, perseverență și așteptare răbdătoare pentru a atinge scopurile formative. În circumstanțele în care prevalează rapiditatea și superficialitatea, avem nevoie de seninătate și profunzime pentru că, în realitate, persoana se construiește foarte lent.
Câteva provocări deosebite
19. Dacă au fost scoase în evidență necesitatea calității vieții și atenția față de exigențele formative, acest lucru este pentru că aceste aspecte par cele mai urgente. Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică ar vrea să fie aproape de persoanele consacrate în toate problemele și să continue un dialog tot mai sincer și constructiv.
Părinții de la adunarea plenară sunt conștienți de această necesitate și au manifestat dorința unei cunoașteri și colaborări mai mari cu institutele de viață consacrată și societățile de viață apostolică. Prezența lor în Biserica locală, îndeosebi prezența diferitelor congregații de drept diecezan, a fecioarelor consacrate și a eremiților, cere o atenție specială din partea episcopului și a preoților săi.
De asemenea, ei sunt sensibili la întrebările pe care și le pun călugării și călugărițele cu privire la marile opere care au permis până acum să slujească în linia carismelor respective: spitale, colegii, școli, case de oaspeți și de reculegere. În unele părți ale lumii ele sunt cerute cu urgență, în altele sunt greu de gestionat. Pentru a găsi căile de rezolvare este nevoie de creativitate, prudență, dialog între membri institutului, între institutele care au opere asemănătoare și responsabilii Bisericii particulare.
Și temele înculturării sunt foarte vii. Ele se referă la modul de a întrupa viața consacrată, adaptarea formelor de spiritualitate și de apostolat, modalitățile de conducere, formarea, gestiunea resurselor și a bunurilor economice, desfășurarea misiunii. Cerințele exprimate de papa referitor la întreaga Biserică sunt valabile și pentru viața consacrată: „Creștinismul celui de-al treilea mileniu va trebui să răspundă tot mai bine acestei exigențe de înculturare. Rămânând în întregime el însuși, în absolută fidelitate față de vestirea evanghelică și de tradiția eclezială, el va purta și imaginea multor culturi și popoare în care este primit și înrădăcinat”(57). De la o înculturare adevărată se așteaptă de la viața consacrată, ca de la întreaga Biserică, o îmbogățire importantă și o nouă perioadă de elan spiritual și apostolic.
Am putea trece în revistă multe alte așteptări ale vieții consacrate la începutul acestui nou mileniu și nu am mai termina, deoarece Duhul împinge mereu înainte, tot mai departe. Este cuvântul Învățătorului care trebuie să trezească în toți ucenicii și ucenicele atâta entuziasm pentru a aminti cu mulțumire trecutul, pentru a trăi cu pasiune prezentul, pentru a se deschide cu încredere spre viitor(58).
Ascultând invitația adresată de Ioan Paul al II-lea întregii Biserici, viața consacrată trebuie să pornească din nou în mod decis de la Cristos, contemplând chipul său, privilegiind căile spiritualității ca viață, pedagogie și pastorație. „Biserica așteaptă și contribuția voastră, frați și surori consacrați, pentru a înainta pe această nou bucată de drum conform orientărilor pe care le-am trasat în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte: a contempla chipului lui Cristos, a porni din nou de la el, a mărturisi iubirea sa”(59). Numai atunci viața consacrată va găsi o nouă vitalitate pentru a se pune în slujba întregii Biserici și a întregii omeniri.
VIAȚA SPIRITUALĂ PE PRIMUL LOC
20. Viața consacrată, ca orice formă de viață creștină, este prin natura sa dinamică și toți cei chemați de Duhul ca să o îmbrățișeze au nevoie de reînnoire constantă în creșterea spre statura perfectă a trupului lui Cristos (cf. Ef 4,13). Ea s-a născut prin impulsul creator al Duhului care i-a îndemnat pe fondatori și fondatoare pe calea evangheliei trezind o varietate minunată de carisme. Ei, disponibili și docili față de îndrumarea sa, l-au urmat pe Cristos mai îndeaproape, au pătruns în intimitatea sa și au împărtășit pe deplin misiunea sa.
Experiența Duhului pe care au avut-o ei cere nu numai să fie păstrată de cei care au urmat după ei, ci și să fie aprofundată și dezvoltată(60). Duhul Sfânt cere și astăzi disponibilitate și docilitate față de acțiunea sa mereu nouă și creatoare. Numai el poate să mențină constantă prospețimea și autenticitatea începuturilor și, în același timp, să dea curajul inițiativei și a inventivității pentru a răspunde semnelor timpurilor.
Așadar, trebuie să ne lăsăm conduși de Duhul pentru descoperirea tot mai reînnoită a lui Dumnezeu și a cuvântului său, pentru o iubirea arzătoare față de el și față de omenire, pentru o nouă înțelegere a carismei dăruite. Este vorba de a pune accent pe spiritualitatea înțeleasă în sensul cel mai puternic al termenului, adică viața conform Duhului. Viața consacrată are nevoie astăzi mai ales de o relansare spirituală care să ajute la concretizarea sensului evanghelic și spiritual al consacrării și al consacrării noi și speciale.
„Viața spirituală trebuie să fie, așadar, pe primul loc în proiectul familiilor de viață consacrată, astfel ca toate institutele și toate comunitățile să se prezinte ca niște școli de spiritualitate evanghelică autentică”(61).
Trebuie să lăsăm ca Duhul să deschidă cu îmbelșugare izvoarele de apă vie care țâșnesc din Cristos. Duhul ne face să recunoaștem în Isus din Nazaret pe Domnul (cf. 1Cor 12,3), ne face să auzim chemarea la urmarea sa și cu el ne identifică: „Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, nu-i aparține lui” (Rom 8,9). Făcându-ne fii în Fiul, el mărturisește paternitatea lui Dumnezeu, ne face conștienți de filiația noastră și ne dă fervoarea de a-l numi „Abba, Tată” (Rom 8,15). El revarsă iubirea și generează comuniunea. În definitiv, viața consacrată cere o tindere reînnoită spre sfințenie care, în simplitatea vieții de fiecare zi, să aibă ca țintă radicalismul cuvântării de pe munte(62), al iubirii exigente, trăite în raportul personal cu Domnul, în viața de comuniune fraternă, în slujirea fiecărui bărbat și a fiecărei femei. Această noutate interioară, animată în întregime de puterea Duhului și îndreptată către Tatăl în căutarea împărăției sale, va permite persoanelor consacrate să pornească din nou de la Cristos și să fie martore ale iubirii sale.
Chemarea de a regăsi propriile rădăcini și propriile alegeri în spiritualitate deschide drumuri spre viitor. Înainte de toate, este vorba de a trăi în mod deplin teologia sfaturilor evanghelice pornind de la modelul vieții trinitare, conform învățăturilor din Vita consecrata(63), cu o oportunitate nouă de a se confrunta cu izvoarele propriilor carisme și ale propriilor texte constituționale, deschiși mereu spre interpretări noi și mai angajatoare. Sensul dinamic al spiritualității oferă ocazia de a aprofunda, în această perioadă a Bisericii, o spiritualitate mai eclezială și comunitară, mai exigentă și matură prin ajutorul reciproc spre atingerea sfințeniei, mai generoasă în alegerile apostolice. În sfârșit, o spiritualitate mai deschisă să devină pedagogie și pastorație a sfințeniei în cadrul vieții consacrate și în iradierea sa în favoarea întregului popor al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este sufletul și animatorul spiritualității creștine, pentru aceasta trebuie să ne încredem în acțiunea sa care pornește din adâncul inimilor, se manifestă în comuniune, se dilată în misiune.
A porni din nou de la Cristos
21. Așadar, este necesar să se adere tot mai mult la Cristos, centrul vieții consacrate și să se reia cu vigoare un drum de convertire și de reînnoire care, ca în experiența primordială a apostolilor, înainte și după învierea sa, a fost o pornire din nou de la Cristos. Da, trebuie pornit din nou de la Cristos, pentru că de la el au pornit primii ucenici în Galileea; de la el, de-a lungul istoriei Bisericii, au pornit bărbați și femei de toate condițiile și culturile, care, consacrați de Duhul Sfânt în virtutea chemării, pentru el au lăsat familia și patria și l-au urmat necondiționat, făcându-se disponibili pentru vestirea împărăției și pentru a face bine tuturor (cf. Fap 10,38).
Conștiința propriei sărăcii și fragilități, de asemenea conștiința măreției chemării a făcut să se repete adesea împreună cu apostolul Petru: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un păcătos” (Lc 5,8). Și totuși darul lui Dumnezeu a fost mai puternic decât necorespunderea umană. Însuși Cristos s-a făcut prezent în comunitățile celor care de-a lungul veacurilor s-au reunit în numele său, le-a imprimat cu sine și cu Duhul său, le-a orientat către Tatăl, le-a condus pe căile lumii în întâmpinarea fraților și surorilor, le-a făcut instrumente ale iubirii sale și constructoare ale împărăției în comuniune cu toate celelalte vocații în Biserică.
Persoanele consacrate pot și trebuie să pornească din nou de la Cristos pentru că el însuși, cel dintâi, a venit în întâmpinarea lor și le însoțește pe drum (cf. Lc 24,13-22). Viața lor este proclamare a primatului harului(64); fără Cristos nu pot face nimic (cf. In 15,5); în schimb, toate le pot în cel care dă putere (cf. Fil 4,13).
