Decret privind activitatea misionară a Bisericii
AD GENTES
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965
Introducere
1. Trimisă de DUMNEZEU LA POPOARE pentru a fi „sacrament universal de mântuire”[1], Biserica, în virtutea exigențelor profunde ale propriei catolicități, ascultând de porunca întemeietorului ei[2], se străduiește să vestească tuturor oamenilor evanghelia. Într-adevăr, apostolii înșiși, pe care a fost întemeiată Biserica, mergând pe urmele lui Cristos, „au propovăduit cuvântul adevărului și au dat naștere Bisericilor”[3]. Este îndatorirea urmașilor lor să perpetueze această lucrare, „astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic și să fie preamărit” (2Tes 3,1) și împărăția lui Dumnezeu să fie vestită și instaurată pe întreg pământul.
Pe de altă parte, în situația actuală a lumii, din care decurge o nouă condiție a omenirii, Biserica, sare a pământului și lumina lumii[4], este chemată mai presant să mântuiască și să reînnoiască toată făptura pentru ca toate să fie refăcute în Cristos și pentru ca în el oamenii să alcătuiască o singură familie și un singur popor al lui Dumnezeu.
De aceea, sfântul Conciliu, mulțumind lui Dumnezeu pentru lucrările minunate înfăptuite prin zelul generos al întregii Biserici, dorește să schițeze principiile activității misionare și să unească puterile tuturor credincioșilor, pentru ca poporul lui Dumnezeu, înaintând pe calea cea strâmtă a crucii, să răspândească pretutindeni împărăția lui Cristos Domnul, care cuprinde cu privirea sa veacurile[5], și să-i pregătească venirea.
Capitolul I
PRINCIPII DOCTRINALE
2. Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăși își are originea în misiunea Fiului și în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl[6].
Acest plan decurge din „izvorul iubirii”, adică din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care, fiind începutul fără de început, din care se naște Fiul și de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul, creându-ne în mod liber în nemărginita și îndurătoarea sa bunătate, și, mai mult, chemându-ne în mod gratuit la împărtășirea cu el în viața și în gloria sa, și-a revărsat cu dărnicie bunătatea divină și nu încetează să o reverse, așa încât el, care este Creatorul a toate, să fie în cele din urmă „totul în toate” (1Cor 15,28), realizând în același timp gloria sa și fericirea noastră. Și i-a plăcut lui Dumnezeu să-i cheme pe oameni la împărtășirea vieții sale nu numai individual, fără nici o legătură între ei, ci să-i adune într-un singur popor, în care fiii lui, care erau risipiți, să se adune laolaltă[7].
3. Acest plan universal al lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc nu se împlinește numai în chip tainic în sufletul oamenilor, sau prin inițiativele, chiar și religioase, prin care ei îl caută în multe feluri pe Dumnezeu „încercând să-l poată cumva atinge, deși el nu este departe de fiecare dintre noi” (Fap 17,27): căci astfel de inițiative trebuie luminate și însănătoșite, chiar dacă, după planul binevoitor al providenței, pot fi uneori socotite o călăuzire către Dumnezeul cel adevărat sau o pregătire pentru evanghelie[8]. Dumnezeu, pentru a stabili pacea, care este comuniune cu el, și pentru a realiza unirea frățească între oameni, care sunt păcătoși, a hotărât să intre în istoria oamenilor într-un mod nou și definitiv, trimițând pe Fiul său în trup ca al nostru, ca, prin el, să-i smulgă pe oameni de sub puterea întunericului și a satanei[9] și, în el, să împace lumea cu sine[10]. Așadar, pe Fiul său, prin care a făcut veacurile[11], l-a constituit moștenitor a toate, ca să refacă toate în el[12].
Într-adevăr, Cristos Isus a fost trimis în lume ca adevărat mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Fiind Dumnezeu, „în el locuiește în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9), iar după natura umană fiind noul Adam, „plin de har și de adevăr” (In 1,14), este constituit cap al omenirii reînnoite. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a luat calea unei întrupări autentice pentru a-i face pe oameni părtași la firea dumnezeiască, făcându-se pentru noi sărac, deși era bogat, ca să ne îmbogățească pe noi prin sărăcia sa[13]. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji el însuși și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți, adică pentru toți[14]. Sfinții părinți afirmă în mod statornic că nu a fost vindecat ceea ce nu a fost asumat de Cristos[15].
Însă Cristos și-a asumat întreaga natură umană, așa cum se află ea la noi, care suntem nefericiți și săraci, dar și-a asumat-o în afară de păcat[16]. Cristos, „pe care Tatăl l-a sfințit și l-a trimis în lume” (In 10,36), a spus despre sine: „Duhul Domnului este asupra mea, căci m-a uns și m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să proclam celor robiți eliberarea și celor orbi vederea” (Lc 4,18) și, de asemenea: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10).
Ceea ce a fost o dată pentru totdeauna propovăduit de Domnul sau împlinit în el pentru mântuirea neamului omenesc trebuie proclamat și răspândit până la marginile pământului[17], începând din Ierusalim[18], pentru ca ceea ce a fost odată împlinit pentru mântuirea tuturor să-și realizeze efectul în toți, de-a lungul veacurilor.
4. Dar, pentru a atinge acest scop, Cristos a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, ca să-și îndeplinească din lăuntru lucrarea mântuitoare și să dea forță Bisericii să se răspândească. Fără nici o îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume și înainte ca Cristos să fie preamărit[19]. Totuși, în ziua Rusaliilor, a coborât asupra ucenicilor pentru a rămâne cu ei în veac[20]. Biserica a fost arătată public în fața mulțimii, a început, prin propovăduire, răspândirea evangheliei între neamuri și, în sfârșit, a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea credinței prin Biserica noului legământ, Biserică ce vorbește toate limbile și în iubire înțelege și îmbrățișează toate limbile și, astfel, învinge împrăștierea de la Babel[21]. Într-adevăr, de la Rusalii au început „faptele apostolilor”, după cum prin coborârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria a fost zămislit Cristos și tot prin coborârea Duhului Sfânt asupra lui, în timp ce se afla în rugăciune, Cristos a fost călăuzit să-și înceapă lucrarea slujirii[22]. Domnul Isus însuși, înainte de a-și da de bunăvoie viața pentru lume, a orânduit slujirea apostolică și a făgăduit trimiterea Duhului Sfânt în așa fel încât ambele să fie asociate întotdeauna și pretutindeni în lucrarea mântuirii pentru a o duce la bun sfârșit[23]. Duhul Sfânt, în toate timpurile „unește [Biserica întreagă] în comuniune și slujire și o înzestrează… cu diferite daruri ierarhice și carismatice”[24], dând viață, precum sufletul, instituțiilor bisericești[25] și insuflând credincioșilor același spirit misionar care l-a însuflețit pe Cristos însuși. Uneori, el anticipă chiar în mod vizibil acțiunea apostolică[26], după cum o și însoțește și călăuzește neîncetat în diferite feluri[27].
5. Domnul Isus, încă de la început, „a chemat la sine pe cei pe care i-a voit… și a rânduit doisprezece să fie cu el și să-i trimită să propovăduiască” (Mc 3,13)[28]. Astfel, apostolii au fost semințele noului Israel și, în același timp, originea ierarhiei sacre. Apoi, după ce prin moartea și învierea sa a împlinit în sine tainele mântuirii noastre și ale reînnoirii tuturor lucrurilor, Domnul, dobândind toată puterea în cer și pe pământ[29], înainte de a fi înălțat la cer[30] și-a întemeiat Biserica drept sacrament al mântuirii și i-a trimis pe apostoli în lumea întreagă, precum și el fusese trimis de Tatăl[31], poruncindu-le: „Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28,19-20). „Mergeți în lumea întreagă și vestiți evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi” (Mc 16,15). De aici decurge îndatorirea Bisericii de a răspândi credința și mântuirea lui Cristos, atât în virtutea poruncii explicite pe care au moștenit-o de la apostoli episcopii ajutați de preoți și avându-l în frunte pe urmașul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii, cât și prin puterea vieții pe care Cristos o revarsă asupra mădularelor sale: din el „trupul întreg, bine alcătuit și bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mișcare, își săvârșește creșterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – și se zidește întru iubire” (Ef 4,16). Misiunea Bisericii se îndeplinește, așadar, prin lucrarea prin care ea, supunându-se poruncii lui Cristos și împinsă de harul și iubirea Duhului lui Cristos, se face pe deplin și realmente prezentă tuturor oamenilor și tuturor popoarelor, pentru a-i aduce, prin exemplul vieții sale și prin propovăduire, prin sacramente și prin celelalte mijloace de har, la credință, la libertate și la pacea lui Cristos, astfel încât să le fie deschisă calea liberă și sigură spre o participare deplină la misterul lui Cristos.
Deoarece această misiune continuă și, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuși, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor, Biserica, sub influența Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe același drum pe care a mers Cristos însuși și anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii și al jertfirii de sine până la moarte, din care a ieșit învingător prin învierea sa. Căci astfel au umblat întru speranță toți apostolii, împlinind prin multe încercări și suferințe ceea ce lipsește patimii lui Cristos pentru trupul lui care este Biserica[32], iar adesea și sângele creștinilor a fost sămânță[33].
6. Această misiune, pe care episcopii, în frunte cu urmașul lui Petru, trebuie să o îndeplinească cu rugăciunea și colaborarea întregii Biserici, rămâne una și aceeași, pretutindeni și în orice împrejurare, deși nu este exercitată în același fel datorită împrejurărilor. Așadar, deosebirile care sunt de remarcat în această activitate a Bisericii nu se nasc din natura intimă a misiunii ei, ci din condițiile în care aceasta se exercită.
Aceste condiții depind fie de Biserică, fie de popoarele, grupurile sau oamenii spre care se îndreaptă misiunea. Într-adevăr, Biserica, deși cuprinde în sine totalitatea, plinătatea mijloacelor de mântuire, nu acționează și nu poate acționa întotdeauna și imediat cu toate mijloacele sale; ea cunoaște în acțiunea sa începuturi și trepte prin care se străduiește să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu; mai mult, uneori, după începuturi fericite, este silită să deplângă un regres, sau cel puțin să zăbovească într-o stare de neîmplinire și insuficiență. Cât despre oameni, grupuri și popoare, ea nu ajunge la ei și nu îi pătrunde decât treptat și astfel îi înglobează în plinătatea catolică. La orice condiție sau stare trebuie să corespundă acte și mijloace adecvate.
Inițiativele speciale prin care vestitorii evangheliei, trimiși de Biserică, mergând în lumea întreagă, îndeplinesc îndatorirea de a propovădui evanghelia și de a implanta Biserica la popoare sau grupuri care încă nu cred în Cristos se numesc în mod obișnuit „misiuni”: ele se realizează prin activitate misionară și se desfășoară de cele mai multe ori în teritorii anumite, recunoscute ca atare de Sfântul Scaun. Scopul propriu al acestei activități misionare este evanghelizarea și implantarea Bisericii la popoare sau grupuri în care nu a fost încă înrădăcinată[34]. Așadar, din sămânța cuvântului lui Dumnezeu trebuie să crească pretutindeni în lume Biserici particulare, autohtone, bine întemeiate, înzestrate cu forțe proprii și cu maturitate și, dotate în mod corespunzător cu o ierarhie proprie unită cu poporul credincios și cu mijloace, după specificul lor, necesare pentru a duce o viață pe deplin creștină, ele trebuie să contribuie la binele întregii Biserici.
Mijlocul principal al acestei implantări este predicarea evangheliei lui Isus Cristos, pentru vestirea căreia Domnul i-a trimis pe ucenicii săi în lumea întreagă pentru ca oamenii, renăscuți prin cuvântul lui Dumnezeu[35], să fie încorporați prin Botez Bisericii, care, fiind trupul Cuvântului întrupat, se hrănește și trăiește din cuvântul lui Dumnezeu și din pâinea euharistică[36].
În această activitate misionară a Bisericii apar diferite condiții, uneori amestecate: întâi ale începuturilor sau ale implantării, apoi ale tinereții și noutății. După terminarea acestor faze, însă, acțiunea misionară a Bisericii nu încetează, ci le revine Bisericilor particulare deja constituite misiunea de a o continua și de a predica evanghelia celor rămași încă în afara Bisericii.
În afară de aceasta, grupurile în mijlocul cărora se află Biserica se schimbă adeseori în mod radical din diferite cauze, apărând astfel condiții total noi. Atunci Biserica trebuie să cântărească dacă aceste condiții nu cer din nou activitatea ei misionară. Mai mult, împrejurările fac uneori să dispară pentru o vreme posibilitatea de a vesti mesajul evanghelic în mod direct și imediat. În cazul acesta, misionarii pot și trebuie să ofere cu răbdare, prudență și, în același timp, cu mare încredere cel puțin mărturia carității și a bunătății lui Cristos, pregătind astfel căile Domnului și făcându-l, într-un fel, prezent.
