Discursul Papei Ioan Paul al II-lea
la întâlnirea cu patriarhul Teoctist
și cu membrii Sfântului Sinod
(București, Rotonda Sfântului Sinod,
sâmbătă, 8 mai 1999)
„Să părăsim mrejele orgoliului nostru și ale temerilor noastre”
Preafericite, Înaltpreasfințiile voastre mitropoliți, benerați episcopi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România!
1. În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea știre: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Cristos)!” (In 1,41). Acea descoperire a schimbat viața celor doi frați: lăsând mrejele, au devenit „pescari de oameni” (Mt 4,19).
După ce au fost transformați lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. Cu ei, alți discipoli au continuat lucrarea evanghelică începută de ei, chemând neamurile la mântuire și „botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt28,19).
Preafericite, venerați frați întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Și noi am primit acea veste, și noi am fost răscumpărați în Cristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datorește unui plan de iubire al Preasfintei Treimi, care în ajunul marelui jubileu a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.
Biserica a crescut și s-a răspândit în lume; evanghelia a fecundat culturile. Și în acest pământ comori de sfințenie, de fidelitate creștină, plătită uneori cu prețul vieții, au împodobit acel templu spiritual care este Biserica. Astăzi noi împreună îi aducem mulțumire lui Dumnezeu.
Pelerin al carității
2. Păstrez mereu vie în suflet emoția suscitată de vizita dumneavoastră, Preafericite, în cetatea sfinților Petru și Paul, corifeii apostolilor. Păstrez o amintire mișcătoare despre aceea întâlnire, care a avut loc în vremuri dificile pentru Biserica dumneavoastră. Acum sunt eu, pelerin de caritate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sângele martirilor străvechi și moderni, care „și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului” (Ap 7,14). Vin să întâlnesc un popor care a primit evanghelia, a asimilat-o și a apărat-o de atacuri repetate, simțind-o de-acum ca parte integrantă din patrimoniul său cultural.
Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele moștenirii Romei antice, într-o tradiție de sfințenie care a pornit din chiliile a nenumărați monahi și monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu și să țină sus brațele în rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia pașnică a credinței să fie câștigată în folosul populațiilor acestui pământ. Mesajul evanghelic a ajuns astfel pe masa oamenilor de gândire, dintre care mulți au contribuit cu carisma lor la promovarea asimilării lui de către noile generații române, orientate către edificarea viitorului lor.
Preafericite, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de aproape este în simțire întreaga Biserică Catolică de strădania episcopilor, clerului și credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, acum când un mileniu se încheie și un altul apare la orizont. Sunt alături și părtaș, cu stimă și admirație, la programul de reînnoire eclezial pe care Sfântul Sinod l-a întreprins în domeniile atât de esențiale ale formării teologice și catehetice, pentru a face să reînvie acel suflet creștin care este una cu istoria voastră.
Puteți ști, Preafericite, că în această lucrare binecuvântată de Dumnezeu, catolicii sunt alături de frații lor ortodocși cu rugăciunea și disponibilitatea pentru orice colaborare utilă. Unica evanghelie așteaptă să fie vestită în iubire și stimă reciprocă. Câte domenii se deschid unei lucrări de angajare comună, în condițiile respectului reciproc și dorinței împărtășite spre binele acelei umanități pentru care Fiul lui Dumnezeu și-a dat viața! Mărturia dată în comun este un mijloc puternic de evanghelizare. Divizarea, în schimb, înseamnă victoria întunericului asupra luminii.
3. Preafericite, amândoi în istoria noastră personală am văzut lanțurile și am cunoscut oprimarea din partea unei ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credința în Cristos Domnul. Dar porțile iadului nu au biruit asupra Bisericii, mireasa Mielului. El, Mielul jertfit și glorios, este acela care ne-a susținut în stările de neliniște și care acum ne permite să intonăm cântul libertății redobândite.
El este acela, pe care un teolog contemporan al vostru l-a numit „restauratorul omului”, cel ce vindecă omul bolnav și îl înalță după ce a suportat îndelung povara grea a sclaviei. După mulți ani de violență, de mortificare a libertății, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului și să-l vindece în numele lui Cristos, spunând, ca și Petru, ologului: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Isus Cristos nazarineanul, scoală-te și umblă!” (Fap 3,6). Biserica nu încetează să-i îndemne pe bărbații și femeile din vremea noastră să se ridice în picioare, să reia drumul către Tatăl, să se lase împăcați cu Dumnezeu. Aceasta este prima caritate pe care omenirea o așteaptă de la noi: vestirea evangheliei și renașterea în sfintele taine, prelungite în slujirea fraților.
Preafericite, am venit să contemplu chipul lui Cristos sculptat în Biserica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, chezășie pentru voi de reînnoită speranță. Conștientă că l-a „găsit pe Mesia”, Biserica voastră se străduiește să-l poată întâlni și fiii săi, precum și toți oamenii care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră: face aceasta prin celebrarea solemnă a divinei Liturghii și prin activitatea pastorală zilnică. Această sarcină coincide cu tradiția voastră atât de bogată în exemple care au știut să unească o viață profundă în Cristos cu o slujire generoasă a celor nevoiași; o angajare pasionantă în studiu cu o neobosită preocupare pastorală. Aș vrea să amintesc aici doar pe sfântul monah și episcop Calinic de la Cernica, atât de aproape de inima credincioșilor din București.