22. A porni din nou de la Cristos înseamnă a proclama că viața consacrată este urmare specială a lui Cristos, „amintire vie a modului de existență și de acțiune a lui Isus, Cuvântul întrupat, față de Tatăl și de frații săi”(65). Acest lucru comportă o specială comuniune de iubire cu el, devenit centru al vieții și izvor continuu al tuturor inițiativelor. Așa cum amintește îndemnul apostolic Vita consecrata, este experiență de împărtășire, „har special de intimitate”(66); este „identificare cu el, având aceleași simțăminte și aceeași formă de viață”(67); este o viață „cucerită de Cristos”(68), „o viață pe care mâna lui Cristos o atinge, la care glasul lui ajunge, pe care harul lui o susține”(69).
Întreaga viață de consacrare poate să fie înțeleasă numai din acest punct de pornire: sfaturile evanghelice au sens în măsura în care ajută la păstrarea și favorizarea iubirii față de Domnul în docilitate deplină față de voința sa; viața fraternă este motivată de el care adună în jurul său și este menită pentru a se bucura de prezența sa constantă; misiunea este mandatul său și stimulează la căutarea chipului său în chipul celor la care sunt trimiși pentru a împărtăși împreună cu ei experiența lui Cristos.
Acestea au fost intențiile fondatorilor diferitelor comunități și institute de viață consacrată. Acestea sunt idealurile care au animat generații de femei și bărbați consacrați.
A porni din nou de la Cristos înseamnă, așadar, a regăsi prima iubire, scânteia inspiratoare de la care a început urmarea. Primatul iubirii este al său. Urmarea este numai răspunsul de iubire la iubirea lui Dumnezeu. Dacă „noi iubim” este „pentru că el cel dintâi ne-a iubit pe noi” (1In 4,10.19). Aceasta înseamnă a recunoaște iubirea sa personală cu acea conștiință intimă care îl făcea pe apostolul Paul să spună: „Cristos m-a iubit și și-a dat viața pentru mine” (Gal 2,20).
Numai conștiința de a fi obiect al unei iubiri infinite poate să ajute la depășirea oricărei greutăți personale și a institutului. Persoanele consacrate nu vor putea fi creative, capabile să reînnoiască institutul și să deschidă căi noi de pastorație, dacă nu se simt animate de această iubire. Această iubire face să fie puternici și curajoși, imprimă ardoare și face să se îndrăznească orice.
Voturile prin care cei consacrați se angajează să trăiască sfaturile evanghelice conferă răspunsului de iubire toată radicalitatea lor. Fecioria dilată inima după măsura inimii lui Cristos și îi face capabili de a iubi așa cum a iubit el. Sărăcia îi face liberi de sclavia lucrurilor și a necesităților artificiale spre care împinge societatea consumurilor și îi face să-l redescopere pe Cristos, singura comoară pentru care merită cu adevărat să se trăiască. Ascultarea pune viața în întregime în mâinile sale pentru ca el să o realizeze conform planului lui Dumnezeu și să facă din ea o capodoperă. Este nevoie de curajul unei urmări generoase și bucuroase.
Contemplarea chipurilor lui Cristos
23. Drumul pe care viața consacrată este chemată să-l parcurgă la începutul noului mileniu este călăuzit de contemplarea lui Cristos, cu privirea „fixată asupra chipului Domnului mai mult ca oricând”(70). Dar unde să contemple în mod concret chipul lui Cristos? Există o multitudine de prezențe care trebuie descoperite într-un mod mereu nou.
El este prezent în mod real în cuvântul său și în sacramente, în mod foarte special în Euharistie. El trăiește în Biserica sa, se face prezent în comunitatea celor care sunt uniți în numele său. El este în fața noastră în orice persoană, identificându-se în mod deosebit cu cei mici, săraci, cu cel care suferă, care este mai nevoiaș. Vine în întâmpinare în orice eveniment fericit sau trist, în încercare și în bucurie, în durere și în boală.
Sfințenia este rodul întâlnirii cu el în multele prezențe în care putem să descoperim chipul său de Fiu al lui Dumnezeu, un chip suferind și în același timp chipul Celui Înviat. Așa cum s-a făcut prezent în viața de fiecare zi de odinioară, la fel este și astăzi prezent în viața cotidiană unde continuă să-și arate chipul. Este nevoie de o privire de credință pentru a-l recunoaște, dată de obișnuința cu cuvântul lui Dumnezeu, de viața sacramentală, de rugăciune și mai ales de exercitarea dragostei pentru că numai iubirea permite să se cunoască misterul în mod deplin.
Putem aminti câteva locuri privilegiate în care se poate contempla chipul lui Cristos, pentru o angajare reînnoită în viața Duhului. Acestea sunt parcursurile unei spiritualități trăite, angajare prioritară în acest timp, ocazie de a reciti în viață și în experiența zilnică bogățiile spirituale ale carismei proprii într-un contact reînnoit cu izvoarele care au făcut să apară, din experimentarea Duhului de către fondatori și fondatoare, scânteia vieții noi și a operelor noi, recitirile specifice ale evangheliei care se găsesc în orice carismă.
Cuvântul lui Dumnezeu
24. A trăi spiritualitatea înseamnă înainte de toate a porni din nou de la persoana lui Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, prezent în cuvântul său, „primul izvor al oricărei spiritualități”, cum le amintește persoanelor consacrate Ioan Paul al II-lea(71). Sfințenia nu poate fi concepută decât pornind de la o ascultare reînnoită a cuvântului lui Dumnezeu. „Îndeosebi – citim în Novo millennio ineunte – este necesar ca ascultarea cuvântului să devină o întâlnire vitală… care permite să se surprindă în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează, modelează existența”(72). Aici Învățătorul se revelează, educă inima și mintea. Aici se maturizează viziunea de credință, învățând să se privească realitatea și evenimentele cu însăși privirea lui Dumnezeu, ajungând să se aibă „gândirea lui Cristos” (1Cor 2,16).
Duhul Sfânt a luminat cuvântul lui Dumnezeu fondatorilor și fondatoarelor cu o lumină nouă. Din el s-a născut orice carismă și orice Regulă vrea să fie o expresie a cuvântului. În continuitate cu fondatorii și fondatoarele, ucenicii lor sunt chemați și astăzi să primească și să păstreze în inimă cuvântul lui Dumnezeu pentru ca să continue să fie făclie pentru pașii lor și lumină pe drumul lor (cf. Ps 118,105). Atunci Duhul îi va putea conduce la tot adevărul (cf. In 16,13).
Cuvântul lui Dumnezeu este aliment pentru viață, pentru rugăciune și pentru drumul de fiecare zi, principiu de unificare a comunității în unitate de gândire, inspirație pentru reînnoire constantă și pentru creativitate apostolică. Deja Conciliul Vatican II a indicat în reîntoarcerea la evanghelie primul mare principiu de reînnoire(73).
Ca în toată Biserica, și în cadrul comunităților și grupurilor de persoane consacrate, în acești ani s-a dezvoltat un contact mai viu și nemijlocit cu cuvântul lui Dumnezeu. Este un drum ce trebuie continuat cu o intensitate mereu nouă. „Este necesar – a spus papa – să nu încetați să rămâneți în meditație asupra Sfintei Scripturi și mai ales asupra Evangheliilor, pentru ca să se imprime în voi caracteristicile Cuvântului întrupat”(74).
Viața fraternă în comun favorizează și redescoperirea dimensiunii ecleziale a cuvântului: primirea, meditarea, trăirea lui împreună, comunicarea experiențelor care vin din el și astfel intrarea într-o autentică spiritualitate de comuniune.
În acest context merită amintită necesitatea unei referiri constante la Regulă, pentru că în Regulă și în Constituții „este cuprins un itinerar de urmarea a lui Cristos, calificat de o carismă specifică autentificată de Biserică”(75). Acest itinerar de urmare a lui Cristos traduce interpretarea specială a evangheliei dată de fondatori și fondatoare, docili față de impulsul Duhului, și îi ajută pe membrii institutului să trăiască în mod concret conform cuvântului lui Dumnezeu.
Hrăniți de cuvânt, devenind bărbați și femei noi, liberi, evanghelici, consacrații vor putea să fie autentici slujitori ai cuvântului în opera de evanghelizare. Astfel ei îndeplinesc o prioritate pentru Biserică la începutul noului mileniu: „Trebuie să reaprindem în noi elanul de la începuturi, lăsându-ne pătrunși de ardoarea predicării apostolice care a urmat după Rusalii”(76).
Rugăciunea și contemplația
25. Rugăciunea și contemplația sunt spațiul de primire a cuvântului lui Dumnezeu; în același timp ele provin din ascultarea cuvântului. Fără o viață interioară de iubire care atrage la sine Cuvântul, pe Tatăl, pe Duhul (cf. In 14,23) nu poate exista o privire de credință; ca urmare, viața proprie își pierde treptat sensul, chipul fraților devine opac și este imposibil să se descopere în el chipul lui Cristos, evenimentele istoriei rămân ambigue, ba chiar lipsite de speranță; misiunea apostolică și caritativă decade într-o activitate dispersivă.