Este clar, așadar, că activitatea misionară izvorăște în mod intim din însăși natura Bisericii, a cărei credință mântuitoare o propagă, a cărei unitate catolică o desăvârșește lărgind-o, pe a cărei apostolicitate se bazează, al cărei simț de colegialitate ierarhică îl exercită, a cărei sfințenie o mărturisește, o răspândește și o dezvoltă. Activitatea misionară între neamuri se deosebește atât de activitatea pastorală exercitată față de credincioși cât și de inițiativele pentru refacerea unității creștinilor. Totuși acestea două sunt strâns legate de activitatea misionară a Bisericii[37]: într-adevăr, dezbinarea dintre creștini dăunează cauzei sacre a predicării evangheliei la toată făptura[38] și multora le închide drumul către credință. Astfel, în virtutea caracterului necesar al misiunii, toți cei botezați sunt chemați să se adune într-o singură turmă și astfel să poată da mărturie unanimă în fața neamurilor despre Cristos, Domnul lor. Dacă nu pot mărturisi încă pe deplin o singură credință, trebuie să fie însuflețiți cel puțin de stimă și iubire reciprocă.
Motivele și necesitatea activității misionare
7. Motivul activității misionare decurge din voința lui Dumnezeu care „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu și unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine ca răscumpărare pentru toți” (1Tim 2,4-6); „și în nimeni altul nu este mântuire” (Fap 4,12). Se cuvine, deci, ca toți să se întoarcă la el, cunoscându-l prin propovăduirea Bisericii, și să fie încorporați prin Botez lui și Bisericii, care este trupul lui. Căci Cristos, „afirmând în mod explicit necesitatea credinței și a Botezului[39], a confirmat, în același timp, necesitatea Bisericii, în care oamenii intră, ca pe o poartă, prin Botez. Prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine știind că Biserica catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea”[40]. Așadar, chiar dacă Dumnezeu, pe căi de el cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, evanghelia la credința fără de care este cu neputință să-i fim plăcuți[41], este totuși datoria imprescriptibilă a Bisericii[42] și, în același timp, dreptul ei sacru de a vesti evanghelia și, de aceea, activitatea misionară își păstrează neatinsă puterea și necesitatea acum ca și întotdeauna.
Prin ea, trupul mistic al lui Cristos își adună și își orânduiește neîncetat forțele în vederea propriei sale creșteri[43]. Pentru a desfășura această activitate, membrii Bisericii sunt îndemnați de dragostea cu care îl iubesc pe Dumnezeu și datorită căreia doresc să împartă cu toți oamenii bunurile spirituale de acum și din viața viitoare.
În sfârșit, prin această activitate misionară Dumnezeu este glorificat pe deplin, în sensul că oamenii primesc în mod conștient și plenar lucrarea mântuitoare pe care el a săvârșit-o în Cristos. Astfel, prin ea se realizează planul lui Dumnezeu căruia Cristos i s-a dedicat, în spirit de ascultare și de iubire, spre slava Tatălui care l-a trimis[44]: constituirea întregului neam omenesc într-un unic popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt; favorizând unirea frățească, toate acestea corespund dorinței intime a tuturor oamenilor. În sfârșit, astfel se împlinește cu adevărat planul Creatorului, care l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, când toți cei care participă la natura umană, renăscuți în Cristos prin Duhul Sfânt, privind într-un cuget gloria lui Dumnezeu, vor putea spune: „Tatăl nostru”[45].
Activitatea misionară în viața și istoria omenirii
8. Activitatea misionară este, de asemenea, legată intim de natura umană și de aspirațiile ei. Într-adevăr, vestindu-l pe Cristos, Biserica le dezvăluie oamenilor, prin însuși acest fapt, adevărul autentic despre condiția și chemarea lor integrală, deoarece Cristos este principiul și modelul acestei umanități reînnoite, pătrunse de iubire frățească, de sinceritate și de spirit de pace la care aspiră toți. Cristos și Biserica ce dă mărturie despre el prin propovăduirea evangheliei depășesc orice particularism de rasă și naționalitate și, de aceea, nu pot fi socotiți străini nicăieri și față de nimeni[46]. Cristos însuși este adevărul și calea pe care propovăduirea evangheliei le dezvăluie tuturor, făcând să răsune pentru toți cuvintele lui Cristos: „Faceți pocăință și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Fiindcă acela care nu crede a și fost judecat[47], cuvintele lui Cristos sunt, în același timp, cuvinte de judecată și de har, de moarte și de viață. Căci numai dând morții ceea ce este vechi putem ajunge la înnoirea vieții: acest lucru este valabil, în primul rând, despre persoane, dar și despre diferitele bunuri ale acestei lumi, care sunt marcate, în același timp, de păcatul omului și de binecuvântarea lui Dumnezeu: „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu” (Rom 3,23). De la sine și prin puterile proprii nimeni nu este eliberat de păcat și ridicat mai presus de sine, nimeni nu este dezlegat total de slăbiciunea sau de singurătatea sau de servitutea proprie[48], ci toți au nevoie de Cristos, Modelul, Învățătorul, Eliberatorul, Mântuitorul, Dătătorul de viață. Cu adevărat, în istoria chiar și pământească a oamenilor, evanghelia a fost ferment de libertate și de progres și continuă să apară ca ferment de fraternitate, de unitate și de pace. Nu fără motiv, așadar, Cristos este cinstit de credincioși ca „Așteptatul neamurilor și Mântuitorul lor”[49].
Caracterul escatologic al activității misionare
9. Prin urmare, timpul activității misionare se situează între prima și a doua venire a Domnului, timp în care Biserica este adunată, ca o recoltă, din cele patru vânturi, în împărăția lui Dumnezeu[50]. Căci înainte de venirea Domnului trebuie ca vestea cea bună să fie propovăduită la toate neamurile[51].
Activitatea misionară nu este nimic altceva și nimic mai puțin decât manifestarea, adică epifania și împlinirea planului lui Dumnezeu în lume și în istoria ei, în care Dumnezeu, prin misiune, duce până la capăt, în mod vizibil, istoria mântuirii. Prin cuvântul propovăduirii și prin celebrarea sacramentelor, al căror centru și culme este sfânta Euharistie, ea îl face prezent pe Cristos, autorul mântuirii. Tot ce era har și adevăr la neamuri printr-un fel de prezență tainică a lui Dumnezeu, activitatea misionară îl eliberează de contagiunea celui rău și îl redă lui Cristos, autorul său, care nimicește împărăția diavolului și pune stavilă răutății de multe feluri a fărădelegilor. Prin urmare, tot binele ce se află semănat în inima și în mintea oamenilor sau în diferite rituri și culturi ale popoarelor nu numai că nu piere, ci este însănătoșit, înălțat și dus la desăvârșire spre slava lui Dumnezeu, spre rușinarea diavolului și spre fericirea omului[52]. Astfel, activitatea misionară tinde spre plinătatea escatologică[53]: într-adevăr, datorită ei, până la măsura și timpul pe care Tatăl și le-a păstrat în puterea sa[54], poporul lui Dumnezeu se lărgește, după cum s-a spus în mod profetic: „Lărgește locul cortului tău și acoperământul sălașului tău întinde-l! Nu te zgârci!” (Is 54,2)[55]; prin ea sporește trupul mistic până la măsura vârstei plinătății lui Cristos[56], iar templul spiritual unde Dumnezeu este adorat în spirit și adevăr[57] crește și se zidește „pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuși Cristos Isus” (Ef 2,20).
Capitolul II
OPERA MISIONARĂ ÎN SINE
10. Biserica, trimisă de Cristos pentru a manifesta și a împărtăși tuturor oamenilor și neamurilor iubirea lui Dumnezeu, înțelege că mai are încă de îndeplinit o lucrare misionară uriașă. Într-adevăr, două miliarde de oameni, și numărul lor crește din zi în zi, adunați în grupări mari și bine conturate prin legături stabile de viață culturală, prin străvechi tradiții religioase și prin relații sociale trainice, încă nu au auzit sau abia dacă au auzit mesajul evangheliei; o parte din ei urmează una dintre marile religii, alții rămân străini de însăși cunoașterea lui Dumnezeu, alții îi neagă în mod expres existența, ba chiar uneori o atacă. Pentru a putea oferi tuturor misterul mântuirii și viața adusă de Dumnezeu, Biserica trebuie să se insereze în toate aceste grupări din același impuls din care Cristos însuși, prin întrupare, s-a legat de condițiile sociale și culturale concrete ale oamenilor printre care a trăit.
Art. 1
MĂRTURIA CREȘTINĂ
11. E necesar ca Biserica să fie prezentă în aceste grupuri umane prin fiii săi care trăiesc în mijlocul lor sau sunt trimiși acolo. Căci toți creștinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieții și prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez și puterea Duhului Sfânt de care au fost întăriți prin Mir, astfel încât ceilalți, văzând faptele lor cele bune, să-l preamărească pe Tatăl[58] și să perceapă mai deplin sensul autentic al vieții omului și legătura universală de comuniune dintre oameni.
Pentru ca ei să poată da această mărturie lui Cristos în chip rodnic, trebuie să-și creeze cu acei oameni legături de prețuire și de dragoste, să se recunoască membri ai grupului în care trăiesc și să participe la viața culturală și socială prin diferitele relații și treburi ale vieții umane; să fie familiarizați cu tradițiile lor naționale și religioase, să detecteze cu bucurie și respect germenii Cuvântului ascunși în ele; în același timp, să urmărească atent transformarea profundă ce are loc în popoare și să acționeze pentru ca oamenii epocii noastre, prea absorbiți de știința și de tehnologia lumii moderne, să nu se înstrăineze de realitățile divine, ci, dimpotrivă, să se deschidă la o dorință mai aprinsă după adevărul și iubirea revelate de Dumnezeu. După cum însuși Cristos a cercetat inima oamenilor și i-a adus printr-un dialog cu adevărat omenesc la lumina divină, la fel ucenicii lui, adânc pătrunși de Duhul lui Cristos, trebuie să-i cunoască pe oamenii printre care trăiesc și să fie în relație cu ei, ca printr-un dialog sincer și răbdător să afle ce bogății a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor; în același timp, ei trebuie să se străduiască să lumineze aceste bogății cu lumina evangheliei, să le elibereze și să le readucă sub stăpânirea lui Dumnezeu Mântuitorul.
12. Prezența creștinilor în grupurile umane trebuie să fie însuflețită de iubirea cu care ne-a iubit Dumnezeu, care vrea ca și noi să ne iubim unii pe alții cu aceeași iubire[59]. Dragostea creștină se extinde realmente la toți oamenii, fără discriminare de rasă, de condiție socială sau de religie; ea nu așteaptă nici un câștig, nici o recunoștință. După cum Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste dezinteresată, tot astfel credincioșii trebuie să fie preocupați în iubirea lor de omul însuși, iubindu-l cu aceeași dragoste cu care Dumnezeu l-a căutat pe om. După cum Cristos străbătea toate cetățile și satele vindecând orice boală și orice neputință, ca semn că a sosit Împărăția lui Dumnezeu[60], tot astfel și Biserica se află, prin fiii săi, în legătură cu oamenii de orice condiție, dar mai ales cu cei săraci și suferinzi și li se dedică din toată inima[61]. Ea participă la bucuriile și durerile lor, le cunoaște aspirațiile și tainele vieții, suferă alături de ei în angoasa morții. Celor care caută pacea, ea dorește să le răspundă printr-un dialog frățesc, aducându-le pacea și lumina evangheliei.
Creștinii trebuie, așadar, să lucreze și să colaboreze cu toți ceilalți pentru buna organizare a vieții economice și sociale. Cu o deosebită grijă să se consacre educării copiilor și adolescenților prin școli de diferite tipuri, care trebuie considerate nu numai ca un mijloc privilegiat de a forma și dezvolta tineretul creștin, ci și un serviciu de mare valoare adus oamenilor, mai ales națiunilor în curs de dezvoltare, pentru a ridica demnitatea umană și a pregăti condiții mai omenești. În plus, ei trebuie să ia parte la eforturile popoarelor care, luptând împotriva foametei, a ignoranței și a bolilor, se străduiesc să creeze condiții mai bune de viață și să întărească pacea în lume. În această activitate, credincioșii trebuie să fie dispuși să colaboreze cu înțelepciune la inițiativele promovate de instituțiile private sau publice, de guverne, de organismele internaționale, de diferitele comunități creștine precum și de religiile necreștine.
Biserica nu vrea în nici un fel să se amestece în cârmuirea cetății pământești. Ea nu revendică pentru sine nici o altă autoritate decât aceea de a sta, cu ajutorul lui Dumnezeu, la dispoziția oamenilor prin iubire și slujire fidelă[62].
Ucenicii lui Cristos, păstrându-se în legătură strânsă cu oamenii, în viață și activitate, speră să le ofere o adevărată mărturie despre Cristos și să lucreze la mântuirea lor, chiar și acolo unde nu-l pot vesti pe deplin pe Cristos. Într-adevăr, ei nu caută progresul și prosperitatea pur materiale ale oamenilor, ci promovează demnitatea și unirea lor frățească, arătându-le adevărurile religioase și morale pe care Cristos le-a luminat cu lumina sa, și astfel deschid tot mai deplin calea spre Dumnezeu. Astfel, oamenii sunt ajutați să ajungă la mântuire prin iubirea față de Dumnezeu și de aproapele și începe să strălucească misterul lui Cristos în care a apărut omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu[63] și în care se dezvăluie dragostea lui Dumnezeu.
Art. 2
PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI ȘI ADUNAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU
13. Pretutindeni unde Dumnezeu deschide o poartă cuvântului pentru a vorbi despre misterul lui Cristos[64], tuturor oamenilor[65] trebuie să li se vestească[66] cu îndrăzneală și stăruință[67] Dumnezeul cel viu și acela pe care l-a trimis spre mântuirea tuturor, Isus Cristos[68], pentru ca necreștinii, Duhul Sfânt deschizându-le inima[69], să creadă și să se întoarcă liber la Domnul și să se atașeze sincer de el, care, fiind „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6), le împlinește toate așteptările spirituale, ba chiar le depășește infinit.