4. Preafericite, iubiți frați episcopi, întâlnirea de azi are loc în ziua în care Liturghia bizantină celebrează sărbătoarea sfântului apostol și evanghelist Ioan Teologul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învățătorul, ne poate împărtăși această vie experiență de iubire? În scrisorile sale aceasta pare să fie sinteza vieții sale, cuvântul care, la bătrânețe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să semnifice trăirea sa personală: „Dumnezeu e iubire”. Este ceea ce el contemplase plecându-și capul la pieptul lui Isus și ridicându-și privirea spre coasta străpunsă, din care ieșeau apa Botezului și sângele Euharistiei. Această experiență a iubirii de Dumnezeu nu numai ne invită, dar aproape că ne constrânge la iubire, ca unică și adevărată sinteză a credinței creștine.
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1Cor 13,4-7).
Sunt cuvintele scrise de apostolul Paul unei comunități frământate de conflicte și tensiuni: sunt cuvinte valabile pentru toate vremurile. Noi știm bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în față celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziții, recriminări, reticențe interioare și închistări reciproce. Cu toate acestea, și unii și alții suntem martori că, în ciuda acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, și aici, pe acest pământ al României, martirii și mărturisitorii au știut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă și un singur suflet.
Și tocmai ținând seamă de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească, slăbiciunea noastră capătă putere, iar inima își regăsește curaj și încredere în mijlocul dificultăților situației actuale.
Drumul reconcilierii Bisericilor
5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare și violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârșitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericești așteaptă încă soluția sa definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise și pentru rezolvarea dificultăților ce mai persistă. Victoria carității va fi o pildă nu numai pentru Biserici, dar și pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii și Domn al păcii, ca iubirea primită și dăruită să fie semnul prin care creștinii pot fi recunoscuți ca fideli Domnului lor.
Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică au parcurs un lung drum de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda și emoționanta mea gratitudine pentru cât s-a făcut, și să vă mulțumesc vouă, venerați frați în Cristos, pentru străduința depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susținută de rugăciunea și de simpatia tuturor credincioșilor ortodocși și catolici? Dumnezeu știe cât de mult lumea noastră, ca și Europa, pe care o speram eliberată de lupte fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura și neînțelegerile și să deschidă inimile spre reconciliere! Unde sunt Bisericile noastre atunci când dialogul tace și armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioșii noștri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi?
Preafericite, frați întru episcopat, să redăm Bisericii unitate vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmașii Fiului lui Dumnezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecințe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în el, dacă noi continuăm să sfâșiem cămașa necusută a Bisericii, dacă nu reușim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unității, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, și voi continua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor și a le susține în slujirea apostolică.
6. Pământul vostru este presărat cu mănăstiri. De la sfântul Nicodim din Tismana, în secretul munților și pădurilor, bate inima rugăciunii neîncetate, a invocării numelui sfânt al lui Isus. Moldova, datorită lui Paisie Velicicovschi și discipolilor săi, a devenit centrul unei reînnoiri monastice care s-a iradiat asupra țărilor învecinate la sfârșitul secolului al XVIII-lea și după. Viața monahală, ce n-a lipsit nici în vremea persecuției, a dat și dă personalități de înaltă statură spirituală în jurul cărora a apărut în acești ani o înflorire promițătoare de vocații.
Cenobiile, bisericile acoperite de fresce, icoanele, veșmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, dar și impresionante mărturii de credință creștină, de credință creștină trăită. Acest patrimoniu artistic născut din rugăciunea monahilor și monahiilor, a meșteșugarilor și sătenilor inspirați de frumusețea liturgiei bizantine constituie o contribuție deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient și Occident și la renașterea acelei fraternități pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru românesc, între „latinitas” și Bizanț, poate deveni punct de întâlnire și de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiunii din Răsărit și din Apus: fie ca România, ca și acest fluviu, să poată lega raporturi de înțelegere și de comuniune între popoare diverse, contribuind la afirmarea și în lume a civilizației iubirii.
7. Preafericite, părinți ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne despart de începutul mileniului trei al erei creștine. Privirea oamenilor este ațintită asupra noastră în așteptare. Ei își apleacă urechea pentru a auzi de la noi, din viața noastră, înainte chiar decât din cuvintele noastre, știrea de odinioară: „L-am găsit pe Mesia”. Vor să vadă dacă și noi suntem capabili să părăsim mrejele orgoliului nostru și ale temerilor noastre pentru „a vesti anul de har al Domnului”.
Vom trece acel prag cu martirii noștri, cu toți cei ce și-au dat viața pentru credință: ortodocși, catolici, anglicani, protestanți. Dintotdeauna sângele martirilor este sămânță generatoare de noi credincioși în Cristos. Dar pentru a face acest lucru, trebuie să murim noi înșine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele nașterii din nou și să înviem ca noi făpturi. Nu putem înșela chemarea lui Cristos și așteptările lumii, nici refuza glasurile noastre, încât cuvântul veșnic al lui Cristos să nu poată fi proclamat noilor generații.
Mulțumesc pentru că ați vrut să fiți prima Biserică Ortodoxă care l-a invitat în propria țară pe papa de la Roma; vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit bucuria acestei întâlniri fraterne; vă mulțumesc pentru darul acestui pelerinaj care mi-a îngăduit să-mi întăresc credința alături de mărturia unor frați în Cristos plini de zel.
„Veniți să umblăm împreună în lumina Domnului”. Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.
Mulțumesc. O vizită de neuitat, România. Am trecut aici pragul speranței. Vă mulțumesc. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 08.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: Discursuri, Papa IP2, România