Fiecare vocație la viața consacrată este născută în contemplație, din momente de comuniune intensă și dintr-un profund raport de prietenie cu Cristos, din frumusețea și lumina care s-au văzut strălucind pe chipul său. De aici s-a maturizat dorința de a sta mereu cu Domnul – „Ce bine ne simțim aici” (Mt 17,4) – și de a-l urma. Fiecare vocație trebuie să se maturizeze în mod constant în această intimitate cu Cristos. „De aceea, prima voastră angajare – amintește persoanelor consacrate Ioan Paul al II-lea – nu poate să nu fie în linia contemplației. Fiecare realitate de viață consacrată se naște și în fiecare zi se regenerează în contemplarea neîncetată a chipului lui Cristos”(77).
Monahii și călugărițele, ca și eremiții cu o modalitate diferită de viață, dedică mai mult spațiu cântării corale adusă lui Dumnezeu, ca și rugăciunii tăcute prelungite. Membrii institutelor seculare, precum și fecioarele consacrate în lume, îi oferă lui Dumnezeu bucuriile și suferințele, aspirațiile și rugăciunile tuturor oamenilor și contemplă chipul lui Cristos pe care îl recunosc în chipul fraților, în evenimentele istoriei, în apostolat și în munca de fiecare zi. Călugării și călugărițele dăruite învățământului, bolnavilor, săracilor întâlnesc acolo chipul Domnului. Pentru misionari și membrii societăților de viață apostolică vestirea evangheliei este trăită, după exemplul apostolului Paul, ca un cult autentic (cf. Rom 1,6). Întreaga Biserică se bucură și beneficiază de pluralitatea formelor de rugăciune și de varietatea modului de a contempla unicul chip al lui Cristos.
În același timp se observă că, de mulți ani, rugăciunea liturgică a Orelor și celebrarea Euharistiei au dobândit un loc central în viața oricărui tip de comunitate și de fraternitate, redându-le vigoarea biblică și eclezială. Ele favorizează și edificarea reciprocă și pot să devină o mărturie pentru a fi, înaintea lui Dumnezeu și împreună cu el, „o casă și o școală de comuniune„(78). O autentică viață spirituală cere ca toți, în diferitele vocații, să dedice în mod regulat, în fiecare zi, momente potrivite pentru a merge în profunzime în colocviul tăcut cu acela de care știu că sunt iubiți, pentru a împărtăși împreună cu el viața sa și a primi lumină pentru a continua drumul zilnic. Este un exercițiu față de care se cere să fim fideli, pentru că suntem ispitiți în mod constant de înstrăinare și de disipare care provin din societatea de astăzi, în special din mijloacele de comunicare. Câteodată fidelitatea față de rugăciunea personală și liturgică cere un efort autentic pentru a nu se lăsa absorbiți de activismul învolburat. Altfel nu se aduce rod: „După cum mlădița nu poate să aducă rod de la sine dacă nu rămâne pe viță, tot așa nici voi dacă nu rămâneți în mine” (In 15,4).
Euharistia, loc privilegiat pentru întâlnirea cu Domnul
26. A da un loc prioritar spiritualității înseamnă a porni din nou de la regăsita centralitate a celebrării euharistice, loc privilegiat pentru întâlnirea cu Domnul. Acolo el se face din nou prezent în mijlocul ucenicilor săi, explică Scripturile, încălzește inima și luminează mintea, deschide ochii și se face recunoscut (cf. Lc 24,13-35). Invitația lui Ioan Paul al II-lea adresată persoanelor consacrate este deosebit de emoționantă: „Întâlniți-l, preaiubiților, și contemplați-l în mod cu totul special în Euharistie, celebrată și adorată în fiecare zi, ca izvor și culme a existenței și acțiunii apostolice”(79). În îndemnul apostolic Vita consecrata îi îndemna să participe zilnic la sacramentul Euharistiei și la adorarea sa asiduă și prelungită(80). Euharistia, memorial al jertfei Domnului, centrul vieții Bisericii și al fiecărei comunități, modelează dinăuntru oferirea reînnoită a vieții proprii, proiectul de viață comunitară, misiunea apostolică. Toți avem nevoie de viaticul zilnic al întâlnirii cu Domnul pentru a introduce viața de zi cu zi în timpul lui Dumnezeu pe care celebrarea memorialului Paștelui Domnului îl face prezent.
Aici se poate realiza în mod deplin intimitatea cu Cristos, identificarea cu el, asemănarea totală cu el la care sunt chemați persoanele consacrate prin vocație(81). În Euharistie Domnul Isus ne asociază cu el în oferta sa pascală adusă Tatălui: oferim și suntem oferiți. Însăși consacrarea călugărească dobândește o structură euharistică: este oferire totală de sine strâns asociată cu sacrificiul euharistic.
Aici se concentrează toate formele de rugăciune, este proclamat și primit cuvântul lui Dumnezeu, suntem interpelați cu privire la raportul cu Dumnezeu, cu frații, cu toți oamenii: este sacramentul filiațiunii, al fraternității și al misiunii. Sacrament al unității cu Cristos, Euharistia este în același timp sacrament al unității ecleziale și al unității comunității persoanelor consacrate. În definitiv, ea apare ca „izvor al spiritualității fiecăruia și al institutului”(82).
Pentru ca să producă în mod îmbelșugat așteptatele roade de comuniune și de reînnoire nu pot lipsi condițiile esențiale, mai ales iertarea și angajarea iubirii reciproce. Conform învățăturii Domnului, înainte de a aduce ofranda la altar este nevoie de reconcilierea fraternă (cf. Mt 5,23). Nu se poate celebra sacramentul unității rămânând indiferenți unii față de alții. Pe de altă parte, trebuie să se țină cont că aceste condiții esențiale sunt și rod și semn al unei Euharistii bine celebrate. Și aceasta pentru că mai ales din împărtășirea cu Isus Euharistie noi scoatem capacitatea de a iubi și de a ierta. În afară de aceasta, fiecare celebrare trebuie să devină ocazie pentru a reînnoi angajarea de a ne da viața unii pentru alții prin primire și slujire. Atunci, pentru celebrarea euharistică va fi valabilă cu adevărat, în mod eminent, promisiunea lui Cristos: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor” (Mt 18,20), și comunitatea se va reînnoi în fiecare zi în jurul ei.
Cu aceste condiții comunitatea celor consacrați trăiește misterul pascal, reînnoit în fiecare zi în Euharistie, devine martor de comuniune și semn profetic de fraternitate pentru societatea împărțită și rănită. Din Euharistie se naște acea spiritualitate de comuniune atât de necesară pentru a stabili dialogul dragostei de care lumea are astăzi atâta nevoie(83).
Chipul lui Cristos în încercare
27. A trăi spiritualitatea într-o continuă pornire din nou de la Cristos înseamnă a începe mereu de la momentul cel mai sublim al iubirii sale – iar Euharistia păstrează misterul acestei iubiri – atunci când pe cruce el își dă viața în cea mai mare oferire. Cei care au fost chemați să trăiască sfaturile evanghelice prin intermediul profesiunii nu pot să nu trăiască în mod intens contemplarea chipului Celui Răstignit(84). Este cartea în care ei învață ce este iubirea și cum trebuie să fie iubiți Dumnezeu și omenirea, izvorul tuturor carismelor, sinteza tuturor vocațiilor(85). Consacrarea, jertfă totală și perfecta ardere de tot, este modul care le este sugerat de Duhul Sfânt pentru a retrăi misterul lui Cristos răstignit, venit în lume pentru a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți (cf. Mt 20,28; Mc 10,45) și pentru a răspunde la iubirea sa infinită.
Istoria vieții consacrate a exprimat această asemănare cu Cristos în multe forme ascetice care „au constituit și constituie mereu un sprijin puternic pentru o înaintare autentică spre sfințenie. Asceza … este realmente indispensabilă pentru ca persoana consacrată să rămână credincioasă vocației sale și să-l urmeze pe Isus pe calea crucii”(86). Astăzi persoanele consacrate, deși păstrează experiența de veacuri, sunt chemate să găsească forme care să fie potrivite cu acest timp al nostru. În primul rând acelea care însoțesc truda muncii apostolice și asigură generozitatea slujirii. Astăzi crucea care trebuie să o ia asupra lor în fiecare zi (cf. Lc 9,23) poate să capete și valențe colective, cum ar fi îmbătrânirea institutului, nepotrivirea structurală, nesiguranța viitorului. În fața multelor situații de durere personale, comunitare, sociale, din inima fiecărei persoane sau din cea a întregii comunități poate să izbucnească strigătul lui Isus pe cruce: „De ce m-ai părăsit?” (cf. Mc 15,34). În acel strigăt adresat Tatălui, Isus ne face să înțelegem că solidaritatea sa cu omenirea a devenit așa de radicală încât pătrunde, împărtășește și asumă orice aspect negativ, până la moarte, rod al păcatului. „Pentru a reda omului chipul Tatălui, Isus a trebuit nu numai să-și asume chipul omului, ci să se împovăreze și cu „chipul” păcatului”(87).
A porni din nou de la Cristos înseamnă a recunoaște că păcatul este încă prezent în mod radical în inima și în viața tuturor și a descoperi în chipul suferind al lui Cristos acea ofrandă care a împăcat omenirea cu Dumnezeu.