Desigur, această convertire trebuie înțeleasă ca inițială, dar suficientă ca omul să-și dea seama că, smuls din păcat, este introdus în misterul iubirii lui Dumnezeu, care îl cheamă la o relație personală cu el în Cristos. Într-adevăr, sub acțiunea harului lui Dumnezeu, noul convertit pornește pe un drum spiritual pe care, împărtășindu-se deja prin credință din misterul morții și învierii, trece de la omul cel vechi la omul cel nou, desăvârșit în Cristos[70]. Această trecere, care atrage după sine o schimbare progresivă a mentalității și a comportării, trebuie să se manifeste, cu consecințele ei sociale, și să se dezvolte treptat în cursul catehumenatului. Și pentru că Dumnezeu, în care el crede, este semn ce stârnește împotrivire[71], omul convertit experimentează adesea rupturi și despărțiri, dar și bucurii pe care Dumnezeu nu le dă cu măsură[72].
Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influențat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrățișeze credința, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credință prin vreun mijloc de presiune[73].
După un obicei străvechi al Bisericii, motivele convertirii trebuie examinate și, la nevoie, purificate.
Catecumenatul și inițierea creștină
14. Cei care au primit de la Dumnezeu, prin Biserică, credința în Cristos[74] să fie admiși la catecumenat în cadrul unor ceremonii liturgice. Acesta nu este o simplă expunere de dogme și de precepte, ci o educare și o ucenicie la viața creștină integrală, având o durată corespunzătoare, în care ucenicii se atașează de Cristos, Învățătorul lor. Așadar, catecumenii să fie inițiați cum se cuvine în misterul mântuirii, în trăirea evangheliei și, prin rituri sacre celebrate în mod succesiv[75], să fie introduși în viața de credință, în liturgia și în dragostea poporului lui Dumnezeu.
Apoi, eliberați de puterea întunericului prin tainele inițierii creștine[76], morți, înmormântați și înviați împreună cu Cristos[77], ei primesc Duhul înfierii[78] și celebrează împreună cu tot poporul lui Dumnezeu memorialul morții și învierii Domnului.
E de dorit ca liturgia din timpul Postului Mare și din timpul pascal să fie reînnoită în așa fel încât să pregătească sufletele catecumenilor pentru celebrarea misterului pascal, în timpul căreia ei sunt renăscuți în Cristos prin Botez.
Această inițiere creștină din timpul catecumenatului trebuie realizată nu numai de cateheți sau preoți, ci și de întreaga comunitate a credincioșilor, mai ales de nași, astfel încât catecumenii să simtă încă de la început că aparțin poporului lui Dumnezeu. Și fiindcă viața Bisericii este apostolică, catecumenii să învețe, de asemenea, să colaboreze activ prin mărturia vieții și prin profesiunea de credință la evanghelizare și la zidirea Bisericii.
În sfârșit, statutul juridic al catecumenilor va trebui definit clar în noul Cod: ei sunt deja uniți cu Biserica[79], aparțin deja familiei lui Cristos[80] și adesea trăiesc deja o viață de credință, de speranță și de iubire.
Art. 3
FORMAREA COMUNITĂȚII CREȘTINE
15. Duhul Sfânt cheamă pe toți oamenii la Cristos prin sămânța cuvântului și propovăduirea evangheliei și trezește în inimi supunerea credinței; iar când pe cei care cred în Cristos îi face să se nască la o viață nouă în apa Botezului, îi adună în unicul popor al lui Dumnezeu, care este „neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor dobândit de el” (1Pt 2,9)[81].
Prin urmare, misionarii, colaboratori ai lui Dumnezeu[82], trebuie să dea viață unor adunări de credincioși care, trăind în chip vrednic de chemarea pe care au primit-o[83], să fie capabile de a-și exercita funcțiile încredințate lor de Dumnezeu: preoțească, profetică și regească. În acest fel, comunitatea creștină devine semnul prezenței lui Dumnezeu în lume: căci prin jertfa euharistică trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos[84]; hrănită stăruitor cu cuvântul lui Dumnezeu[85], ea dă mărturie pentru Cristos[86]; în sfârșit, umblă în iubire și este înflăcărată de spirit apostolic[87].
Comunitatea creștină trebuie formată încă de la început în așa fel încât să fie în stare, pe cât posibil, să-și acopere singură necesitățile.
Această comunitate de credincioși, înzestrată cu tezaurul cultural al neamului său, trebuie să fie profund înrădăcinată în popor: în ea trebuie să se dezvolte familii pătrunse de spirit evanghelic[88] și să fie susținute de școli corespunzătoare; în ea trebuie să se organizeze asociații și grupări prin intermediul cărora apostolatul laicilor să poată pătrunde întreaga societate de spiritul evangheliei. Să strălucească, în sfârșit, iubirea dintre catolicii de rituri diferite[89].
Printre neofiți trebuie cultivat și spiritul ecumenic: aceștia trebuie să-i recunoască realmente pe toți cei care cred în Cristos drept ucenici ai lui, renăscuți prin Botez și părtași la nenumărate bunuri ale poporului lui Dumnezeu. Pe cât o îngăduie împrejurările religioase, acțiunea ecumenică trebuie astfel promovată încât, eliminând orice formă de indiferentism, de confuzionism și de emulație nesănătoasă, catolicii să colaboreze frățește cu frații despărțiți, conform normelor decretului despre ecumenism, pe cât posibil printr-o profesiune de credință comună în Dumnezeu și în Isus Cristos înaintea neamurilor și prin colaborare atât în domeniul social și tehnic, cât și cultural și religios. Să colaboreze mai ales de dragul lui Cristos, Domnul lor comun: numele lui să-i unească! Această colaborare trebuie stabilită nu numai între persoane particulare, ci și, după aprecierea ordinariului locului, între Biserici sau comunități bisericești și între activitățile lor.
Creștinii, adunați în Biserică din toate neamurile, „nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin conducere, nici prin limbă, nici prin instituții politice”[90] și, de aceea, trebuie să trăiască pentru Dumnezeu și pentru Cristos, urmând obiceiurile oneste ale poporului lor; ca buni cetățeni, ei trebuie să cultive o dragoste de patrie adevărată și eficientă, evitând totuși orice dispreț față de alte rase și orice naționalism exacerbat și promovând o iubire care îi îmbrățișează pe toți oamenii.
Pentru a realiza toate acestea au cea mai mare importanță și sunt vrednici de o deosebită atenție laicii, adică creștinii care, încorporați prin Botez în Cristos, trăiesc în lume. Este datoria proprie lor ca, pătrunși de Duhul lui Cristos, să însuflețească din interior, ca un ferment, realitățile vremelnice și să le orânduiască astfel încât ele să fie mereu conforme lui Cristos[91].
Nu este suficient totuși ca poporul creștin să fie prezent și constituit într-o țară, nici nu este suficient să exercite apostolatul exemplului; el este constituit și este prezent pentru a-l vesti pe Cristos prin cuvânt și faptă concetățenilor necreștini și pentru a-i ajuta să-l primească deplin pe Cristos.
Pentru implantarea Bisericii și pentru creșterea comunității creștine sunt necesare diferite slujiri care, trezite de chemarea divină în însăși comunitatea credincioșilor, trebuie favorizate și cultivate de toți cu grijă: între acestea se numără funcția de preot, de diacon, de catehet și Acțiunea Catolică. De asemenea, călugării și călugărițele împlinesc o îndatorire indispensabilă, fie prin rugăciune, fie prin activitatea exterioară, pentru a înrădăcina și a întări în suflete împărăția lui Cristos și pentru a o extinde.
16. Cu mare bucurie Biserica mulțumește pentru neprețuitul dar al chemării preoțești pe care Dumnezeu l-a făcut atâtor tineri în mijlocul neamurilor de curând convertite la Cristos. Într-adevăr, Biserica are rădăcini mai adânci într-un grup de oameni când diferitele comunități de credincioși își au, dintre ei înșiși, slujitori ai mântuirii – episcopi, preoți și diaconi – aflați în slujba fraților lor, noile Biserici dobândind astfel, treptat, structură diecezană cu cler propriu.
Cele hotărâte de Conciliu în privința chemării și formării preoțești să fie respectate cu sfințenie încă de la începutul implantării Bisericii, și, de asemenea, în Bisericile noi. Trebuie acordată cea mai mare importanță celor spuse despre formarea spirituală ce trebuie strâns legată de cea doctrinală și pastorală, despre trăirea după evanghelie fără a ține seama de interesul propriu sau familial, despre aprofundarea simțământului intim al misterului Bisericii. Ei vor învăța, astfel, în chip minunat să se dedice în întregime slujirii trupului lui Cristos și lucrării evangheliei, să se atașeze de episcop ca fideli colaboratori și să lucreze în comun cu confrații lor[92].
Pentru a realiza acest scop general, întreaga formație a seminariștilor trebuie organizată în lumina misterului mântuirii așa cum e prezentat în Scriptură; ei trebuie să descopere și să trăiască acest mister al lui Cristos și al mântuirii oamenilor, prezent în liturgie[93].
Aceste exigențe comune ale formației preoțești, chiar și pastorale și practice, indicate de Conciliu[94] trebuie îmbinate cu preocuparea de a ieși în întâmpinarea modului de a gândi și de a acționa al propriului popor. Așadar, mințile seminariștilor să capete deschidere și pătrundere pentru a putea înțelege bine și aprecia cultura poporului lor; în disciplinele filozofice și teologice să descopere relația între tradițiile și religiile naționale, pe de o parte, și religia creștină, pe de altă parte[95]. De asemenea, formația preoțească trebuie să țină seama de necesitățile pastorale ale regiunii: seminariștii să învețe istoricul, scopul și metoda acțiunii misionare a Bisericii precum și condițiile particulare sociale, economice și culturale ale poporului propriu. Să fie educați în spiritul ecumenismului și bine pregătiți pentru dialogul frățesc cu necreștinii[96]. Toate acestea cer ca studiile pentru preoție să se desfășoare, pe cât posibil, în cel mai strâns contact cu poporul propriu și în cadrul lui de viață[97]. În sfârșit, să existe grija pentru formarea lor la o administrație bisericească ordonată, chiar din punct de vedere economic.
Pe lângă aceasta, să fie aleși preoți capabili care, după o oarecare practică pastorală, să-și desăvârșească studiile superioare în universități, chiar și în străinătate, mai ales la Roma și în alte institute științifice, astfel încât noile Biserici să beneficieze de preoți din clerul local înzestrați cu știința și cu experiența corespunzătoare pentru îndeplinirea celor mai exigente îndatoriri bisericești.
Acolo unde conferințele episcopale consideră oportun, să se restabilească ordinul diaconatului ca stare permanentă de viață, după normele constituției De Ecclesia[98]. Într-adevăr, e bine ca aceia care împlinesc o slujire realmente diaconală, fie predicând, în calitate de cateheți, cuvântul lui Dumnezeu, fie conducând, în numele parohului și al episcopului, comunități creștine izolate, fie exercitând caritatea în opere sociale sau caritative, să fie întăriți prin impunerea mâinilor transmisă de la apostoli și să fie mai strâns atașați de altar pentru a-și putea desfășura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului.
17. Este, de asemenea, vrednică de laudă prezența, cu merite atât de mari în misiunile printre păgâni, a cateheților, bărbați și femei, care, însuflețiți de spirit apostolic, prin eforturile lor deosebite aduc un ajutor de seamă și de neînlocuit pentru răspândirea credinței și a Bisericii.
În zilele noastre, în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulțimi și pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheților este de cea mai mare importanță. De aceea, formația lor trebuie să fie astfel împlinită și adaptată progresului cultural încât să-și poată realiza cât mai bine, în calitate de colaboratori eficienți ai preoților, îndatorirea care devine tot mai complexă, apărând noi sarcini tot mai ample.
Trebuie, așadar, să se înmulțească școlile diecezane și regionale în care viitorii cateheți să învețe atent doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic și liturgic, precum și metoda catehetică și practica pastorală, și să se formeze, prin exercitarea necontenită a pietății și a sfințeniei vieții, la o comportare creștină[99]. Pe lângă aceasta, să se organizeze sesiuni sau cursuri în care cateheții să se recicleze, la intervale determinate, în disciplinele și tehnicile utile funcției lor, și să li se alimenteze și întărească viața spirituală. De asemenea, acelora care se dedică în întregime acestei opere să li se asigure un nivel de viață demn printr-o justă remunerare și să beneficieze de asigurările sociale[100].
E de dorit ca la formarea și întreținerea cateheților să contribuie în mod corespunzător, prin ajutoare speciale, Sfânta Congregație pentru Răspândirea Credinței. Dacă se va considera, la un moment dat, necesar și indicat, să se întemeieze o Operă pentru cateheți.
În afară de aceasta, Bisericile trebuie să aprecieze cu recunoștință generoasa activitate a cateheților auxiliari, al căror ajutor le este indispensabil. Ei conduc rugăciunea în comunitățile lor și predau învățătura creștină. Trebuie să existe o preocupare corespunzătoare pentru formarea lor doctrinală și spirituală. E de dorit și ca, acolo unde se va crede de cuviință, să li se confere public cateheților formați corespunzător misiunea canonică în cadrul unei acțiuni liturgice, pentru ca, în slujirea credinței, să aibă mai mare autoritate în fața poporului.
18. Încă din perioada implantării Bisericii trebuie încurajată stăruitor viața călugărească, deoarece ea nu numai că aduce un sprijin prețios și absolut necesar activității misionare, dar, printr-o consacrare mai intimă lui Dumnezeu făcută în Biserică, manifestă și exprimă limpede natura intimă a chemării creștine[101].
Institutele călugărești care colaborează la implantarea Bisericii, fiind adânc impregnate de bogățiile mistice care constituie gloria tradiției călugărești a Bisericii, trebuie să se străduiască să le exprime și să le transmită în mod adecvat spiritului și caracterului fiecărui popor. Ele trebuie să cerceteze cu atenție în ce fel pot fi asumate în viața călugărească creștină tradițiile ascetice și contemplative ai căror germeni au fost semănați uneori de Dumnezeu în civilizațiile antice încă înainte de propovăduirea evangheliei.
În Bisericile tinere trebuie cultivate diverse forme de viață călugărească, pentru a exprima diferitele aspecte ale misiunii lui Cristos și ale vieții Bisericii; ele trebuie să se dedice diverselor opere pastorale și să-și pregătească membrii în mod corespunzător pentru a le realiza. Totuși episcopii, în Conferința lor, să aibă grijă să nu se înmulțească, în dauna vieții călugărești și a apostolatului, congregații care au același scop apostolic.
Merită să fie menționate în mod special diferitele inițiative pentru a înrădăcina viața contemplativă: unele Institute, păstrând elemente esențiale ale instituției monastice, caută să implanteze tradiția bogată a ordinului propriu; altele se întorc la formele mai simple ale monahismului antic; toate însă trebuie să urmărească o adaptare autentică la condițiile locale. Pentru că viața contemplativă ține de plinătatea prezenței Bisericii, ea trebuie instaurată pretutindeni în Bisericile tinere.
Capitolul III
BISERICILE PARTICULARE
19. Implantarea Bisericii într-o anumită comunitate de oameni se poate considera, într-un fel, realizată când comunitatea credincioșilor, înrădăcinată deja în viața socială și modelată, în oarecare măsură, după cultura locală, se bucură de o anumită stabilitate și soliditate. Aceasta înseamnă că dispune de un număr mare, chiar dacă insuficient, de preoți, călugări și laici indigeni și este înzestrată cu serviciile și instituțiile necesare pentru a conduce și a dezvolta viața poporului lui Dumnezeu sub conducerea unui episcop propriu.
În aceste Biserici tinere, viața poporului lui Dumnezeu trebuie să se maturizeze în toate domeniile trăirii creștine după normele acestui conciliu: grupurile de credincioși devin, în mod tot mai conștient, comunități vii de credință, de liturgie și de caritate; laicii, prin activitatea lor civică și apostolică, se străduiesc să instaureze în cetatea pământească o ordine a dreptății și a carității; mijloacele de comunicare socială sunt folosite în mod oportun și înțelept; familiile, printr-o viață cu adevărat creștină, devin pepiniere de apostolat laic precum și de chemări la preoție și călugărie. În sfârșit, credința este transmisă printr-o cateheză corespunzătoare, este celebrată într-o liturgie armonizată cu firea poporului respectiv și, printr-o legislație canonică adecvată, ea pătrunde în instituțiile valabile și în obiceiurile locale.
Episcopii, împreună cu preoții lor, din ce în ce mai pătrunși de simțul lui Cristos și al Bisericii, trebuie să simtă și să trăiască împreună cu Biserica universală. Strânsă trebuie să rămână comuniunea tinerelor Biserici cu Biserica întreagă: ele să armonizeze elementele tradiției acesteia cu propria cultură, pentru a spori, printr-o împărtășire reciprocă, viața trupului mistic[102]. Trebuie, așadar, cultivate elementele teologice, psihologice și umane care pot contribui la dezvoltarea acestui simț de comuniune cu Biserica universală.
Aceste Biserici, situate foarte adesea în zonele mai sărace ale globului, de obicei suferă încă de o lipsă foarte gravă de preoți și de mijloace materiale. De aceea, au absolută nevoie ca acțiunea misionară a întregii Biserici să le furnizeze în continuare acele ajutoare care folosesc înainte de toate la dezvoltarea și la maturizarea vieții creștine a Bisericii locale. Acțiunea misionară trebuie să sprijine și Bisericile care, deși întemeiate de mult timp, se află într-o stare de regres sau de slăbiciune.
Însă aceste Biserici trebuie totuși să inițieze și ele un program pastoral comun și acțiuni corespunzătoare pentru creșterea numărului vocațiilor destinate clerului diecezan și institutelor călugărești, pentru discernerea lor cu mai multă certitudine și pentru cultivarea lor mai eficientă[103], astfel încât Bisericile respective să-și poată asigura ele însele cele necesare și să poată veni în ajutor și altora.
Activitatea misionară a Bisericilor particulare
20. Deoarece e datoare să reprezinte în mod cât mai perfect Biserica universală, Biserica particulară să fie pe deplin conștientă că este trimisă și la aceia care trăiesc pe același teritoriu cu ea și nu cred încă în Cristos. Prin mărturia vieții fiecărui credincios și a comunității întregi, să fie pentru aceștia semn care îl arată pe Cristos.
Pe lângă aceasta, este necesară și slujirea cuvântului, pentru ca evanghelia să ajungă la toți. În primul rând, episcopul trebuie să fie un crainic al credinței, care să-i aducă lui Cristos noi ucenici[104]. Pentru a-și îndeplini cum se cuvine această nobilă îndatorire, el trebuie să cunoască în profunzime situația turmei sale, precum și părerile intime ale concetățenilor lui despre Dumnezeu, ținând seama cu grijă de schimbările aduse de urbanizare, de mișcările de populație și de indiferentismul religios.
În Bisericile tinere, preoții locali trebuie să întreprindă cu zel opera evanghelizării, organizând o acțiune comună cu misionarii străini, cu care formează o singură preoțime adunată sub autoritatea episcopului, nu numai pentru a-i păstori pe credincioși și a celebra cultul divin, dar și pentru a propovădui evanghelia celor din afară. Ei trebuie să fie gata și, la nevoie, să se pună din proprie inițiativă la dispoziția episcopului pentru a întreprinde activitatea misionară în zonele mai îndepărtate și mai părăsite ale diecezei proprii sau în alte dieceze.
De același zel să fie însuflețiți călugării și călugărițele, precum și laicii, față de concetățenii lor, mai ales față de aceia mai săraci.
Conferințele episcopale trebuie să aibă grijă ca, în mod periodic, să se organizeze cursuri de reciclare biblică, teologică, spirituală și pastorală pentru ca, în fața diversității și modificărilor de situații, clerul să dobândească o cunoaștere mai deplină a științei teologice și a metodelor pastorale.
În celelalte privințe, să se păstreze cu sfințenie cele hotărâte de acest conciliu mai ales în decretul despre slujirea și viața preoțească.
Pentru ca lucrarea misionară a unei Biserici particulare să se poată realiza, este nevoie de slujitori capabili ce trebuie pregătiți la timp în funcție de situația fiecărei Biserici. Iar pentru că oamenii tind tot mai mult să se asocieze, e cât se poate de potrivit să se stabilească o linie comună de acțiune a conferințelor episcopale în privința dialogului ce trebuie inițiat cu diversele asociații. Dacă în unele regiuni există grupuri de oameni care nu îmbrățișează credința catolică numai pentru că nu se pot adapta la forma particulară pe care o îmbracă Biserica acolo, este de dorit să se ia măsuri speciale[105] pentru rezolvarea unei astfel de situații, până când toți creștinii vor putea fi adunați într-o singură comunitate. Dacă Scaunul Apostolic are la dispoziție misionari pregătiți, episcopii să-i cheme sau să-i primească bucuros în dieceza lor și să le sprijine în mod eficient inițiativele.
Pentru ca acest zel misionar să înflorească la locuitorii țării respective, e foarte bine ca Bisericile tinere să participe efectiv, cât de curând, la misiunea universală a Bisericii, trimițând și ele misionari care să vestească evanghelia pretutindeni, chiar dacă ele însele suferă de lipsă de preoți. Comuniunea cu Biserica universală va deveni, într-un fel, deplină atunci când și ele vor lua parte activ la acțiunea misionară îndreptată spre alte neamuri.
Promovarea apostolatului laicilor
21. Biserica nu este cu adevărat constituită, nu trăiește pe deplin și nu este un semn desăvârșit printre oameni dacă nu există și un laicat autentic care să colaboreze cu ierarhia. Într-adevăr, evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea, viața, munca unui popor fără o prezență activă a laicilor. Prin urmare, încă de la întemeierea unei Biserici trebuie să se dea cea mai mare atenție formării unui laicat creștin matur.
Într-adevăr, laicii credincioși aparțin pe deplin atât poporului lui Dumnezeu cât și societății civile: aparțin poporului în care s-au născut, la ale cărui tezaure culturale au început să participe prin educație, de a cărui viață sunt legați prin multiple relații sociale, la al cărui progres colaborează prin eforturile proprii depuse în profesia lor, ale cărui probleme și le însușesc și caută să le rezolve; ei aparțin și lui Cristos deoarece au fost renăscuți în Biserică prin credință și prin Botez pentru ca, în înnoirea vieții și a muncii lor, să fie ai lui Cristos[106] așa încât toate să-i fie supuse lui Dumnezeu în Cristos și, în sfârșit, Dumnezeu să fie totul în toate[107].
Principala lor îndatorire, fie ei bărbați sau femei, este mărturisirea lui Cristos, pe care trebuie să o realizeze prin viață și prin cuvânt, în familie, în grupul lor social și în mediul lor profesional. Trebuie, așadar, să apară în ei omul nou creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului[108]. Ei trebuie să exprime această viață nouă în sfera societății și culturii propriei țări, după tradițiile naționale. Să cunoască această cultură, să o purifice, să o păstreze, să o dezvolte pe măsura condițiilor contemporane și, în sfârșit, să o desăvârșească în Cristos, așa încât credința în Cristos și viața Bisericii să nu mai fie străine de societatea în care trăiesc, ci să înceapă să o pătrundă și să o transforme. Să fie legați de concetățenii lor printr-o caritate sinceră, ca să apară în purtarea lor noua legătură de unitate și solidaritate universală izvorâtă din misterul lui Cristos. Să răspândească, de asemenea, credința în Cristos între aceia de care sunt legați prin viață și profesie. Această obligație este cu atât mai presantă cu cât nenumărați oameni nu pot auzi evanghelia și nu îl pot cunoaște pe Cristos decât prin credincioșii laici care le sunt aproape. Mai mult, acolo unde se poate, laicii să fie gata ca, în colaborare mai directă cu ierarhia, să îndeplinească o misiune deosebită pentru vestirea evangheliei și împărtășirea învățăturii creștine, spre a spori vigoarea Bisericii născânde.
Slujitorii Bisericii să aprecieze cum se cuvine apostolatul laicilor. Să-i formeze pe laici pentru ca, în calitatea lor de mădulare ale lui Cristos, să devină conștienți de răspunderea pe care o au față de toți oamenii; să-i instruiască aprofundat în misterul lui Cristos, să-i inițieze în diferitele metode practice și să le fie alături în dificultăți, conform Constituției Despre Biserică și Decretului Despre apostolatul laicilor.
Păstorii și laicii păstrându-și îndatoririle și responsabilitățile proprii, întreaga Biserică tânără să dea despre Cristos o unică mărturie vie și puternică, pentru a deveni semn luminos al mântuirii care ne vine în Cristos.
22. Sămânța cuvântului lui Dumnezeu încolțind în pământ bun, udată de roua divină, absoarbe seva, o transformă și o asimilează pentru a aduce în cele din urmă rod bogat. Desigur, la fel ca în economia întrupării, Bisericile tinere, înrădăcinate în Cristos și zidite pe temelia apostolilor, preiau, în cadrul unui schimb minunat, toate bogățiile neamurilor ce i-au fost date ca moștenire lui Cristos[109]. Ele împrumută din obiceiurile și tradițiile, din înțelepciunea și cultura, din artele și științele popoarelor lor tot ceea ce poate contribui la preamărirea gloriei Creatorului, la reliefarea harului Mântuitorului și la buna orientare a vieții creștine[110].
Pentru a ajunge la acest rezultat, e necesar ca, în fiecare arie socio-culturală, să fie stimulată cercetarea teologică prin care, în lumina tradiției Bisericii universale, să fie reexaminate faptele și cuvintele revelate de Dumnezeu consemnate în Sfânta Scriptură și explicate de părinții și de magisteriul Bisericii. Se va înțelege, astfel, mai limpede pe ce căi credința, ținând seama de filozofia și înțelepciunea popoarelor, poate să iasă în întâmpinarea rațiunii și în ce fel obiceiurile, concepția de viață și ordinea socială se pot armoniza cu etica indicată de revelația divină. De aici se vor deschide căi spre o adaptare mai profundă în toată sfera vieții creștine. Dacă se procedează astfel se va exclude orice formă de sincretism și fals particularism, viața creștină va fi în concordanță cu spiritul și caracterul fiecărei culturi[111], iar tradițiile particulare împreună cu înzestrarea specifică a fiecărei comunități naționale, luminate de lumina evangheliei, vor fi asumate în unitatea catolică. În sfârșit, noile Biserici particulare, împodobite cu tradițiile lor, își vor avea locul propriu în comuniunea bisericească, rămânând neatins primatul catedrei lui Petru, care se află în fruntea întregii adunări a iubirii[112].