De-a lungul istoriei Bisericii persoanele consacrate au știut să contemple chipul îndurerat al Domnului și în afara lor. L-au recunoscut în cei bolnavi, în cei închiși, în cei săraci, în cei păcătoși. Lupta lor a fost mai ales împotriva păcatului și a consecințelor sale dureroase; vestirea lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15), a mișcat pașii lor pe căile oamenilor și a dat speranța noutății vieții acolo unde domnea descurajarea și moartea. Slujirea lor i-a făcut pe atâția bărbați și femei să experimenteze îmbrățișarea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl în sacramentul Pocăinței. Și astăzi este nevoie să propunem din nou cu tărie această slujire a reconcilierii (cf. 2Cor 5,18) încredințată de Isus Cristos Bisericii sale. Este mysterium pietatis(88) pe care persoanele consacrate sunt chemate să-l experimenteze frecvent în sacramentul Pocăinței.
Astăzi se arată chipuri noi, în care să fie recunoscut, iubit și slujit chipul lui Cristos acolo unde s-a făcut prezent: sunt noile sărăcii materiale, morale și spirituale pe care le produce societatea contemporană. Strigătul lui Isus pe cruce revelează că el a luat asupra sa tot acest rău, pentru a-l răscumpăra. Vocația persoanelor consacrate continuă să fie cea a lui Isus și, asemenea lui, iau asupra sa durerea și păcatul lumii consumându-le în iubire.
Spiritualitatea de comuniune
28. Dacă „viața spirituală trebuie să fie pe primul loc în programul familiilor de viață consacrată”(89), ea va trebui să fie înainte de toate o spiritualitate de comuniune, potrivită momentului prezent: „A face din Biserică școala și casa comuniunii: iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu și să răspundem așteptărilor profunde ale lumii”(90).
În acest drum al întregii Biserici se așteaptă contribuția decisivă a vieții consacrate datorită vocației sale specifice la viața de comuniune în iubire. „Persoanelor consacrate – se citește în Vita consecrata – li se cere să fie cu adevărat experte în comuniune și să practice spiritualitatea comuniunii, ca martori și făuritori ai proiectului de comuniune ce se află la culmea istoriei omului conform planului lui Dumnezeu”(91).
De asemenea, se amintește că o datorie, în situația de astăzi a comunităților de viață consacrată, este aceea „de a dezvolta spiritualitatea comuniunii, mai întâi înăuntrul lor, apoi în comunitatea eclezială și dincolo de limitele ei, continuând statornic dialogul iubirii, mai ales acolo unde lumea de astăzi e sfâșiată de ură etnică sau de nebunie ucigașă”(92). O datorie care cere persoane spirituale întărite în interior de Dumnezeul comuniunii iubitoare și milostive și comunități mature unde spiritualitatea de comuniune este lege de viață.
29. Dar ce este spiritualitatea comuniunii? Prin cuvinte incisive, capabile să reînnoiască relații și proiectele, Ioan Paul al II-lea învață: „Spiritualitatea comuniunii înseamnă, înainte de toate, o privire a inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuiește în noi și a cărei lumină trebuie să fie percepută și pe chipul fraților care ne stau alături”. De asemenea: „Spiritualitatea comuniunii înseamnă capacitatea de a simți fratele de credință în unitatea profundă a trupului mistic, deci ca „unul care-mi aparține”…”. Din acest principiu derivă cu o logică stringentă câteva consecințe ale modului de a simți și de a acționa: a împărtăși bucuriile și suferințele fraților; a intui dorințele lor și a se îngriji de nevoile lor; a le oferi o prietenie adevărată și profundă. Spiritualitatea de comuniune este de asemenea capacitate de a vedea înainte de toate ceea ce este pozitiv în celălalt, pentru a-l primi și a-l valoriza ca dar al lui Dumnezeu; înseamnă a ști să se facă spațiu fratelui purtând împreună greutățile unii altora. Fără acest drum spiritual, ar folosi puțin instrumentele exterioare ale comuniunii(93).
Spiritualitatea de comuniune se prezintă ca un climat spiritual al Bisericii la începutul celui de-al treilea mileniu, datorie activă și exemplară a vieții consacrate la toate nivelurile. Este calea călăuzitoare a unui viitor de viață și de mărturie. Sfințenia și misiunea trec prin comunitate, deoarece Cristos se face prezent în ea și prin intermediul ei. Fratele și sora devin sacrament al lui Cristos și al întâlnirii cu Dumnezeu, posibilitatea concretă și, mai mult, necesitatea de netăgăduit pentru a putea trăi porunca iubirii reciproce și deci comuniunea trinitară.
În acești ani, comunitățile și diferitele tipuri de fraternități ale persoanelor consacrate sunt înțelese tot mai mult ca loc de comuniune, unde relațiile apar mai puțin formale și unde primirea și înțelegerea reciprocă sunt facilitate. Se redescoperă și valoarea divină și umană a faptului de a sta împreună în mod gratuit, ca ucenici și ucenice în jurul lui Cristos Învățătorul, în prietenie, împărtășind și momentele de destindere și de recreare.
De asemenea, se observă o comuniune mai intensă între diferitele comunități în cadrul institutelor. Comunitățile multiculturale și internațional, chemate „să dea mărturie despre simțul comuniunii dintre popoare, rase, culturi”(94), sunt deja o realitate pozitivă în mai multe părți, unde se experimentează cunoaștere, respect, stimă, îmbogățire reciprocă. Ele se revelează ca locuri de instruire pentru integrare și înculturare, și totodată o mărturie a universalității mesajului creștin.
Îndemnul Vita consecrata, prezentând această formă de viață ca semn de comuniune în Biserică, a evidențiat toată bogăția și exigențele cerute de viața fraternă. Mai înainte, congregația noastră a promulgat documentul Congregavit nos in unum Christi amor, despre viața fraternă în comunitate. Fiecare comunitate va trebui să se întoarcă la aceste documente pentru a-și confrunta propriul drum de credință și de progres în fraternitate.
Comuniune între carismele vechi și noi
30. Comuniunea pe care persoanele consacrate sunt chemate să o trăiască merge dincolo de propria familie călugărească sau de propriul institut. Deschizându-se comuniunii cu celelalte institute și celelalte forme de consacrare, ei pot să dilate comuniunea, să redescopere rădăcinile evanghelice comune, de asemenea să înțeleagă cu claritate mai mare frumusețea propriei identități în varietatea carismatică, asemenea mlădițelor de pe unica viță. Ar trebui să se ia la întrecere în stima reciprocă (cf. Rom 12,10) pentru a ajunge la carisma cea mai bună, dragostea (cf. 1Cor 12,31).
Întâlnirea și solidaritatea dintre institutele de viață consacrată trebuie deci să fie favorizate, conștienți că această comuniune este „strâns legată de capacitatea comunității creștine de a face spațiu tuturor darurilor Duhului.
Unitatea Bisericii nu este uniformitate, ci integrare organică a diversităților legitime. Este realitatea mai multor mădulare unite într-un singur trup, unicul trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,12)”(95).
Poate să fie începutul unei căutări solidare a unor căi comune pentru slujirea Bisericii. Factorii externi, cum este necesitatea de a se adapta noilor exigențe ale statelor, și cauzele din interiorul institutelor, cum este scăderea numărului membrilor, orientează deja la coordonarea eforturilor în domeniul formării, al gestiunii bunurilor, al educației, al evanghelizării. Și în această situație putem să percepem invitația Duhului la o comuniune tot mai intensă. În această muncă trebuie să fie susținute conferințele superiorilor și ale superioarelor majori și conferințele institutelor seculare, la toate nivelurile.
Nu se poate înfrunta viitorul fiind împrăștiați. Este necesitatea de a fi Biserică, de a trăi împreună aventura Duhului și a urmării lui Cristos, de a comunica experiențele evangheliei, învățând să se iubească familia și comunitatea călugărească a celuilalt ca pe cea proprie. Bucuriile și durerile, preocupările și succesele pot să fie împărtășite și sunt ale tuturor.
Și față de noile forme de viață evanghelică se cere dialog și comuniune. Aceste noi asociații de viață evanghelică, amintește Vita consecrata, „nu înlocuiesc instituțiile anterioare, care continuă să ocupe locul eminent pe care tradiția li l-a dat. (…) Institutele vechi, dintre care multe au trecut prin sita unor încercări foarte grele, suportate cu curaj de-a lungul veacurilor, se pot îmbogăți prin dialog și schimb de daruri cu institutele fondate în timpul nostru”(96).
În sfârșit, din întâlnirea și din comuniunea cu carismele mișcărilor ecleziale poate să rezulte o îmbogățire reciprocă. Adesea mișcările pot să ofere exemplul de prospețime evanghelică și carismatică, precum și impulsul generos și creativ la evanghelizare. La rândul lor, mișcările, ca și noile forme de viață evanghelică, pot să învețe mult de la mărturia bucuroasă, fidelă și carismatică a vieții consacrate, care păstrează un patrimoniu spiritual foarte bogat, comori multiple de înțelepciune și de experiență și o mare varietate de forme de apostolat și de angajare misionară.
Congregația noastră a oferit deja criterii și orientări care sunt încă valabile pentru inserarea călugărilor și călugărițelor în mișcările ecleziale(97). Ceea ce am voi să subliniem aici este raportul de cunoaștere și de colaborare, de stimulare și de împărtășire care ar putea să se instaureze nu numai între persoane cât și între institute, mișcări ecleziale și forme noi de viață consacrată, în vederea unei creșteri în viața Duhului și a îndeplinirii misiunii unice a Bisericii. Este vorba de carisme născute din impulsul aceluiași Duh, menite pentru plinătatea vieții evanghelice în lume, chemate să realizeze împreună același plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Spiritualitatea de comuniune se realizează chiar și în acest dialog amplu al fraternității evanghelice între toate componentele poporului lui Dumnezeu(98).