Așadar, e de dorit, ba chiar se cuvine ca, în limitele fiecărei arii socio-culturale, conferințele episcopale să se întâlnească pentru a putea realiza în deplină armonie și în urma unor dezbateri comune acest scop al adaptării.
Capitolul IV
MISIONARII
23. Deși îndatorirea de a răspândi credința îi revine oricărui ucenic al lui Cristos[113], Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei pe care îi vrea ca să fie cu el și să-i trimită să propovăduiască neamurilor[114]. De aceea, prin Duhul Sfânt care împarte carismele după cum voiește spre folos[115], el insuflă în inimile unora vocația misionară și în același timp face să apară în Biserică institute[116] care își asumă ca proprie misiunea evanghelizării care aparține întregii Biserici.
Într-adevăr, sunt marcați cu o chemare deosebită aceia care, având înclinație naturală și fiind potriviți ca aptitudini și fire, sunt gata să-și asume activitatea misionară[117], fie ei autohtoni, fie străini: preoți, călugări, laici. Trimiși de autoritatea legitimă, ei merg din credință și ascultare la aceia care sunt departe de Cristos, puși deoparte pentru lucrarea la care au fost aleși[118] ca slujitori ai evangheliei „pentru ca darul păgânilor să fie bine primit și sfințit în Duhul Sfânt” (Rom 15,16).
24. Lui Dumnezeu, care îl cheamă, omul trebuie să-i răspundă în așa fel încât, necerând sfat de la trup și sânge[119], să se dedice în întregime lucrării evangheliei. Dar el nu poate da acest răspuns fără inspirația și puterea Duhului Sfânt. Într-adevăr, cel trimis intră în viața și în misiunea aceluia care „s-a nimicit pe sine luând fire de rob” (Fil 2,7). De aceea, trebuie să fie gata să rămână fidel pentru întreaga viață chemării sale, să renunțe la sine și la tot ce considera până atunci că este al său și să se facă tuturor toate[120].
Vestind evanghelia la neamuri, să facă cunoscut cu încredere, misterul lui Cristos, al cărui crainic este, astfel încât, întru el, să aibă îndrăzneala să vorbească așa cum se cuvine să o facă[121], fără a se rușina de scandalul crucii. Mergând pe urmele Învățătorului său blând și smerit cu inima, să arate că jugul lui e dulce și povara lui ușoară[122].
Printr-o viață cu adevărat evanghelică[123], întru multă răbdare, cu statornicie, cu blândețe, cu dragoste nefățarnică[124], să dea mărturie Domnului său, dacă e nevoie, și până la vărsarea sângelui. Va cere de la Dumnezeu curaj și putere ca să înțeleagă că, în mijlocul încercărilor și al profundei sărăcii pe care le întâmpină, se află belșug de bucurie[125]. Să fie convins că ascultarea este virtutea distinctivă a slujitorului lui Cristos care a răscumpărat neamul omenesc prin ascultarea sa.
Pentru a nu nesocoti harul care se află în ei, vestitorii evangheliei trebuie zilnic să se reînnoiască spiritual[126]. Ordinarii locului și superiorii călugărești să-i reunească pe misionari la anumite intervale, ca ei să se întărească în speranța vocației lor și să se reînnoiască în slujirea apostolică; în acest scop se vor putea înființa case adecvate.
25. Viitorul misionar trebuie să fie pregătit pentru o lucrare atât de înaltă printr-o formație spirituală și morală deosebită[127]. El trebuie să fie gata să ia inițiative, să fie statornic în ducerea la bun sfârșit a activităților, perseverent în dificultăți, să îndure cu răbdare și tărie singurătatea, oboseala, truda zadarnică. Va ieși înaintea oamenilor cu minte deschisă și cu inimă largă, își va asuma bucuros îndatoririle încredințate, se va adapta cu generozitate la moravurile unor popoare străine și la situațiile schimbătoare; în armonie și caritate reciprocă își va oferi colaborarea fraților săi și tuturor celor care se dedică aceleiași lucrări astfel încât, împreună cu credincioșii, după exemplul comunității apostolice, să fie o inimă și un suflet[128].
Aceste dispoziții sufletești trebuie exersate cu grijă încă din timpul formației; ele trebuie cultivate, sporite și alimentate de viața spirituală. Pătruns de credință vie și de speranță nezdruncinată, misionarul să fie om de rugăciune; să fie însuflețit de duhul tăriei, al dragostei și al chibzuinței[129]; să învețe să fie mulțumit cu ce are[130]; să poarte în sine, în spirit de jertfă, moartea lui Isus, pentru ca viața lui Isus să lucreze în aceia la care este trimis[131]; din zel pentru suflete, să dăruiască totul cu dragă inimă și să se dăruiască pe sine însuși pentru suflete[132], astfel încât „prin împlinirea zilnică a datoriei, să crească în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele2[133]. Astfel, supunându-se împreună cu Cristos voinței Tatălui, îi va continua misiunea sub autoritatea ierarhică a Bisericii și va colabora la misterul mântuirii.
Formația doctrinală și apostolică
26. Cei care vor fi trimiși la diferitele neamuri trebuie, ca buni slujitori ai lui Cristos, să fie hrăniți „cu cuvintele credinței și ale învățăturii celei bune2 (1Tim 4,6) pe care să le soarbă, în primul rând, din Sfânta Scriptură, aprofundând misterul lui Cristos, căruia îi vor fi crainici și martori.
De aceea toți misionarii – preoți, frați, surori, laici – trebuie pregătiți și formați fiecare după condiția sa, ca să fie pe măsura lucrării pe care o vor avea de îndeplinit[134]. Chiar de la început formația lor doctrinală trebuie astfel organizată, încât să nu piardă din vedere universalitatea Bisericii și diversitatea popoarelor. Acest lucru e valabil pentru toate disciplinele prin care se pregătesc să-și împlinească slujirea, precum și despre alte științe în care e bine să fie instruiți spre a avea o cunoaștere generală a popoarelor, a culturilor, a religiilor, orientată nu numai spre trecut, ci și către prezent. Într-adevăr, oricine se pregătește să meargă la un alt popor trebuie să-i prețuiască mult patrimoniul, limbile și obiceiurile. E indispensabil ca viitorul misionar să întreprindă studii de misiologie, adică să cunoască învățătura și normele Bisericii privitoare la activitatea misionară, să știe ce căi au străbătut de-a lungul veacurilor vestitorii evangheliei, precum și situația actuală a misiunilor și metodele socotite astăzi mai eficiente[135].
Deși această formație integrală trebuie să fie în totalitate însuflețită de zel pastoral, trebuie să se ofere totuși și o formație apostolică specială și bine orânduită, nu numai teoretică, ci și practică[136].
Cât mai mulți călugări și călugărițe trebuie să fie bine instruiți și pregătiți în arta catehetică, pentru a putea colabora tot mai mult la apostolat.
Chiar și aceia care se dedică numai temporar activității misionare trebuie să dobândească o formație adecvată condiției lor.
Aceste diverse feluri de pregătire trebuie să fie completate pe teritoriile de misiune, astfel încât misionarii să capete cunoștințe mai largi despre istoria, structurile sociale și obiceiurile popoarelor, să le pătrundă ordinea morală și preceptele religioase precum și ideile pe care și le-au format, după tradițiile lor sacre, despre Dumnezeu, lume și om[137]. Să ajungă la o cunoaștere a limbilor respective într-o măsură care să le permită să le folosească fluent și corect și astfel să aibă mai ușor acces la mințile și inimile oamenilor[138]. Pe lângă aceasta, trebuie să fie inițiați cum se cuvine cu privire la nevoile pastorale speciale ale respectivelor țări.
Unii vor trebui să primească o pregătire mai adâncă în Institutele misiologice sau în alte facultăți și universități pentru a putea îndeplini mai eficient anumite îndatoriri[139] și, prin știința lor, să-i poată ajuta pe ceilalți misionari în îndeplinirea activității misionare, care, mai ales în timpurile noastre, prezintă atâtea dificultăți și posibilități.
În plus, este foarte de dorit să fie puși la îndemâna conferințelor episcopale regionale un număr suficient de astfel de specialiști, a căror știință și experiență să poată fi folosită în necesitățile funcției lor. Nu trebuie să lipsească nici experții în utilizarea mijloacelor tehnice și de comunicare socială, a căror importanță trebuie apreciată de toți.
Institutele care lucrează în misiuni
27. Toate acestea, deși sunt absolut necesare pentru oricine este trimis la neamuri, în fapt pot fi cu greu realizate de indivizi izolați. Întrucât însăși activitatea misionară, după cum o arată experiența, nu poate fi împlinită de persoane izolate, vocația comună le-a adunat în institute în care, unindu-și forțele, pot primi o formație adecvată și pot săvârși această lucrare în numele Bisericii și după voința autorității ierarhice. De multe secole aceste institute au purtat povara zilei și a arșiței, fie că s-au dedicat total activității misionare, fie parțial. Adesea, Sfântul Scaun le-a încredințat evanghelizarea unor teritorii vaste, în care ei au adunat laolaltă pentru Dumnezeu un popor nou, o Biserică locală strânsă în jurul păstorilor proprii. Cu zelul și cu experiența pe care o au, în colaborare frățească, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor sau îndeplinind îndatoriri speciale spre binele comun, ei vor sluji Bisericile pe care le-au întemeiat în sudoarea frunții sau chiar cu sângele lor.
Uneori își vor asuma anumite sarcini mai urgente pentru toată întinderea unei regiuni, de pildă evanghelizarea unor grupuri sau a unor popoare care, din anumite motive, nu au primit, poate, mesajul evanghelic sau i-au opus până acum rezistență[140].
La nevoie, ei trebuie să fie gata să-i formeze și să-i ajute cu experiența lor pe aceia care se dedică numai temporar activității misionare.
Din aceste motive, și pentru că există încă multe neamuri ce trebuie aduse la Cristos, aceste institute rămân absolut necesare.
Capitolul V
ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII MISIONARE
28. Având daruri diferite[141], creștinii trebuie să colaboreze la evanghelizare fiecare după posibilitățile, mijloacele, carisma și slujirea pe care le are[142]; prin urmare, toți cei care seamănă și cei care seceră[143], cei care sădesc și cei care udă, trebuie să fie una[144] pentru ca „aspirând împreună în mod liber și organizat spre același scop”[145], să-și folosească unitar puterile spre zidirea Bisericii.
De aceea, lucrarea vestitorilor evangheliei și ajutorul dat de ceilalți creștini trebuie să fie conduse și coordonate astfel încât „toate să se facă în bună rânduială” (1Cor 14,40), în toate domeniile activității și colaborării misionare.
29. Deoarece vestirea evangheliei pe tot pământul este în primul rând grija colegiului episcopal[146], Sinodul episcopilor, „Consiliul permanent al episcopilor pentru întreaga Biserică”[147] – trebuie, printre problemele de importanță generală[148], să urmărească cu deosebită solicitudine activitatea misionară, care este îndatorirea cea mai înaltă și mai sacră a Bisericii[149].
Pentru toate misiunile și pentru întreaga activitate misionară trebuie să existe o singură Congregație competentă, și anume aceea „pentru răspândirea credinței”, de care trebuie să fie dirijate și coordonate pe tot pământul atât activitatea cât și colaborarea misionară, rămânând însă neatins dreptul Bisericilor orientale[150].
Deși Duhul Sfânt trezește în diferite feluri spiritul misionar în Biserica lui Dumnezeu și nu arareori o ia înaintea acțiunii celor care trebuie să conducă viața Bisericii, totuși și această Congregație, în ce o privește, trebuie să promoveze vocația și spiritualitatea misionară, zelul și rugăciunea pentru misiuni și să furnizeze asupra lor informații autentice și cuprinzătoare. Ea este aceea care trebuie să furnizeze și să repartizeze misionarii în funcție de necesitățile mai urgente ale diferitelor regiuni. Ea trebuie să elaboreze un plan bine gândit de acțiune; de la ea trebuie să vină norme directoare și principii adecvate pentru evanghelizare; ea trebuie să dea impulsuri. Ea trebuie să lanseze și să coordoneze o colectare eficientă de resurse care să fie distribuite în funcție de necesitate sau de utilitate, precum și în funcție de întinderea teritoriului, de numărul credincioșilor și necredincioșilor, al operelor și al institutelor, al misionarilor și al altor slujitori ai Bisericii.
Împreună cu Secretariatul pentru unitatea creștinilor, trebuie să caute căile și mijloacele de a stabili și organiza colaborarea frățească cu inițiativele misionare ale altor comunități creștine și buna înțelegere cu acestea, pentru a elimina pe cât posibil scandalul dezbinării.
De asemenea, e necesar ca această Congregație să fie atât un instrument de administrare cât și un organ de conducere dinamică, folosind metode științifice și mijloace pe măsura condițiilor contemporane, adică ținând seama mereu de cercetarea teologică, metodologică și pastorală misionară de astăzi.
De aceea, la conducerea acestei Congregații trebuie să aibă o participare activă, cu vot deliberativ, reprezentanți aleși ai tuturor celor care colaborează la activitatea misionară: episcopi din lumea întreagă, după consultarea conferințelor episcopale, precum și conducători ai institutelor și operelor pontificale, după modalități și criterii ce vor fi stabilite de pontiful roman. Toți acești reprezentanți, care vor fi convocați periodic, vor realiza, sub autoritatea suveranului pontif, organizarea supremă a întregii activități misionare.