În comuniune cu laicii
31. Comuniunea experimentată dintre persoanele consacrate duce la o deschidere și mai mare, cea față de toți ceilalți membri ai Bisericii. Porunca de a se iubi unul pe altul, experimentată în cadrul comunității, cere să fie transferată de la planul personal la cel dintre diferitele realități ecleziale. Numai într-o ecleziologie integrală, în care diferitele vocații sunt cuprinse în cadrul unicului popor de convocați, vocația la viața consacrată poate să-și regăsească identitatea sa specifică de semn și de mărturie. Astăzi se redescoperă tot mai mult faptul că acele carisme ale fondatorilor și fondatoarelor, fiind inspirate de Duhul pentru binele tuturor, trebuie să fie din nou încadrate în însuși centrul Bisericii, deschise spre comuniunea și participarea tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu.
Pe această linie putem să constatăm că se instaurează un nou tip de comuniune și de colaborare în cadrul diferitelor vocații și stări de viață, mai ales între persoanele consacrate și laici(99). Institutele monastice și contemplative pot să ofere laicilor o relație prevalent spirituală și spațiile necesare de tăcere și de rugăciune. Institutele angajate pe versantul apostolatului pot să-i implice în forme de colaborare pastorală. Membrii institutelor seculare, laici sau clerici, intră în raport cu ceilalți credincioși în formele obișnuite ale vieții zilnice(100).
Noutatea acestor ani este mai ales cererea din partea unor laici de a participa la idealurile carismatice ale institutelor. Au apărut inițiative interesante și forme instituționale noi de asociere la institute. Asistăm la o înflorire autentică a vechilor instituții, cum sunt ordinele seculare sau terțiarii, și la apariția noilor asociații laicale și mișcări în jurul familiilor călugărești și a institutelor seculare. Dacă uneori, chiar în trecutul recent, colaborarea a avut loc în termeni de înlocuire din cauza lipsei persoanelor consacrate necesare desfășurării activităților, acum ea se naște din exigența de a împărtăși responsabilitățile nu numai în gestiunea operelor institutului, ci mai ales în aspirația de a trăi aspecte și momente specifice ale spiritualității și misiunii institutului. Se cere deci o formare corespunzătoare a persoanelor consacrate, ca și a laicilor, pentru o colaborare reciprocă și îmbogățitoare.
Dacă în alte timpuri au fost mai ales călugării și călugărițele care au creat, au hrănit din punct de vedere spiritual și au condus forme asociative de laici, astăzi, grație unei formări mai mari a laicatului, poate să existe un ajutor reciproc care favorizează înțelegerea specificității și frumuseții fiecărei stări de viață. Comuniunea și reciprocitatea în Biserică nu sunt niciodată în sens unic. În acest climat nou de comuniune eclezială preoții, călugării și laicii, departe de a se ignora reciproc și de a se organiza numai în vederea unor activități comune, pot să regăsească raportul corect de comuniune și o experiență reînnoită de fraternitate evanghelică și de emulare carismatică reciprocă, într-o complementaritate care respectă mereu diversitatea.
O asemenea dinamică eclezială va fi în întregime în folosul reînnoirii și al identității vieții consacrate. Atunci când înțelegerea carismei se aprofundează, se descoperă mereu posibilități noi de realizare.
În comuniune cu păstorii
32. În acest raport de comuniune eclezială cu toate vocațiile și stările de viață, un aspect cu totul deosebit este cel al unității cu păstorii. În zadar s-ar pretinde să se cultive o spiritualitate de comuniune fără un raport efectiv și afectiv cu păstorii, înainte de toate cu papa, centru al unității Bisericii, și cu magisteriul său.
Este aplicarea concretă a acelui principiu a simți cu Biserica, propriu tuturor credincioșilor(101), care strălucește în special în fondatorii și fondatoarele vieții consacrate și care devine angajare carismatică pentru toate institutele. Nu se poate contempla chipul lui Cristos fără a-l vedea strălucind în chipul Bisericii sale. A-l iubi pe Cristos înseamnă a iubi Biserica în persoanele și instituțiile sale.
Astăzi, mai mult ca oricând, în fața deselor provocări centrifuge care pun la îndoială principii fundamentale ale credinței și moralei catolice, persoanele consacrate și instituțiile lor sunt chemate să dea dovadă de o unitate fără defecte în jurul magisteriului Bisericii, făcându-se purtători de cuvânt convinși și bucuroși înaintea tuturor.
Este bine de subliniat ceea ce afirma deja papa în îndemnul Vita consecrata: „Un aspect determinant al acestei comuniuni ecleziale este adeziunea de spirit și inimă față de magisteriul (papei și) episcopilor; ea trebuie trăită cu sinceritate și manifestată clar în fața poporului lui Dumnezeu de toate persoanele consacrate, mai ales de acelea care sunt angajate în cercetarea teologică, în învățământ, în publicații, în cateheză, în folosirea mijloacelor de comunicare socială”(102). În același timp se recunoaște că mulți teologi sunt călugări și multe institute de cercetare sunt conduse de institute de viață consacrată. Ele duc în mod lăudabil această responsabilitate în lumea culturii. Biserica privește cu atenție încrezătoare angajarea lor intelectuală în fața problemelor delicate de frontieră la care magisteriul trebuie să țină piept astăzi(103).
Documentele ecleziale din ultimele decenii au reluat în mod constant învățătura conciliară care îi invita pe păstori să valorizeze carismele specifice în pastorația de ansamblu. În același timp, ele încurajează persoanele consacrate să facă cunoscute și să ofere cu claritate și încredere propriile propuneri de prezență și de muncă în conformitate cu vocația specifică.
Într-un fel, acest lucru este valabil și în raportul cu clerul diecezan. Cea mai mare parte a călugărilor și călugărițelor colaborează zilnic cu preoții în pastorație. Așadar, este indispensabil să se dea curs tuturor inițiativelor posibile pentru o mai mare cunoaștere și stimă reciprocă.
Numai în armonie cu spiritualitatea de comuniune și cu pedagogia trasată în Novo millennio ineunte va putea să fie recunoscut darul pe care Duhul Sfânt îl face Bisericii prin intermediul carismelor vieții consacrate. În mod specific pentru viața consacrată este valabil și acel caracter esențial comun, în viața Bisericii, al elementului carismatic și al celui ierarhic pe care Ioan Paul al II-lea l-a menționat de mai multe ori adresându-se noilor mișcări ecleziale(104). Iubirea și slujirea în Biserică cer să fie trăite mereu în reciprocitatea unei dragoste reciproce.
MARTORI AI IUBIRII
Recunoașterea și iubirea lui Cristos
33. O existență transfigurată de sfaturile evanghelice devine mărturie profetică și tăcută, însă de asemenea protest elocvent împotriva unei lumi inumane. Ea angajează la promovarea persoanei și trezește o nouă fantezie a dragostei. Acest lucru l-am văzut în sfinții fondatori. Se manifestă nu numai în eficacitatea slujirii, ci mai ales în capacitatea de a deveni solidari cu cel care suferă, așa încât gestul de ajutor să fie simțit ca o împărtășire fraternă. Această formă de evanghelizare, făcută prin intermediul iubirii și a dăruirii în fapte, asigură o mărturie de netăgăduit adusă dragostei prin cuvinte(105).
La rândul său, viața de comuniune reprezintă prima vestire a vieții consacrate, deoarece este semn eficace și putere convingătoare care conduce la credința în Cristos. Atunci comuniunea devine ea însăși misiune, „comuniunea generează comuniune și se configurează în mod esențial ca o comuniune misionară„(106). Comunitățile se simt doritoare de „a-l urma pe Cristos pe căile istoriei omului”(107), cu o angajare apostolică și o mărturie a vieții coerentă cu propria carismă(108). „Cel care l-a întâlnit cu adevărat pe Cristos nu poate să-l țină pentru sine, trebuie să-l vestească. Este nevoie de un nou elan apostolic care să fie trăit ca o angajare zilnică a comunităților și grupurilor creștine”(109).
34. Atunci când se pornește din nou de la Cristos, spiritualitatea de comuniune devine o spiritualitate solidă și robustă a acțiunii ucenicilor și apostolilor împărăției sale. Pentru viața consacrată aceasta înseamnă să se angajeze în slujirea fraților în care se recunoaște chipul lui Cristos. În exercitarea acestei misiuni apostolice, a fi și a face sunt inseparabile deoarece misterul lui Cristos constituie fundamentul absolut al oricărei acțiuni pastorale(110). Contribuția consacraților și a consacratelor la evanghelizare „constă (de aceea) în primul rând în mărturia unei vieți pe deplin dăruite lui Dumnezeu și fraților, imitându-l pe Mântuitorul care, din dragoste pentru om, s-a făcut slujitor”(111). În participarea la misiunea Bisericii persoanele consacrate nu se limitează să dea o parte din timp, ci întreaga viață.