Această Congregație va avea la dispoziție o comisie permanentă de experți consultori de înaltă competență științifică și practică, experți care să se ocupe, între altele, să strângă informații folositoare despre situația locală a diferitelor regiuni și despre mentalitatea diverselor grupuri de oameni, precum și despre metodele de evanghelizare ce trebuie folosite, și să propună concluzii întemeiate științific pentru activitatea și colaborarea misionară.
Institutele de călugărițe, operele regionale pentru misiuni precum și organizațiile de laici, mai ales cele internaționale, trebuie să fie reprezentate în mod corespunzător.
30. Pentru a realiza într-adevăr scopul activității misionare, toți cei care lucrează în misiuni trebuie să fie „o inimă și un suflet” (Fap 4,32).
E îndatorirea episcopului, conducător și centru de unitate în apostolatul diecezan, să promoveze activitatea misionară, să o conducă și să o coordoneze, însă în așa fel încât să fie păstrată și încurajată inițiativa spontană a acelora care participă la ea. Toți misionarii, chiar și călugării exempți, se află sub puterea lui în diferitele opere care privesc exercitarea apostolatului sacru[151]. Pentru o mai bună coordonare, episcopul să constituie, pe cât posibil, un consiliu pastoral din care să facă parte delegați aleși – clerici, călugări și laici. Să aibă grijă și ca activitatea apostolică să nu se limiteze numai la convertiți, ci o parte corespunzătoare din lucrători și mijloace să fie destinată evanghelizării necreștinilor.
31. Conferințele episcopale trebuie să dezbată în comun problemele mai grave și mai urgente, fără a neglija totuși diferențele locale[152]. Pentru a nu se risipi numărul și așa insuficient de persoane și de mijloace și pentru a nu se înmulți inițiativele fără necesitate, se recomandă să se întemeieze în comun opere care să aibă în vedere binele tuturor, de pildă, seminarii, școli superioare și tehnice, centre pastorale, catehetice, liturgice, precum și centre pentru mijloace de comunicare socială.
O astfel de colaborare poate fi organizată, dacă e oportun, și între diferite conferințe episcopale.
Organizarea activității institutelor
32. E, de asemenea, util să fie coordonate activitățile desfășurate de institute sau de asociațiile bisericești. Toate acestea, de orice fel ar fi, trebuie să fie în armonie cu ordinariul locului în tot ce privește activitatea misionară. În acest scop va fi foarte utilă stabilirea unor convenții speciale care să reglementeze relațiile între ordinariul locului și superiorul institutului.
Când unui institut îi este încredințat un anumit teritoriu, superiorul bisericesc și institutul trebuie să aibă preocuparea permanentă de a orândui toate cu scopul ca noua comunitate creștină să crească, devenind Biserică locală care, la momentul potrivit, să fie condusă de un păstor propriu cu clerul său.
Încetând mandatul asupra unui anumit teritoriu, se creează o situație nouă. Atunci conferințele episcopale și institutele trebuie să stabilească de comun acord norme care să reglementeze relațiile dintre ordinarii locului, pe de o parte, și institute, pe de altă parte[153]. Este însă de competența Sfântului Scaun să stabilească principiile generale după care să se încheie convențiile regionale sau chiar particulare.
Deși institutele trebuie să fie gata să continue lucrarea începută colaborând în slujirea preoțească dedicată grijii pentru mântuirea sufletelor, totuși, dezvoltându-se clerul local, să se aibă grijă ca institutele, în măsura în care e compatibil cu scopul lor, să rămână fidele diecezei asumându-și cu generozitate, în cadrul ei, activități speciale sau o anumită regiune.
33. Institutele care participă la activitatea misionară pe același teritoriu trebuie să găsească modalitățile și căile de a-și coordona munca. Pentru aceasta sunt de cel mai mare folos conferințele călugărilor și uniunile de călugărițe, din care trebuie să facă parte toate institutele din aceeași țară sau regiune. Aceste conferințe trebuie să caute ce se poate face prin eforturi comune și să se afle în strânsă legătură cu conferințele episcopale.
E bine ca toate acestea să fie extinse, în mod similar, la colaborarea dintre institutele misionare în țările din care provin, astfel încât problemele și inițiativele comune să poată fi rezolvate mai ușor și cu cheltuieli mai mici: de pildă, formația doctrinală a viitorilor misionari, cursuri pentru misionari, relațiile cu autoritățile publice sau cu organismele internaționale și supranaționale.
Coordonare între institutele științifice
34. Deoarece îndeplinirea corectă și organizată a activității misionare cere ca lucrătorii evangheliei să fie pregătiți în mod științific pentru sarcinile lor, mai ales în vederea dialogului cu religiile și culturile necreștine, și să fie ajutați eficient în executarea muncii lor, este de dorit să existe o colaborare frățească și generoasă, în favoarea misiunilor, între toate institutele științifice care se ocupă de misiologie sau de alte discipline și domenii de activitate utile misiunilor, cum ar fi etnologia, lingvistica, istoria și știința religiilor, sociologia, pastorala și altele de acest fel.
Capitolul VI
DESPRE COLABORARE
35. Biserica întreagă fiind misionară și opera evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a poporului lui Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toți la o profundă reînnoire lăuntrică pentru ca, având o conștiință vie a propriei responsabilități în răspândirea evangheliei, să-și asume partea ce le revine în cadrul operei misionare printre păgâni.
Îndatorirea misionară a întregului popor al lui Dumnezeu
36. Ca mădulare ale lui Cristos cel viu, încorporați în el și făcuți asemenea lui prin Botez, precum și prin Mir și Euharistie, toți credincioșii sunt datori să colaboreze la creșterea și dezvoltarea trupului său, pentru a-l duce cât mai curând la plinătate[154].
De aceea, toți fiii Bisericii trebuie să aibă conștiința vie a responsabilității lor față de lume, să cultive în ei înșiși un spirit cu adevărat catolic și să-și angajeze puterile în opera evanghelizării. Să știe, însă, cu toții că prima și cea mai însemnată datorie a lor pentru răspândirea credinței este trăirea profundă a vieții creștine. Într-adevăr, râvna lor în slujirea lui Dumnezeu și iubirea lor față de aproapele vor aduce un nou suflu spiritual întregii Biserici, care va apărea ca un steag înălțat pentru popoare[155], „lumină a lumii” (Mt 5,14) și „sare a pământului” (Mt 5,13). Această mărturie de viață va fi mai eficace dacă va fi oferită împreună cu alte grupări creștine, după normele decretului despre ecumenism[156].
Din acest spirit reînnoit se vor înălța spontan spre Dumnezeu rugăciuni și fapte de pocăință, ca el să dea rodnicie, cu harul său, muncii misionarilor; se vor naște vocații misionare și vor veni din belșug resursele de care misiunile au nevoie.
Pentru ca toți creștinii și fiecare în parte să cunoască în mod corespunzător situația actuală a Bisericii în lume și să audă glasul mulțimilor care strigă „Ajută-ne!”[157], trebuie să li se ofere informații cu caracter misionar, folosindu-se și mijloacele moderne de comunicare socială, astfel încât, devenind conștienți că activitatea misionară îi privește direct, să-și deschidă inima față de nevoile atât de nemăsurate și de profunde ale oamenilor și să le poată veni în ajutor.
Este necesară, de asemenea, o coordonare a acestor informații și o cooperare cu organismele naționale și internaționale.
Îndatorirea misionară a comunităților creștine
37. Deoarece poporul lui Dumnezeu trăiește în comunități mai ales diecezane și parohiale, și, într-un fel, în acestea se arată ca atare, și aceste comunități sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în fața neamurilor.
Harul reînnoirii nu poate crește în comunități decât dacă fiecare dintre ele își lărgește spațiul iubirii sale până la marginile pământului și dacă are pentru cei de departe o grijă la fel de mare ca pentru proprii săi membri.
În acest fel, întreaga comunitate se roagă, cooperează și exercită o activitate printre păgâni prin fiii săi, pe care Dumnezeu îi alege pentru această îndatorire înaltă.
Cu condiția să nu se neglijeze opera misionară universală, va fi deosebit de utilă păstrarea legăturii cu misionarii originari din respectiva comunitate sau cu o parohie sau cu o dieceză de misiune, ca să devină vizibilă comuniunea dintre comunități și să fie spre edificare reciprocă.
Îndatorirea misionară a episcopilor
38. Toți episcopii, ca membrii ai corpului episcopal, care este urmașul colegiului apostolilor, nu au fost consacrați numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi. Porunca lui Cristos de a vesti evanghelia la toată făptura[158] li se adresează în primul rând și nemijlocit lor, împreună cu Petru și sub conducerea lui Petru. De aici se naște acea comuniune și cooperare dintre Biserici, care este astăzi atât de necesară pentru continuarea operei de evanghelizare. În puterea acestei comuniuni, fiecare Biserică poartă grija tuturor celorlalte, ele își dezvăluie reciproc nevoile și își împărtășesc bunurile, de vreme ce creșterea trupului lui Cristos este îndatorirea întregului colegiu episcopal[159].
Inițiind, promovând și conducând activitatea misionară în dieceza sa cu care constituie o unitate, episcopul face prezente și, într-un fel, vizibile spiritul și râvna misionară a poporul lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară.
Este îndatorirea episcopului să trezească în poporul său, mai ales printre cei bolnavi și apăsați de greutăți, suflete care să ofere lui Dumnezeu, cu toată generozitatea, rugăciuni și fapte de pocăință pentru evanghelizarea lumii; să încurajeze cu bucurie vocațiile tinerilor și ale clericilor pentru institutele misionare și să-i fie recunoscător lui Dumnezeu dacă îi alege pe unii pentru a-i introduce în activitatea misionară a Bisericii; să îndemne și să ajute congregațiile diecezane ca să-și asume rolul ce le revine în misiuni; să promoveze la credincioși operele institutelor misionare și mai ales operele pontificale misionare. Într-adevăr, acestor opere trebuie să li se atribuie de drept primul loc, întrucât ele constituie mijloace atât de a-i pătrunde pe catolici, încă din copilărie, de un spirit într-adevăr universal și misionar, cât și pentru a suscita în mod eficient strângerea de ajutoare spre binele tuturor misiunilor și după necesitățile fiecăreia[160].
Deoarece crește din zi în zi nevoia de lucrători în via Domnului, iar preoții diecezani doresc să aibă și ei un rol tot mai mare în evanghelizarea lumii, sfântul Conciliu dorește ca episcopii, privind la lipsa foarte gravă de preoți, lipsă ce împiedică evanghelizarea multor regiuni, să trimită în diecezele lipsite de cler pe unii din cei mai buni preoți ai lor ca să se consacre activității misionare, după o pregătire adecvată; acolo acești preoți vor exercita în spirit de slujire, cel puțin pentru un timp, activitate misionară[161].
Pentru ca activitatea misionară a episcopilor să se poată exercita mai eficient spre binele întregii Biserici, e de dorit ca reglementarea tuturor problemelor referitoare la cooperarea organizată într-o anumită regiune să fie asigurată de conferințele episcopale respective.
În conferințele lor, episcopii să discute despre preoții din clerul diecezan care urmează să se consacre evanghelizării neamurilor; despre stabilirea contribuției financiare pe care fiecare dieceză, proporțional cu veniturile sale, trebuie să o dea anual pentru activitatea misionară[162]; despre conducerea și organizarea modalităților și mijloacelor de ajutorare directă a misiunilor; despre sprijinirea și, la nevoie, despre întemeierea institutelor misionare și seminariilor clerului diecezan destinat misiunilor; despre strângerea legăturilor dintre astfel de institute și dieceze.
De asemenea, ține de conferințele episcopale constituirea și promovarea unor opere care să permită primirea frățească și susținerea, printr-o pastorație corespunzătoare, a acelora care emigrează din teritoriile de misiuni din motive de lucru sau de studii. Într-adevăr, prin aceștia, popoarele îndepărtate devin, într-un fel, apropiate, iar comunităților care sunt creștine din vechime li se oferă o foarte bună ocazie de a dialoga cu neamuri care nu au auzit încă evanghelia și de a le arăta, în slujirea de dragoste și de ajutor, chipul adevărat al lui Cristos[163].
Îndatorirea misionară a preoților
39. Preoții îl reprezintă pe Cristos și sunt colaboratorii episcopilor în întreita funcție sacră care se referă, din natura sa, la misiunea Bisericii[164]. Așadar, ei trebuie să fie profund convinși că viața lor a fost consacrată și în slujba misiunilor. Deoarece prin slujirea lor – ce constă în primul rând în Euharistie, care desăvârșește Biserica – ei sunt în comuniune cu Cristos-Capul și îi aduc pe ceilalți la această comuniune, ei nu pot să nu simtă cât mai lipsește încă până la plinătatea trupului său și cât mai este de făcut ca acesta să crească din zi în zi. Așadar, ei își vor orândui pastorația în așa fel încât să fie utilă răspândirii evangheliei la necreștini.
În activitatea lor pastorală, preoții vor trezi și vor întreține la credincioși zelul pentru evanghelizarea lumii, instruindu-i, prin cateheză și predică, asupra îndatoririi Bisericii de a-l vesti pe Cristos neamurilor; convingând familiile creștine de necesitatea și cinstea de a cultiva vocațiile misionare printre fiii și fiicele lor; încurajând fervoarea misionară printre tinerii din școli și din asociațiile catolice, așa încât dintre ei să iasă viitori crainici ai evangheliei. Să-i învețe pe credincioși să se roage pentru misiuni, să nu se rușineze să ceară pomană pentru ele, făcându-se cerșetori pentru Cristos și pentru mântuirea sufletelor[165].
Profesorii din seminarii și universități să expună tinerilor adevărata situație a lumii și a Bisericii așa încât să le devină clară necesitatea unei evanghelizări mai intense a necreștinilor și să le hrănească zelul. În predarea disciplinelor dogmatice, biblice, morale și istorice să pună în lumină aspectele misionare pe care acestea le conțin, pentru a le forma astfel viitorilor preoți o conștiință misionară.
Îndatorirea misionară a institutelor călugărești și seculare
40. Institutele călugărești contemplative și active au avut până acum și au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii. Sfântul Conciliu le recunoaște cu bucurie meritele și mulțumește lui Dumnezeu pentru atâtea osteneli îndurate spre slava lui Dumnezeu și slujirea sufletelor și le îndeamnă să stăruie neobosit în lucrarea începută, conștiente că virtutea iubirii pe care, prin însăși vocația lor, trebuie să o cultive în mod mai desăvârșit, le îndeamnă și le obligă la un spirit și la o muncă într-adevăr catolice[166].
Institutele de viață contemplativă, prin rugăciunile și faptele lor de pocăință, prin încercările prin care trec, au o foarte mare importanță în convertirea sufletelor, pentru că Dumnezeu este acela care, atunci când este rugat, trimite lucrători în secerișul său[167], deschide mințile necreștinilor spre ascultarea evangheliei[168] și face să rodească în inimile lor cuvântul mântuirii[169]. Mai mult, aceste institute sunt rugate să întemeieze case în teritoriile de misiuni, după cum multe dintre ele au și făcut-o, pentru ca, trăind acolo într-un mod adaptat tradițiilor autentic religioase ale popoarelor, să dea o mărturie luminoasă în fața necreștinilor despre măreția și iubirea lui Dumnezeu precum și despre unirea în Cristos.
Institutele active, fie că urmăresc un scop strict misionar sau nu, să se întrebe sincer în fața lui Dumnezeu dacă nu-și pot extinde activitatea pentru răspândirea împărăției lui Dumnezeu printre neamuri; dacă nu pot lăsa pe seama altora unele activități pentru a-și putea cheltui forțele pentru misiuni; dacă nu ar putea întreprinde o activitate în misiuni, adaptându-și, la nevoie, constituțiile, dar având grijă să păstreze spiritul fondatorului; dacă membrii lor iau parte după puteri la activitatea misionară; dacă felul lor de viață constituie o mărturie a evangheliei, adecvată realmente firii și situației poporului respectiv.
În sfârșit, deoarece sub inspirația Duhului Sfânt cresc și se dezvoltă tot mai mult în Biserică institutele seculare, activitatea lor, sub autoritatea episcopului, poate fi rodnică în multe feluri în misiuni ca semn al dăruirii totale pentru evanghelizarea lumii.
Îndatorirea misionară a laicilor
41. Laicii cooperează la opera evanghelizatoare a Bisericii și participă ca martori și totodată ca instrumente vii la misiunea ei mântuitoare[170] mai ales dacă, fiind chemați de Dumnezeu, sunt cooptați de episcopi la această lucrare.
În teritoriile deja creștine, laicii colaborează la opera evanghelizatoare dezvoltând în ei și în alții cunoașterea și iubirea față de misiuni, trezind vocații în propria familie, în asociațiile catolice și în școli, oferind ajutoare de orice fel, pentru ca darul credinței pe care ei l-au primit în mod gratuit să poată fi dăruit și altora.
În teritoriile de misiuni, laicii, fie străini, fie autohtoni, trebuie să predea în școli, să preia administrarea unor treburi pământești, să colaboreze la activitatea parohială și diecezană, să inițieze și să promoveze diferite forme de apostolat laic, așa încât credincioșii Bisericilor tinere să-și poată asuma cât mai curând rolul ce le revine în viața Bisericii[171].
În sfârșit, laicii trebuie să-și ofere cu drag colaborarea în domeniul economico-social popoarelor în curs de dezvoltare; această colaborare este cu atât mai lăudabilă cu cât vizează mai direct fondarea unor instituții legate de structurile fundamentale ale vieții sociale sau care sunt destinate formării acelora care au răspunderea treburilor publice.
Merită o apreciere deosebită laicii care, în universități sau institute științifice, promovează prin cercetările lor istorice sau științifico-religioase cunoașterea popoarelor și a religiilor, ajutându-i pe vestitorii evangheliei și pregătind dialogul cu necreștinii.
Laicii trebuie să colaboreze frățește cu ceilalți creștini, cu necreștinii și mai ales cu membrii asociațiilor internaționale, având mereu scopul ca „zidirea cetății pământești să se întemeieze pe Domnul și spre el să se îndrepte”[172].
Pentru a realiza toate aceste obiective, laicii au nevoie de o indispensabilă pregătire tehnică și spirituală pe care trebuie să o primească în institute specializate, pentru ca viața lor să fie, printre necreștini, o mărturie adusă lui Cristos, după cuvântul Apostolului: „Nu fiți piatră de poticnire nici iudeilor nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum și eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulți, ca să se mântuiască” (1Cor 10,32-33).
Încheiere
42. Părinții Conciliului, împreună cu pontiful roman, simțind adânc îndatorirea de a răspândi pretutindeni împărăția lui Dumnezeu, salută cu toată iubirea pe vestitorii evangheliei, și mai ales pe aceia care suferă prigoană pentru numele lui Cristos, asociindu-se la suferințele lor[173].
Și ei sunt înflăcărați de aceeași iubire de care era aprins Cristos pentru oameni. Conștienți însă că Dumnezeu este acela care face ca împărăția lui să vină pe pământ, ei înalță rugăciuni împreună cu toți credincioșii pentru ca, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Regina apostolilor, neamurile să fie aduse cât mai curând la cunoașterea adevărului[174] și gloria lui Dumnezeu, care strălucește pe fața lui Cristos Isus să înceapă să lumineze tuturor prin Duhul Sfânt[175].
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)
CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de activitate missionali Ecclesiae Ad gentes (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 947-990.
Note
[1] Lumen gentium, 48.
[2] Cf. Mc 16,15.
[3] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, 150 Enarr. in Ps., 44, 23: PL 36, 508; CChr., 38.
[4] Cf. Mt 5,13-14.
[5] Cf. Sir 36,19.
[6] Cf. Lumen gentium, 2.
[7] Cf. In 11,52.
[8] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. haer., III, 18, 1: „Cuvântul care era la Dumnezeu, prin care toate s-au făcut și care a fost întotdeauna prezent în neamul omenesc…”: PG 7, 932; id. IV, 6, 7: „Fiul, care de la început a fost cu Tatăl în creație, îl descoperă pe Tatăl tuturor acelora cărora voiește Tatăl, când și în ce fel voiește Tatăl”: ibid., 990; cf. IV, 20, 6 și 7: ibid. 1037; Demonstrația 34: Patr. Or., XII, 773; SCh, 62, Paris 1958, 87; CLEMENT ALEXANDRINUL, Protrept., 112, 1: GCS Clemens I, 79; Strom., VI, 6, 44, 1: GCS Clemens II, 453; 13, 106, 3 și 4: ibid., 485. Pentru aceeași învățătură, cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 31 dec. 1952; Lumen gentium, 16.
[9] Cf. Col 1,13; Fap 10,38.
[10] Cf. 2Cor 5,19.
[11] Cf. Evr 1,2; In 1,3. 10; 1Cor 8,6; Col 1,16.
[12] Cf. Ef 1,10.
[13] Cf. 2Cor 8,9.
[14] Cf. Mc 10,45.
[15] Cf. cf. ATANAZIU, Ep. ad Epictetum, 7: PG 26, 1060; sf. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4,9: PG 33, 465; MARIUS VICTORINUS, Adv. Arium, 3, 3: PL 8, 1101; Sf. VASILE DE CEZAREEA, Epist., 261, 2: PG 32,969; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Epist., 101: PG 37, 181; Sf. GRIGORE DE NYSSA, Antirrheticus, Adv. Apollin., 17: PG 45, 1156; sf. AMBROZIU DE MILANO, Epist., 48,5: PL 16, 1153; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioan. Ev., tr. XXIII, 6: PL 35, 1585; CChr., 36, 236; pe lângă aceasta, demonstrează astfel că Duhul Sfânt nu ne-a răscumpărat deoarece el nu s-a întrupat: De Agone Christ. 22, 24: PL 40, 302; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Adv. Nestor., I, 1: PG 76, 20; sf. FULGENȚIU, Epist., 17, 3, 5: PL 65, 454; Ad Trasimundum, III, 21: PL 65, 284: despre tristețe și teamă.
[16] Cf. Evr 4,15; 9,28.
[17] Cf. Fap 1,8.
[18] Cf. Lc 24,47.
[19] Duhul este acela care a grăit prin proroci: Symb. Constantinopol.: Denz. 150 (86); sf. LEON CEL MARE, Sermo, 76: PL 54,405-406: „Când, în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt i-a umplut pe ucenicii Domnului, acela nu a fost începutul unui dar, ci o sporire mai îmbelșugată a lui: căci și patriarhii și prorocii și preoții și toți sfinții care au trăit în vechime au fost hrăniți cu același Duh sfințitor… deși măsura darurilor nu a fost aceeași”. De asemenea, Sermo, 77, I: PL 54, 412; LEON AL XIII-LEA, Enc. Divinum illud, 9 mai 1897: ASS 29 (1897), 650-651. De asemenea, sf. IOAN CRIZOSTOMUL, deși insistă asupra noutății trimiterii Duhului Sfânt în ziua de Rusalii: In Eph. c. 4, Hom. 10, 1: PG 62, 75.
[20] Cf. In 14,16.
[21] Sfinții părinți vorbesc adesea despre Babel și Rusalii: ORIGENE, In Genesim, c. 1: PG 12, 112; sf. GRIGORE NAZIANZENUL, Oratio 41, 16: PG 36,449; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, Hom. 2 in Pentec., 2: PG 50, 467; In Act. Apost.: PG 60, 44; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enn. in Ps., 54, 11: PL 36, 636; CChr. 39, 664s.; Sermo, 271: PL 38, 1245; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Glaphyra in Genesim, II: PG 69, 79; Sf. GRIGORE CEL MARE, Hom. in Evang., Lib. II, Hom. 30, 4: PL 76, 1222; sf. BEDA VENERABILUL, In Hexaem., lib. III: PL 91, 125. A se vedea și icoana din atrium-ul bazilicii Sf. Marcu din Veneția. Biserica vorbește toate limbile și astfel îi unește pe toți oamenii în catolicitatea credinței: sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Sermones, 266, 267, 268, 269: PL 38, 1225-1237; Sermo, 175, 3: PL 38, 946; sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Ep. I ad Cor., Hom. 35: PG 61, 296; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, Fragm. in Act.: PG 74, 758; sf. FULGENȚIU, Sermo, 8, 2-3; PL 65, 743-744.
[22] Cf. Lc 3,22; 4,1; Fap 10,38.
[23] Cf. In 14-17; PAUL AL VI-LEA, Discurs la Conciliu, 14 sept. 1964: AAS 56 (1964), 807.
[24] Cf. Lumen gentium, 4.
[25] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Sermo, 267, 4: PL 38,1231: „Ceea ce face sufletul în toate mădularele unui trup, face Duhul Sfânt în Biserica întreagă”; cf. Lumen gentium, 7 (cu nota 8).
[26] cf. Fap 10,44-47; 11,15; 15,8.
[27] Cf. Fap 4,8; 5,32; 8,26.29.39; 9,31; 10; 11,24-28; 13,2.4.9; 16,6-7; 20, 22-23; 21,11 etc.
[28] Cf. și Mt 10,1-42.
[29] Cf. Mt 28,18.
[30] Cf. Fap 1,4-8.
[31] Cf. In 20,21.
[32] Cf. Col 1,24.
[33] TERTULIAN, Apologeticum, 50, 13: PL 1, 543; CChr., 1, 171.
[34] Deja sf. Toma de Aquino vorbește despre îndatorirea apostolică de a implanta Biserica: cf. Sent., Lib. I, dist. 16, q. 1, a. 2 ad 2 et ad 4; a. 3 sol.; Summa Theol., I, q. 43, a.: ad 6; I-II, q. 106, a. 4 ad 4; cf. BENEDICT ALXV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 445 și 453; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 20 febr. 1926: AAS 18 (1926), 74; PIUS AL XII-LEA, 30 apr. 1939, către Directorii Operelor Pontificale Misionare. Id., 24 iun. 1944, către Dir. Op. Pont. Mis.: AAS 36 (1944), 210; din nou în AAS 42 (1950), 727 și 43 (1951), 508; Id., 29 iun. 1948, către clerul indigen: AAS 40 (1948), 374; Id. Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 507; Id., Enc. Fidei Donum, 15 ian. 1957: AAS 49 (1957), 236; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 835; PAUL AL VI-LEA, Hom., 18 oct. 1964: AAS 55 (1964), 911. Atât supremii pontifi cât și sfinții părinți și teologii scolastici vorbesc adesea despre răspândirea Bisericii (dilatatio Ecclesiae): sf. TOMA DE AQUINO, Comm. in Matth., 16, 28; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 442; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 65.
[35] Cf. 1Pt 1,23.
[36] Cf. Fap 2,42.
[37] În această noțiune de activitate misionară e limpede că sunt incluse de fapt și acele părți din America Latină în care nu există nici ierarhie proprie, nici o maturitate a vieții creștine și nici o suficientă propovăduire a evangheliei. Nu este de resortul conciliului să hotărască dacă aceste teritorii trebuie recunoscute sau nu de Sfântul Scaun ca teritorii de misiune. De aceea, referitor la relația între noțiunea de activitate misionară și teritorii determinate, se spune pe drept cuvânt că această activitate este „de obicei” exercitată în anumite teritorii recunoscute ca atare de Sfântul Scaun.
[38] Unitatis redintegratio, 1.
[39] Cf. Mc 16,16; In 3,5.
[40] Cf. Lumen gentium, 14.
[41] Cf. Evr 11,6.
[42] Cf. 1 Cor 9,16.
[43] Cf. Ef 4,11-16.
[44] Cf. In 7,18; 8,30.44; 8,50; 17,1.
[45] Privitor la această idee sintetică, cf. învățătura sf. Irineu despre „Refacere” (Recapitulatio); cf. și HIPOLIT DE ROMA, De Antichristo, 3: „Voindu-i pe toți oamenii și dorind să îi mântuiască pe toți, vrând să îi facă pe toți fii ai lui Dumnezeu și chemându-i pe toți sfinții într-un singur om desăvârșit…” (PG 10, 732; GCS HIPOLIT DE ROMA, 2, 6; Benedictiones Iacob, 7: T.U., 38-1, 18, lin. 4 ss.; ORIGENE, In Ioann., tom. I, 16; „Atunci la aceia care au ajuns la Dumnezeu, călăuziți de Cuvântul care este la Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu va fi un act unic; așa încât, formați în cunoașterea Tatălui, așa cum numai Fiul îl cunoaște pe Tatăl, toți să fie într-adevăr fii”: PG 14, 49; GCS ORIGENE, IV, 20); sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Sermone Domini in monte, I, 41: „Să iubim ceea ce poate ajunge cu noi în acea împărăție, unde nimeni nu spune: Tatăl meu, ci toți îi spun unicului Dumnezeu: Tatăl nostru”: PL 34, 1250; sf. CIRIL DE ALEXANDRIA, In Ioann., I: „Căci noi suntem toți în Cristos, iar persoana comună a omenirii primește din nou viața în el. De aceea el a fost numit Adam cel de pe urmă… a locuit între noi, acela care din fire este Fiu și Dumnezeu; de aceea strigăm în Duhul lui: Abba, Părinte! Căci Cuvântul locuiește în toți într-un singur templu, în templul pe care și l-a asumat pentru noi și de la noi, ca, purtând în sine pe toți, să-i împace cu Tatăl pe toți oamenii într-un singur trup, așa cum spune Paul”: PG 73, 161-164.
[46] BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 445: „Căci după cum Biserica lui Dumnezeu este catolică și nu este străină de nici un popor sau națiune…”; cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: „Din drept divin Biserica aparține tuturor popoarelor… injectându-și puterea sa în venele unui popor, ea nu este și nu se consideră o instituție oarecare, impusă din afară acelui popor… De aceea, ei (i.e. aceia care sunt renăscuți în Cristos) confirmă și desăvârșesc tot ce li se pare bun și drept”, 25 mai 1961: AAS 53 (1961), 444.
[47] Cf. In 3,18.
[48] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 15, 3: PG 7, 919: „Ei au fost propovăduitorii adevărului și apostolii libertății”.
[49] Breviarul Roman, Ant. „O” la vecernia zilei de 23 decembrie.
[50] Cf. Mt 24,31; Didaché 10, 5: Funk I, 32.
[51] Cf. Mc 13,10.
[52] Lumen gentium, 17; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civitate Dei, 19, 17: PL 41, 646; Instr. Sf. Congreg. pt. Răspândirea Credinței: Collectanea I, 135, 42.
[53] După Origene, evanghelia trebuie să fie propovăduită înainte de sfârșitul lumii acesteia: Hom. in Lc. XXI: GCS ORIGENE, IX, 136, 21 sq.; In Matth. Comm. ser., 39: XI, 75, 25 sq.; 76, 4 sq.; Hom. in Ierem., III, 2: VIII, 308, 29 s.; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 106, a. 4, ad 4.
[54] Cf. Fap 1,7.
[55] Sf. ILARIE DE POITIERS, In Ps. 14: PL 9, 301; EUSEBIU DE CEZAREEA, In Isaiam, 54, 2-3: PG 24, 462-463; CIRIL DE ALEXANDRIA, In Isaiam, V, cap. 54, 1-3: PG 70, 1193.
[56] Cf. Ef 4,13.
[57] Cf. In 4,23.
[58] Cf. Mt 5,16.
[59] Cf. 1In 4,11.
[60] Cf. Mt 9,35 ss.; Fap 10,38.
[61] Cf. 2Cor 12,15.
[62] Cf. Mt 20,26; 23,11; Discursul Papei Paul al VI-lea în Conciliu, în ziua de 21 nov. 1964: AAS 56 (1964), 1013.
[63] Cf. Ef 4,24.
[64] Cf. Col 4,3.
[65] Cf. Mc 16,15.
[66] Cf. 1Cor 9,15; Rom 10,14.
[67] Cf. Fap 4,13.29.31; 9,27-28; 13,46; 14,3; 19,8; 26,26; 28,31; 1Tes 2,2; 2Cor 3,12; 7,4; Fil 1,20; Ef 3,12; 6,19-20.
[68] Cf. 1Tes 1,9-10; 1Cor 1,18-21; Gal 1,31; Fap 14,15-17; 17,22-31.
[69] Cf. Fap 16,14.
[70] Cf. Col 3,5-10; Ef 4,20-24.
[71] Cf. Lc 2,34; Mt 10,34-39.
[72] Cf. 1Tes 1,6.
[73] Cf. Dignitatis humanae, 2, 4, 10; Gaudium et spes, 21.
[74] Cf. Lumen gentium, 17.
[75] Cf. Sacrosanctum concilium, 64, 65.
[76] Cf. Col 1,13. Despre eliberarea din robia diavolului și a întunericului în Evanghelii, cf. Mt 12,28; In 8,44; 12,31 (cf. 1In 3,8; Ef 2, 1-2). În liturgia Botezului, cf. Rit. Rom.
[77] Cf. Rom 6,4-11; Col 2,12-13; 1Pt 3,21-22; Mc 16,16.
[78] Cf. 1Tes 3,5-7; Fap 8,14-17.
[79] Cf. Lumen gentium, 14.
[80] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Tract. in Ioann., 11,4: PL 35, 1476.
[81] Cf. Lumen gentium, 9.
[82] Cf. 1Cor 3,9.
[83] Cf. Ef 4,1.
[84] Cf. Lumen gentium, 10, 11, 34.
[85] Cf. Dei Verbum, 21.
[86] Cf. Lumen gentium, 12, 35.
[87] Cf. ibid., 23, 36.
[88] Cf. Ibid., 11, 35, 41.
[89] Cf. Orientalium Ecclesiarum, 4.
[90] Epist. ad Diognetum, 5: PG 2, 1173; Cf. Lumen gentium, 38.
[91] Cf. Lumen gentium, 32; Apostolicam actuositatem, 5-7.
[92] Cf. Optatam totius, 4, 8, 9.
[93] Cf. Sacrosanctum concilium, 17.
[94] Cf. Optatam totius, 1.
[95] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51, 843-844.
[96] Cf. Unitatis redintegratio, 4.
[97] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum: AAS 51 (1959), 842.
[98] Cf. Lumen gentium, 29.
[99] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, loc. cit., 855.
[100] Este vorba de așa-numiții „cateheți profesioniști” („full time catechists”).
[101] Cf. Lumen gentium, 31, 44.
[102] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum., loc. cit., 838.
[103] Cf. Presbyterorum ordinis, 11; Optatam totius, 2.
[104] Cf. Lumen gentium, 25.
[105] Cf. Presbyterorum ordinis, unde, pentru a înlesni păstorirea diferitelor grupuri sociale, se prevede înființarea unor prelaturi personale, în măsura în care acest lucru va fi necesar pentru corecta organizare a apostolatului (10).
[106] Cf. 1Cor 15,23.
[107] Cf. 1Cor 15,28.
[108] Cf. Ef 4,24.
[109] Cf. Ps 2,8.
[110] Cf. Lumen gentium, 13.
[111] Cf. Discursul Papei Paul al VI-lea la canonizarea martirilor din Uganda, 18 oct. 1964: AAS 56 (1964), 908.
[112] Cf. Lumen gentium, 13.
[113] Lumen gentium, 17.
[114] Cf. Mc 3,13 s.
[115] Cf. 1Cor 12,11.
[116] Numele de „institute” desemnează ordinele, congregațiile, institutele și asociațiile care lucrează în misiuni.
[117] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 69-71; PIUS AL XII-LEA, Enc. Saeculo exeunte, 13 iun. 1940: AAS 32 (1940), 256; Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 506.
[118] Cf. Fap 13,2.
[119] Cf. Gal 1,16.
[120] Cf. 1Cor 9,22.
[121] Cf. Ef 6,19 s.; Fap 4,31.
[122] Cf. Mt 11,29 s.
[123] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919,) 449-450.
[124] Cf. 2Cor 6,4 s.
[125] Cf. 2Cor 8,2.
[126] Cf. 1Tim 4,14; Ef 4,23; 2Cor 4,16.
[127] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Maximum illud: loc. cit., 448-449; PIUS AL XII-LEA, Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 507. În ce privește formarea preoților misionari se va ține seama și de prevederile decretului conciliar Optatam totius.
[128] Cf. Fap 2,42; 4,32.
[129] Cf. 2Tim 1,7.
[130] Cf. Fil 4,11.
[131] Cf. 2Cor 4,10 ss.
[132] Cf. 2Cor 12,15 ss.
[133] Cf. Lumen gentium, 41.
[134] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc cit., 440; PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, loc. cit., 507.
[135] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc. cit., 448; Decr. Sf. Congr. pentru Răspândirea Credinței, 20 mai 1923: AAS 15 (1923), 369-370; PIUS AL XII-LEA, Saeculo exeunte, loc. cit., 256; Evangelii Praecones, loc. cit., 507; IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 843-844.
[136] Optatam totius, 19-21; cf. și Const. Apost. Sedes Sapientiae, împreună cu Statutele generale, 31 mai 1956: AAS 48 (1956), 354-365.
[137] PIUS AL XII-LEA,, Evangelii Praecones, loc. cit., 523-524.
[138] BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, loc. cit., 448; PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, loc. cit., 507.
[139] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Fidei Donum, 15 iun. 1957: AAS 49 (1957), 243.
[140] Cf. Presbyterorum ordinis, 10.
[141] Cf. Rom 12,6.
[142] Cf. 1Cor 3,10.
[143] Cf. In 4,37.
[144] Cf. 1Cor 3,8.
[145] Cf. Lumen gentium, 18.
[146] Cf. Ibid., 23.
[147] Cf. PAUL AL VI-LEA, motu proprio Apostolica Sollicitudo, 15 sept. 1965: AAS 57 (1965), 776.
[148] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs la Conciliu, 21 nov. 1964: AAS 56 (1964), 1011.
[149] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud, 30 nov. 1919: AAS 11 (1919), 39-40.
[150] Dacă, pentru diferite motive, misiunile mai depind pentru un timp de alte congregații, este util ca aceste congregații să fie în legătură cu Sfânta Congregație pentru Răspândirea Credinței, pentru ca organizarea și conducerea tuturor misiunilor să se realizeze într-un mod cu adevărat constant și unitar.
[151] Cf. Christus Dominus, 35; 4.
[152] Cf. Ibid., 36-38.
[153] Cf. Ibid., 35, 5-6.
[154] Cf. Ef 4,13.
[155] Cf. Is 11,12.
[156] Cf. Unitatis redintegratio, 12.
[157] Cf. Fap 16,9.
[158] Cf. Mc 16,15.
[159] Cf. Lumen gentium, 23, 24.
[160] Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Maximum illud: loc. cit., 453-454; PIUS AL XI-LEA, Enc. Rerum Ecclesiae, 28 febr. 1926: AAS 18 (1926), 71-73; PIUS AL XII-LEA, Enc. Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 525-526; Id., Enc. Fidei Donum, 15 ian. 1957: AAS 49 (1957), 241.
[161] Cf. PIUS AL XII-LEA,, Fidei Donum: loc. cit., 245-246.
[162] Christus Dominus, 6.
[163] Cf. PIUS AL XII-LEA, Fidei Donum: loc. cit., 245.
[164] Cf. Lumen gentium, 28.
[165] Cf. PIUS AL XI-LEA, Rerum Ecclesiae: loc. cit., 72.
[166] Cf. Lumen gentium, 44.
[167] Cf. Mt 9,38.
[168] Cf. Fap 16,14.
[169] Cf. 1Cor 3,7.
[170] Cf. Lumen gentium, 33, 35.
[171] Cf. PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones, 2 iun. 1951: AAS 43 (1951), 510-514; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: AAS 51 (1959), 851-852.
[172] Cf. Lumen gentium, 46.
[173] Cf. PIUS AL XII-LEA, Evangelii Praecones: loc. cit., 527; IOAN AL XXIII-LEA, Princeps Pastorum, 28 nov. 1959: loc. cit., 864.
[174] Cf. 1Tim 2,4.
[175] Cf. 2Cor 4,6.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 07.12.1965
Publicarea pe acest sit: 17.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II