În Novo millennio ineunte se pare că papa vrea să provoace și mai mult la înaintare în iubirea concretă față de cei săraci: „Secolul și mileniul care încep vor trebui să vadă, și este de dorit să vadă cu o mai mare claritate, la ce grad de devotament poate să ajungă iubirea față de cei mai săraci. Dacă pornim cu adevărat de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să știm să-l descoperim mai ales în cei cu care el însuși a dorit să se identifice: „Am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și voi mi-ați dat să beau, am fost străin și voi m-ați primit, am fost gol și voi m-ați îmbrăcat, am fost bolnav și voi m-ați vizitat, am fost în închisoare și voi ați venit la mine” (Mt 25,35-36). Această pagină nu este o simplă invitație la iubire; este o pagină de cristologie care proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos. Din această pagină, tot atât cât și din problema ortodoxiei sale, Biserica își măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos”(112). Papa oferă și o direcție concretă de spiritualitate atunci când invită să se recunoască în persoana săracilor o prezență specială a lui Cristos care impune Bisericii o opțiune preferențială pentru ei. Prin intermediul acestei opțiuni trebuie să mărturisească și consacrații(113) „stilul iubirii lui Dumnezeu, providența sa, milostivirea sa”(114).
35. Domeniul în care Sfântul Părinte invită să se lucreze este mare cât lumea. Deschizându-se către acest scenariu, viața consacrată „trebuie să învețe să-și facă actul de credință în Cristos, descifrându-i apelul pe care el îl trimite din această lume a sărăciei”(115). Armonizarea suflului universal al vocației misionare cu inserarea concretă într-un context și într-o Biserică particulară va fi exigența primară a oricărei activități apostolice.
La vechile forme de sărăcie s-au adăugat altele noi: deznădejdea provocată de lipsa de sens, ispita drogurilor, singurătatea la o vârsta înaintată sau în caz de boală, marginalizarea sau discriminarea socială(116). În formele sale vechi și noi, misiunea este înainte de toate o slujire adusă demnității persoanei într-o societate dezumanizată, pentru că prima și cea mai gravă sărăcie a timpului nostru este călcarea cu indiferență a drepturilor persoanei umane. Prin dinamismul dragostei, al iertării și al reconcilierii, consacrații se străduiesc să construiască în dreptate o lume care să ofere vieții și dezvoltării persoanelor posibilități noi și mai bune. Pentru ca această intervenție să fie eficace, trebuie să se aibă un spirit de sărac, purificat de interese egoiste, gata să exercite o slujire de pace și de nonviolență, într-o atitudine solidară și plină de compasiune față suferința celuilalt. Un stil de a proclama cuvintele și de a realiza operele lui Dumnezeu, inaugurat de Isus (cf. Lc 4,15-21) și trăit de Biserica primară, care nu poate să fie uitat o dată cu încheierea jubileului sau cu trecerea unui mileniu, ci invită cu o urgență mai mare să se realizeze în caritate un viitor diferit. Trebuie să fim gata să plătim prețul persecuției, deoarece în timpurile noastre cauza cea mai frecventă a martiriului este lupta pentru dreptate în fidelitate față de evanghelie. Ioan Paul al II-lea amintește că această mărturie „a dus, chiar recent, la martiriu pe unii frați și surori în diferite părți ale lumii”(117).
În fantezia dragostei
36. De-a lungul secolelor, dragostea a constituit mereu pentru consacrați cadrul în care evanghelia este trăită în mod concret. În ea ei au valorizat forța profetică a carismelor lor și bogăția spiritualității lor în Biserică și în lume(118). Ei se recunoșteau chemați să fie „epifanie a iubirii lui Dumnezeu”(119). Este necesar ca acest dinamism să continue să se exercite cu fidelitate creativă, deoarece constituie o resursă de neînlocuit în munca pastorală a Bisericii. În ceasul în care se cere o nouă fantezie a dragostei și o autentică dovadă și confirmare a dragostei prin cuvânt cu cea prin fapte(120), viața consacrată privește cu admirație creativitatea apostolică ce a făcut să înflorească mii de chipuri ale dragostei și sfințeniei în forme specifice; totuși nu poate să nu simtă urgența de a continua, cu creativitatea Duhului, să surprindă lumea cu forme noi de concretă iubire evanghelică pentru necesitățile timpului nostru.
Viața consacrată vrea să reflecteze asupra propriilor carisme și asupra propriilor tradiții, pentru a le pune în slujba noilor frontiere ale evanghelizării. Este vorba de a se apropia de cei săraci, de bătrâni, de toxico-dependenți, de bolnavii de SIDA, de exilați, persoane care îndură tot felul de suferințe din cauza realității lor deosebite. Cu o atenție centrată pe schimbarea modelelor, deoarece asistența nu mai este considerată suficientă, se caută dezrădăcinarea cauzelor din care se naște nevoia. Sărăcia popoarelor este cauzată de ambiția și indiferența multora și de structurile de păcat care trebuie să fie eliminate, chiar cu o angajare serioasă în domeniul educației.
Atâtea fundații vechi și recente îi duc pe consacrați acolo unde în mod obișnuit alții nu pot să meargă. În acești ani, consacrați și consacrate au fost capabili să părăsească siguranța acelui deja cunoscut pentru a se lansa către domenii și ocupații necunoscute de ei. Grație consacrării lor totale ei sunt liberă să intervină oriunde există situații critice, așa cum arată recentele fundații în noile țări care se confruntă cu provocări deosebite, implicând mai multe provincii călugărești în același timp și creând comunități internaționale. Cu ochi pătrunzători și inimă mare(121) ei au adunat apelul atâtor suferințe într-o concretă diaconie a dragostei. Pretutindeni ei constituie o legătură între Biserică și grupuri marginalizate la care nu ajunge pastorația obișnuită.
Chiar și unele carisme care păreau să răspundă la timpuri de acum trecute, capătă o nouă vigoare în această lume care cunoaște comerțul cu femei sau traficul de copii sclavi, în timp ce copiii, adesea victime ale abuzurilor, sunt în pericolul de a fi părăsiți pe stradă și de a fi înrolați în armate.
Astăzi se întâlnește o libertate mai mare în exercitarea apostolatului, o iradiere mai conștientă, o solidaritate care se exprimă prin faptul de a ști să se stea de partea mulțimii, asumându-i problemele pentru a răspunde cu o atenție puternică semnelor timpurilor și exigențelor lor. Această înmulțire a inițiativelor a demonstrat importanța pe care proiectarea o are în misiune, atunci când se dorește realizarea ei nu în mod improvizat, ci organic și eficient.
Vestirea evangheliei
37. Prima datorie care trebuie reluată cu entuziasm este vestirea lui Cristos neamurilor. Ea depinde mai ales de consacrații și consacratele care se angajează să ducă mesajul evangheliei la mulțimea crescândă a celor care îl ignoră. Această misiune este încă la început și trebuie să ne angajăm cu toate forțele pentru a o realiza(122). Acțiunea încrezătoare și activă a misionarilor și misionarelor va trebui să răspundă tot mai bine la exigența înculturării, așa încât valorile specifice ale fiecărui popor să nu fie renegate, ci purificate și duse la plinătatea lor(123). Rămânând în fidelitate totală față de vestirea evanghelică, creștinismul celui de-al treilea mileniu va fi caracterizat și de aspectul atâtor culturi și atâtor popoare în care este primit și înrădăcinat(124).
Slujirea vieții
38. Conform unei tradiții glorioase, un mare număr de persoane consacrate, mai ales femei, exercită apostolatul în domeniile sanitare, continuând slujirea de milostivire a lui Cristos. După exemplul lui, samariteanul divin, ele se apropie de cel care suferă pentru a alina durerea. Competența lor profesională, vigilentă și atentă să umanizeze medicina, deschide un spațiu evangheliei care luminează cu încredere și bunătate chiar și experiențele cele mai grele ale vieții și morții umane. De aceea, pacienții cei mai săraci și părăsiți vor fi preferați în opera iubitoare a îngrijirii lor(125).
Pentru eficacitatea mărturiei creștine, este important, mai ales în unele ambiente delicate și controversate, să se explice motivele poziției Bisericii, subliniind mai ales că nu este vorba de a impune celor care nu cred o perspectivă de credință, ci de a interpreta și apăra valorile înrădăcinate în ființa umană(126). Atunci dragostea devine, în special în consacrații care lucrează în aceste domenii, o slujire adusă inteligenței, pentru ca peste tot să fie respectate principiile fundamentale de care depinde o civilizație vrednică de om.
Răspândirea adevărului
39. Și lumea educației cere o prezență calificată a consacraților. În misterul Întrupării sunt puse bazele pentru o antropologie care poate să meargă spre Isus „omul cel nou” (Ef 4,24; cf. Col 3,10), dincolo de propriile limite și incertitudini. Deoarece Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om, omul poate, în el și prin intermediul lui, să devină în mod real fiu al lui Dumnezeu(127).
Grație experienței speciale a darurilor Duhului în ascultarea cuvântului și în exercitarea discernământului, consacrații și consacratele sunt în măsură să desfășoare o acțiune deosebit de incisivă la bogatul patrimoniu de tradiții educative acumulat în timp de propriul institut. Această carismă poate să dea viață unor ambiente pătrunse de spiritul evanghelic de libertate, dreptate și iubire, în care tinerii sunt ajutați să crească în umanitate sub călăuzirea Duhului, propunând în același timp sfințenia ca scop educativ pentru toți, profesori și elevi(128).
Trebuie să se promoveze în cadrul vieții consacrate o reînnoită angajare culturală care să permită ridicarea nivelului pregătirii personale și să pregătească pentru un dialog între mentalitatea contemporană și credință, pentru a favoriza, și prin intermediul instituțiilor academice proprii, o evanghelizare a culturii înțeleasă ca o slujire adusă adevărului(129). În această perspectivă, este cât se poate de oportună prezența mijloacelor de comunicare socială(130). Fiecare efort în acest domeniu apostolic nou și strategic trebuie să fie încurajat, pentru ca inițiativele în sector să fie mai bine coordonate și să ajungă la niveluri superioare de calitate și eficacitate.
Deschiderea spre marile dialoguri
40. În sfârșit, a reîncepe de la Cristos înseamnă a-l urma până acolo unde el s-a făcut prezent cu opera sa de mântuire și să se trăiască pe imensitatea de orizonturi deschisă de el. Viața consacrată nu se poate mulțumi să trăiască în Biserică și pentru Biserică. Ea se îndreaptă împreună cu Cristos spre celelalte Biserici creștine, spre celelalte religii, spre fiecare bărbat și femeie care nu mărturisește nici o convingere religioasă.
Așadar, viața consacrată este chemată să-și ofere contribuția specifică în toate marile dialoguri spre care Conciliul Vatican II a deschis întreaga Biserică. „Angajați în dialog cu toți” este titlul semnificativ al ultimului capitol din Vita consecrata, ca o concluzie logică a întregului Îndemn apostolic.
41. Documentul amintește înainte de toate că Sinodul despre viața consacrată a scos în evidență legătura profundă dintre viața consacrată și ecumenism. „Întrucât ecumenismul este animat de rugăciune și de convertire, institutele de viață consacrată și societățile de viață apostolică au, fără îndoială, o îndatorire deosebită să cultive această angajare”(131). Este urgent ca în viața persoanelor consacrate să se deschidă spații mai mari pentru rugăciunea ecumenică și pentru mărturie, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să se poată da la o parte zidurile de despărțiri și de prejudecăți. Nici un institut de viață consacrată nu se poate simți scutit de a lucra pentru această cauză.
Apoi, vorbind despre formele de dialog ecumenic, Vita consecrata indică deosebit de adaptate pentru membrii comunităților călugărești participarea la rugăciunea comună, în care Domnul își garantează prezența (cf. Mt 18,20). Prietenia, dragostea și colaborarea în inițiative comune de slujire și de mărturie vor face să se experimenteze cât este de frumos ca frații să trăiască împreună (cf. Ps 133 [132]). Nu sunt mai puțin importante cunoașterea istoriei, învățăturii, liturgiei, activității caritative și apostolice ale celorlalți creștini(132).
42. Pentru dialogul interreligios, Vita consecrata cere două condiții fundamentale: mărturia evanghelică și libertatea spiritului. Apoi sugerează câteva instrumente deosebite cum ar fi cunoașterea reciprocă, respectul reciproc, prietenia cordială și sinceritatea reciprocă, cu ambientele monastice din celelalte religii(133).
Un domeniu ulterior de colaborare este constituit de grija comună pentru viața umană, care merge de la compasiune din cauza suferinței fizice și spirituale la angajarea pentru dreptate, pace și apărare a creației(134). Ioan Paul al II-lea amintește, ca un domeniu deosebit de întâlnire cu persoane din alte tradiții religioase, căutarea și promovarea demnității femeii, la care sunt chemate să contribuie în mod deosebit femeile consacrate(135).
43. În sfârșit, trebuie să se țină cont de dialogul cu cei care nu fac parte din confesiuni religioase deosebite. Persoanele consacrate, prin însăși natura alegerii lor, sunt ca niște interlocutori privilegiați ai acelei căutări a lui Dumnezeu care agită dintotdeauna inima omului și îl conduce la multiple forme de spiritualitate. Sensibilitatea lor față de valori (cf. Fil 4,8) și disponibilitatea pentru întâlnire dau mărturie despre caracteristicile unei căutări autentice a lui Dumnezeu. „De aceea – încheie documentul – persoanele consacrate au datoria de a fi deschise și a oferi cu generozitate călăuzire spirituală celor care li se adresează, însuflețiți de setea de Dumnezeu și de dorința de a trăi exigențele credinței”(136).
44. Acest dialog se deschide în mod necesar vestirii lui Cristos. În comuniune există reciprocitatea darului. Atunci când ascultarea celuilalt este autentică, ea oferă ocazia propice pentru a propune propria experiență spirituală și conținuturile evanghelice care alimentează viață consacrată. Astfel se dă mărturie despre speranța care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Nu trebuie să ne temem că a vorbi despre vestea fericită a darului care este pentru toți și care trebuie propus tuturor, chiar respectând deplin libertatea fiecăruia: darul revelației lui Dumnezeu-iubire care „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut” (In 3, 16). Pe de altă parte, datoria misionară nu ne împiedică să mergem spre dialog dispuși în mod profund să primim, deoarece, printre resursele și limitele fiecărei culturi, consacrații pot găsi semințele Cuvântului, în care găsesc valorile prețioase pentru propria viață și misiune. „Adesea Duhul lui Dumnezeu care „suflă unde vrea” (In 3,8), suscită în experiența umană universală, în ciuda multiplelor sale contradicții, semnele prezenței sale, care-i ajută pe înșiși discipolii lui Cristos să înțeleagă mai profund mesajul ai cărui vestitori sunt”(137).
Provocările de astăzi
45. Nu este posibil să stăm deoparte în fața problemelor mari și neliniștitoare care chinuiesc întreaga omenire, în perspectiva unui dezastru ecologic, care fac ariile vaste ale planetei să fie lipsite de ospitalitate și dușmane pentru om. Țările bogate consumă resurse într-un ritm pe care echilibrul sistemului nu-l poate suporta, făcând în așa fel încât țările sărace să devină tot mai sărace. Nici nu se pot uita problemele păcii, amenințată adesea cu teroarea războaielor catastrofale(138).
Lăcomia de bunuri, dorința plăcerii, idolatria puterii, adică tripla concupiscență care marchează istoria și este și la originea relelor actuale poate să fie învinsă numai dacă se redescoperă valorile evanghelice ale sărăciei, curăției și slujirii(139). Călugării trebuie să știe să proclame, cu viața și prin cuvinte, frumusețea sărăciei spiritului și a curăției inimii care eliberează slujirea față de frați și a ascultării care face ca roadele dragostei să fie durabile. În sfârșit, cum se poate rămâne pasivi în fața desconsiderării drepturilor umane fundamentale?(140) Un efort deosebit trebuie făcut în ce privește unele aspecte ale radicalității evanghelice care sunt adesea mai puțin înțelese, dar care nu pot să fie din această cauză mai puțin prezente în agenda eclezială a carității. Pe primul loc este respectarea vieții fiecărei ființe umane, de la concepere și până la sfârșitul său natural.
În această deschidere față de lume care trebuie să fie îndreptată spre Cristos așa încât toate realitățile să găsească în el propria semnificație autentică, laicele și laicii consacrați din institutele seculare ocupă un loc privilegiat: ei, în condițiile obișnuite de viață, participă la dinamismul social și politic și, în virtutea urmării lui Cristos, imprimă în el o valoare nouă, acționând astfel în mod eficace pentru împărăția lui Dumnezeu. Tocmai în virtutea consacrării lor trăită fără semne exterioare, ca laici între laici, ei pot să fie sare și lumină și în acele situații în care o vizibilitate a consacrării lor ar constitui un impediment sau chiar un refuz.
A privi înainte și spre înalt
46. Și între consacrați sunt santinele ale dimineții: tinerii și tinerele(141). Cu adevărat, avem nevoie de tineri curajoși care, lăsându-se configurați de Tatăl cu puterea Duhului și devenind „persoane cristiforme”(142), să ofere tuturor o mărturie limpede și bucuroasă a „primirii lor specifice a misterului lui Cristos”(143) și a spiritualității speciale a propriului institut(144). Așadar, ei să fie recunoscuți mai decis protagoniști autentici ai formării lor(145). Deoarece ei vor trebui să ducă înainte, în ceea ce privește generațiile, reînnoirea propriilor institute, este bine ca – pregătiți cum se cuvine – să-și asume treptat misiuni de orientare și de conducere. Mai ales întăriți de stimulentul lor ideal, să devină martori valabili ai aspirației către sfințenie ca măsură sublimă a existenței creștine(146). Pe instantaneitatea acestei credințe a lor, pe atitudinile pe care le-au arătat cu bucurie și pe ceea ce Duhul va vrea să le spună se bazează în mare parte viitorul vieții consacrate și al misiunii sale.
Și să privim la Maria, mamă și învățătoare pentru fiecare dintre noi. Ea, prima consacrată, a trăit plinătatea dragostei. Arzătoare în spirit, ea l-a slujit pe Domnul; bucuroasă în speranță, tare în încercare, perseverentă în rugăciune; grijulie față de necesitățile fraților (cf. Rom 12,11-13). În ea se oglindesc și se reînnoiesc toate aspectele evangheliei, toate carismele vieții consacrate. Ea să ne sprijine în angajarea zilnică, așa încât să facă din ea o mărturie splendidă de iubire, conform invitației sfântului Paul: „Să aveți o conduită demnă de vocația la care ați fost chemați!” (Ef 4,1).
Ca o confirmare a acestor orientări, dorim să reluăm, încă o dată, cuvintele lui Ioan Paul al II-lea, pentru că în ele găsim încurajarea și încrederea de care avem nevoie cu toții pentru a face față unei îndatoriri care pare să depășească puterile noastre: „Un nou secol, un nou mileniu se deschid în lumina lui Cristos. Totuși nu toți văd această lumină. Noi avem misiunea minată de a fi „reflexul” ei (…) Este o misiune care ne face să fim îngrijorați dacă privim la slăbiciunile care ne fac de atâtea ori opaci și plini de umbre. Dar este o misiune ușor de îndeplinit dacă, expunându-ne luminii lui Cristos, vom ști să ne deschidem harului care ne face oameni noi”(147). Aceasta este speranța proclamată în Biserică de consacrați și consacrate, în timp ce împreună cu frații și surorile, de-a lungul veacurilor, merg în întâmpinarea lui Cristos Înviat.
16.mai 2002, Sfântul Părinte a aprobat prezentul document al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică.
Roma, 19 mai 2002, solemnitatea Rusaliilor.
Card. Eduardo Martinez Somalo, prefect
Piergiorgio Silvano Nesti, CP, secretar
Note:
1. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Vita consecrata, Roma, 25 martie 1996, 14.
2. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6 ianuarie 2001, nr. 9.
3. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat Caritasului italian (24 noiembrie 2001), în Osservatore romano, 28 septembrie 2001.
4. IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj adresat Adunării plenare a Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică (21 septembrie 2001), în Osservatore romano, 28 septembrie 2001.
5. Ibidem.
6. Cf. Ad gentes, 11.
7. Cf. Lumen gentium, 1.
8. Vita consecrata, 4.
9. Cf. Novo millennio ineunte, 29.
10. Vita consecrata, 4.
11. Cf. Novo millennio ineunte, 29.
12. Cf. Novo millennio ineunte, 30-31.
13. Cf. Novo millennio ineunte, 32-34.35-39.
14. Cf. Novo millennio ineunte, 35-37.
15. Cf. Novo millennio ineunte, 43-44.
16. Cf. Novo millennio ineunte, 49.57.
17. Vita consecrata, 111.
18. Cf. Vita consecrata, 16.
19. Cf. Lumen gentium, 44.
20. Vita consecrata, 22.
21. Cf. Vita consecrata, 87.
22. Cf. Lumen gentium, 13; IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Christifideles laici, 30 decembrie 1988, 20; Vita consecrata, 31.
23. Cf. Novo millennio ineunte, 29.
24. Cf. Novo millennio ineunte, 45.
25. Cf. Vita consecrata, 32.
26. Vita consecrata, 31.
27. Cf. Vita consecrata, 28.94.
28. Vita consecrata, 85.
29. Cf. Novo millennio ineunte, 38.
30. Cf. Novo millennio ineunte, 33.
31. Cf. Vita consecrata, 103.
32. Cf. Vita consecrata, 72.
33. Cf. Novo millennio ineunte, 2.
34. Vita consecrata, 58.
35. Cf. Evangelii nuntiandi, 69; Novo millennio ineunte, 7.
36. Cf. Vita consecrata, 99.
37. CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, Verbi sponsa, instrucțiune despre viața contemplativă și clauzura monahiilor, Città del Vaticano, 13 mai 1999, nr. 7.
38. Ibidem; cf. Perfectae caritatis, 7; cf. Vita consecrata, 8.59.
39. SF. AUGUSTIN, Sermo 331, 2: PL 38,1460.
40. Novo millennio ineunte, 49.
41. Cf. Novo millennio ineunte, 25-26.
42. Cf. Vita consecrata, 110.
43. Cf. Lumen gentium, cap. V.
44. Lumen gentium, 42.
45. Vita consecrata, 31; cf. Novo millennio ineunte, 46.
46. Cf. CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, Viața fraternă în comunitate, „Congregavit nos in unum Christi amor”, Roma, 2 februarie 1994, nr. 50.
47. Cf. Vita consecrata, 92.
48. Cf. Novo millennio ineunte, 45.
49. Cf. CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, Directive cu privire la formarea în institutele călugărești, Potissimum institutioni, Roma, 2 februarie 1990, 1.
50. Vita consecrata, 65.
51. Vita consecrata, 66.
52. Cf. Christifideles laici, 55.
53. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia la privegherea de la Torvergata (20 august 2000), în Osservatore romano, 21-22 august 2000, nr. 3, p. 4.
54. Cf. Vita consecrata, 1.
55. Cf. Vita consecrata, 65.
56. Vita consecrata, 37.
57. Novo millennio ineunte, 40.
58. Cf. Novo millennio ineunte, 1.
59. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie (2 februarie 2001), în Osseratore romano, 4 februarie 2001.
60. Cf. Mutuae relationes, 11; cf. Vita consecrata, 37.
61. Vita consecrata, 93.
62. Cf. Novo millennio ineunte, 31.
63. Cf. Vita consecrata, 20-21.
64. Cf. Novo millennio ineunte, 38.
65. Vita consecrata, 22.
66. Vita consecrata, 16.
67. Vita consecrata, 18.
68. Vita consecrata, 25.
69. Vita consecrata, 40.
70. Novo millennio ineunte, 16.
71. Vita consecrata, 94.
72. Novo millennio ineunte, 39.
73. Cf. Perfectae caritatis, 2.
74. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie (2 februarie 2001), în Osservatore romano, 4 februarie 2001.
75. Vita consecrata, 37.
76. Novo millennio ineunte, 40.
77. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie (2 februarie 2001), în Osservatore romano, 4 februarie 2001.
78. Novo millennio ineunte, 95.
79. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie (2 februarie 2001), în Osservatore romano, 4 februarie 2001.
80. Vita consecrata, 95.
81. Cf. Vita consecrata, 18.
82. Vita consecrata, 95.
83. Cf. Vita consecrata, 51.
84. Cf. Novo millennio ineunte, 25-27.
85. Cf. Vita consecrata, 23.
86. Vita consecrata, 38.
87. Novo millennio ineunte, 25.
88. Cf. Novo millennio ineunte, 37.
89. Vita consecrata, 93.
90. Novo millennio ineunte, 43.
91. Vita consecrata, 46.
92. Vita consecrata, 51.
93. Cf. Novo millennio ineunte, 43.
94. Vita consecrata, 51.
95. Novo millennio ineunte, 46.
96. Vita consecrata, 62.
97. Cf. Viața fraternă în comunitate, 62; Vita consecrata, 56.
98. Cf. Novo millennio ineunte, 45.
99. Cf. Viața fraternă în comunitate, 70.
100. Cf. Vita consecrata, 54.
101. Cf. Lumen gentium, 12; cf. Vita consecrata, 46.
102. Vita consecrata, 46.
103. Cf. Vita consecrata, 98.
104. IOAN PAUL AL II-LEA, în I movimenti nella Chiesa. Atti del II colloquio internazionale, Milano, 1987, p. 24-25; I movimenti nella Chiesa, Città del Vaticano, 1999, p. 18.
105. Cf. Novo millennio ineunte, 50.
106. Christifideles laici, 31-32.
107. Cf. Vita consecrata, 46.
108. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic Ecclesia in Africa, Yaounde, 14 septembrie 1995, nr. 94.
109. Novo millennio ineunte, 40.
110. Cf. Novo millennio ineunte, 15.
111. Vita consecrata, 76.
112. Novo millennio ineunte, 49.
113. Cf. Vita consecrata, 82.
114. Novo millennio ineunte, 49.
115. Novo millennio ineunte, 50.
116. Cf. Novo millennio ineunte, 50.
117. IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie (2 februarie 2001), în Osservatore romano, 4 februarie 2001.
118. Cf. Vita consecrata, 84.
119. Vita consecrata, Titlul capitolului III.
120. Cf. Novo millennio ineunte, 50.
121. Cf. Novo millennio ineunte, 58.
122. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Redemptoris missio, Roma, 7 decembrie 1990, nr. 1.
123. Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic postsinodal Ecclesia in Asia, New Delhi, 6 noiembrie 1999, nr. 22.
124. Cf. Novo millennio ineunte, 40.
125. Cf. Vita consecrata, 83.
126. Cf. Novo millennio ineunte, 51.
127. Cf. Novo millennio ineunte, 23.
128. Cf. Vita consecrata, 96.
129. Cf. Vita consecrata, 98.
130. Cf. Vita consecrata. 99.
131. Vita consecrata, 100.
132. Cf. Vita consecrata, 101.
133. Cf. Ecclesia in Asia, 31.34.
134. Cf. Ecclesia in Asia, 44.
135. Cf. Vita consecrata, 102.
136. Vita consecrata, 103.
137. Novo millennio ineunte, 56.
138. Cf. Novo millennio ineunte, 56.
139. Cf. Vita consecrata, 88-91.
140. Cf. Novo millennio ineunte, 51.
141. Cf. Novo millennio ineunte, 9.
142. Vita consecrata, 19.
143. Vita consecrata, 16.
144. Cf. Vita consecrata, 93.
145. Cf. CONGREGAȚIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAȚĂ CONSACRATĂ ȘI SOCIETĂȚILE DE VIAȚĂ APOSTOLICĂ, Potissimum institutioni, Roma, 2 februarie 1990, nr. 29.
146. Cf. Novo millennio ineunte, 31.
147. Novo millennio ineunte, 54.
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 19.05.2002
Publicarea pe acest sit: 06.08.2002
Etichete: