In verbo tuo…
Documentul final al congresului asupra vocațiilor la preoție și la viața consacrată în Europa
Roma, 5-10 mai 1997
Prin grija Congregațiilor pentru Educația Catolică, pentru Bisericile Orientale și pentru Institutele de Viață Consacrată și a Societăților de Viață Apostolică
Introducere
Să-i mulțumim lui Dumnezeu
1. Binecuvântat să fie atotputernicul Dumnezeu care a binecuvântat pământul Europei cu fiecare binecuvântare spirituală, în Cristos și în Duhul său Sfânt (cf. Ef 1,3).
Noi îi mulțumim pentru că a chemat de la începutul erei creștine acest continent ca să fie centru de iradiere al veștii bune a credinței și să manifeste în lume universala sa paternitate. Îi mulțumim pentru că a binecuvântat acest pământ cu sângele martirilor și cu darul nenumăratelor vocații la preoție, la diaconat, la viața consacrată în diversele sale forme, de la viața monastică la institutele seculare. Îi mulțumim pentru că Duhul său Sfânt nu încetează nici astăzi să cheme pe fiii acestei Biserici pentru a deveni vestitori ai mesajului de mântuire în orice parte a lumii, și pe alții care să mărturisească adevărul evangheliei care mântuiește, în viața matrimonială și profesională, în cultură și în politică, în artă și în sport, în raporturile umane și de muncă, fiecare după darul și misiunea primită. Îi mulțumim pentru că el este vocea care cheamă și oferă curaj pentru a răspunde, este păstorul care conduce și susține fidelitatea în fiecare zi, este calea, adevărul și viața pentru toți aceia care sunt chemați la realizarea în ei a planului Tatălui.
Congresul european pentru vocații
2. Reuniți la Roma, în perioada 5-10 mai 1997, pentru congresul asupra vocațiilor la preoție și la viața consacrată în Europa (1), am pus în mâinile stăpânului secerișului chiar lucrările acestui congres, dar mai ales preocuparea Bisericii care este în Europa, în acest timp dificil și totuși formidabil, împreună cu mulțumirea față de Dumnezeu care este astăzi izvorul oricărei consolări și autorul oricărei vocații.
Reuniți la Roma, am încredințat Mariei imaginea reușită a creaturii chemată de Creator, pe cei pe care Dumnezeu continuă să-i cheme și astăzi. Sfinților Petru și Paul și tuturor sfinților și martirilor acestui oraș, precum și ai oricărui oraș și Biserică din Europa, ai trecutului și ai prezentului, le încredințăm acum acest document. Fie ca el să reușească să exprime și să împartă acea bogăție care ne-a fost oferită în zilele adunării romane, precum odinioară martirii și sfinții au dat mărturia iubirii Celui Veșnic.
Congresul de fapt a fost un eveniment de har: împărtășirea fraternă, aprofundarea doctrinală, întâlnirea diferitelor carisme, schimbul de diverse experiențe și eforturi care are loc între Bisericile din Est și din Vest i-au îmbogățit pe toți și pe fiecare. Au confirmat în fiecare participant voința de a continua să muncească cu pasiune în domeniul vocațional, în ciuda rezultatelor mai firave în unele Biserici ale vechiului continent.
Forța speranței
3. De la Documentul de lucru al congresului la Propunerile finale, de la Discursul Sfântului Părinte adresat participanților la Mesajul pentru comunitățile ecleziale, de la intervențiile în sală la discuțiile în grupurile de studiu, de la schimburile neformale la mărturiile date, a fost ceva ca un fir roșu care a legat între ele toate actele și fiecare moment al acestei adunării: speranța. O speranță mai tare decât orice teamă și orice dubiu, acea speranță care a susținut credința fraților noștri din Bisericile din Est, în timpurile în care să crezi și să speri era dur și riscant, și care acum este premiată de o reînnoită înflorire a vocațiilor, cum s-a mărturisit la congres.
Acestor frați le suntem într-adevăr recunoscători, ca și tuturor acelor credincioși care continuă să dea mărturie că „speranța este secretul vieții creștine. Ea este condiția absolut necesară pentru misiunea Bisericii și în particular pentru pastorația vocațională (…). Trebuie deci să fie regenerată în preoți, în educatori, în familiile creștine, în familiile călugărești, în institutele seculare. În sfârșit, în toți aceia care trebuie să slujească viața alături de noile generații”. (2)
Vă scriem vouă, copii, adolescenți și tineri…
4. Întăriți cu această speranță ne adresăm vouă, copii, adolescenți și tineri, mai ales, pentru ca în alegerea viitorului vostru să primiți planul pe care Dumnezeu îl are cu voi: veți fi fericiți și în totalitate realizați numai arătându-vă disponibilitatea pentru realizarea visului Creatorului în creatură. Cât dorim ca aceste rânduri să fie ca o scrisoarea adresată fiecăruia din voi, în care să puteți simți, cu ajutorul educatorilor voștri, grija mamei-Biserica pentru fiecare dintre fiii ei, acea grija cu totul particulară pe care o are o mamă pentru cei mai tineri dintre fiii săi. O scrisoare în care să puteți recunoaște problemele voastre, întrebările care există în inima voastră tânără și răspunsurile care vin de la acela care este prietenul mereu tânăr al sufletelor voastre, unicul care vă poate spune adevărul! Să știți, dragi tineri, Biserica urmărește treptat pașii voștri și alegerile voastre. Și ce frumos ar fi dacă această scrisoare ar trezi în voi un oarecare răspuns, pentru un dialog de continuat cu cel care vă conduce….
…vouă, părinți și educatori…
5. Îmbogățiți cu aceeași speranță, ne adresăm vouă, părinților, chemați de Dumnezeu să colaborați cu voința sa de a da viața, și vouă, educatorilor, învățători, cateheți și animatori, chemați de Dumnezeu să colaborați în mod diferit la planul său de formare pentru viață. Am vrea să vă spunem cât de mult apreciază Biserica vocația voastră și cât de mult se bazează pe ea pentru a promova vocația fiilor voștri și o adevărată și proprie cultură vocațională.
Voi, părinții, sunteți și primii educatori vocaționali naturali, în timp ce voi, formatorii, nu sunteți numai instructori care introduc alegerile existențiale: sunteți chemați să generați chiar și voi viața în tinerele existențe pe care le deschideți către viitor. Fidelitatea voastră la chemarea lui Dumnezeu este mijlocire prețioasă și de neînlocuit pentru ca fiii și elevii voștri să poată descoperi vocația lor personală, pentru ca „să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10).
…vouă, păstori și preoți, consacrați și consacrate…
6. Mereu cu speranța în inimă ne adresăm vouă, preoților, și vouă, persoanelor consacrate, în viața călugărească și în institutele seculare. Voi, care ați simțit o chemare particulară ca să-l urmați pe Domnul într-o viață cu totul dedicată lui, sunteți chemați în mod particular, toți fără nici o excepție, să mărturisiți frumusețea urmării.
Știm cât este de dificil astăzi acest anunț și cât este de ușoară tentația descurajării când efortul pare inutil. „Pastorația vocațională constituie slujirea cea mai grea și delicată”. (3) Dar am dori de asemenea să amintim că nu este nimic mai exaltant decât o mărturie atât de entuziasmată despre propria vocație încât ea devine contagioasă. Nimic nu este mai logic și coerent decât o vocație care produce alte vocații și vă oferă pe deplin titlul de „tați” și „mame”. În mod particular am vrea cu aceste cuvinte să ne adresăm nu numai acelora care au o angajare explicită în promovarea vocațională, dar și acelora dintre voi care nu sunteți angajați în mod direct în ea, sau acelora care susțin că nu ar avea nici o obligație în această direcție.
Am vrea să amintim acestora că numai o mărturisire în comun face eficientă animarea vocațională și că așa-zisa criză vocațională este înainte de toate legată de ineficiența vreunei mărturii care slăbește eficiența mesajului. Într-o Biserică total vocațională, toți sunt animatori vocaționali. Fericiți voi, așadar, dacă veți ști să spuneți cu viața voastră că a sluji Domnului este frumos și satisfăcător și să arătați că în el, Cel Viu, este ascunsă identitatea fiecărei creaturi (cf. Col 3,3).
…întregului popor al lui Dumnezeu care este în Europa
7. În final, am vrea să fim „samariteni ai speranței” pentru acei frați și acele surori cu care împărțim greutatea drumului. Am vrea să adresăm întregului popor al lui Dumnezeu, pelerin pe acest pământ vechi și binecuvântat, în Bisericile din Est și din Vest, același mesaj de speranță. De aici odinioară se răspândea anunțul veștii bune, datorită curajului multor evanghelizatori care au plătit chiar cu jertfă de sânge mărturia lor. Și astăzi, noi vrem să credem, Duhul Tatălui cheamă.
El trimite pe drumurile lumii pe fiii acestei țări generoase din rădăcini creștine, dar nevoiașă ea însăși de noua evanghelizare și de noi evanghelizatori. Și noi, așadar, ne prezentăm Domnului, asemenea apostolilor de odinioară, cu conștiința sărăciei noastre și a nevoilor acestei Biserici: „Învățătorule, am ostenit toată noaptea și nu am prins nimic” (Lc 5,5). Dar vrem, mai presus de toate, „prin cuvântul său”, să credem și să sperăm că, la fel ca și atunci, Domnul poate umple și astăzi cu un pescuit miraculos bărcile apostolilor săi și poate transforma fiecare credincios în pescar de oameni.
De la congres la viață
8. Așadar, scopul documentului prezent este acela de a împărți cu voi toți evenimentul de har care a fost congresul. Fără a pretinde că facem o sinteză precisă, fără a presupune că expunem un tratat sistematic asupra vocațiilor, am vrea în mod fratern să punem la dispoziția întregii Biserici, care este în Europa și în afara Europei, în diferitele sale confesiuni creștine, roadele cele mai semnificative ale congresului însuși.
Stilul va căuta să exprime pe cât posibil voința de a ne face înțeleși de toți, pentru că toți fără excepție sunt chemați să realizeze propria vocație și s-o promoveze pe cea a celui care este aproapele lor.
La fel va căuta să unească între ele reflecția teologică și practica pastorală, propunerea teoretică și indicația pedagogică, pentru a oferi un ajutor concret și practic celor care lucrează în animarea vocațională.
Nu avem nici o pretenție să spunem totul, nu numai pentru a nu repeta ceea ce alte documente au spus deja în mod suficient în această privință (4), dar pentru a rămâne deschiși către mister, către acel mister care învăluie viața și chemarea fiecărei ființe umane, către acel mister care este și drumul de discernământ vocațional și care numai în momentul morții se va desăvârși. Ori pastorația vocațională este mistagogică, și deci pleacă iar și iar de la mister (misterul lui Dumnezeu) pentru a reconduce la mister (misterul omului), ori nu este.
Părțile documentului
9. În mod concret prezentul text urmărește gândirea care a condus lucrările congresului: de la concretul existenței la reflecție, pentru a se întoarce din nou la concretul existenței. Realitatea fiecărei zile este cea cu care trebuie să se măsoare pastorația vocațională, tocmai pentru că este o pastorație în funcție și în slujba vieții. În consecință, vom pleca cu o tentativă de analizare a situației, pentru a analiza apoi tema vocației din punct de vedere teologic, și a da deci un fundament, o structură indispensabilă care să slujească drept punct de referință pentru tot restul discursului.
La acest punct începe partea mai aplicativă: de tip pastoral, înainte de toate, sau de mari strategii de intervenție, apoi de tip mai pedagogic. Va fi util pentru a identifica măcar câteva piste orientative pe planul metodei și al practicii zilnice. Și poate tocmai acesta este aspectul cel mai slab și cel mai așteptat de către lucrătorii pastorali.
Prima parte
Situația vocațională de astăzi în Europa
„Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Mt 9,37)
Această primă parte constituie o privire sapiențială asupra Europei, conștienți de complexitatea sa culturală, în care pare să fie predominant un model antropologic al „omului fără vocație”. Noua evanghelizare trebuie să reanunțe sensul puternic al vieții ca „vocație”, în apelul său fundamental la sfințenie, recreând o cultură favorabilă diverselor vocații și aptă să promoveze un adevărat salt de calitate în pastorația vocațională.
„Noi vocații pentru o nouă Europă”
10. Tema congresului „Noi vocații pentru o nouă Europă” merge direct la inima problemei: astăzi într-o Europă nouă față de trecut este nevoie de vocații la fel de „noi”. Este necesară justificarea afirmației pentru a înțelege sensul acestei noutăți și a înțelege raportul cu pastorația „tradițională” a vocațiilor la preoție și la viața consacrată. Prin urmare, nu ne vom mulțumi doar cu fotografierea situației și cu enumerarea datelor, dar vom căuta să înțelegem în ce direcție ar merge noutatea și nevoia de vocații care derivă din această noutate.
În același timp vom citi situația din prezent, plecând de la experiența lui Isus în fața misiunii care-l aștepta: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Mt 9,37). Aceste cuvinte continuă să fie adevărate și constituie o prețioasă cheie de lectură a actualității. Într-un oarecare fel regăsim în ele adevărata măsură a acțiunii noastre și adevărata proporție (sau disproporție) între un seceriș care va fi mereu excedentar și puținele noastre forțe. Ele ne feresc de orice interpretare pesimistă de azi, ca și de orice pretenție de autosuficiență de mâine.
Noua Europă
11. Documentul de lucru oferise deja un tablou al situației europene în ceea ce privește problematica vocațională, puternic marcat de elemente de noutate. Aici încercăm să le rezumăm, după analiza pe care a făcut-o însuși congresul, încercând să le înțelegem pe cele mai semnificative, destinate să condiționeze pe termen lung mentalitatea și sensibilitatea tinerilor, deci și practica pastorală și strategia vocațională.
a) O Europă diversificată și complexă
Înainte de toate, apare un fapt deja cunoscut: este practic imposibil să fie definită în mod univoc și statistic situația Europei pe planul condiției tinerilor și al inevitabilelor reflecții vocaționale. Suntem în fața unei Europe diversificate, făcută să fie astfel de către diversele evenimente istorico-politice (vezi diferența între Est și Vest), dar și de pluralitatea de tradiții și de culturi (greco-latină, anglo-saxonă și slavă).
Acestea, mai presus de toate, constituie un bogat tezaur și fac semnificative, în diferite contexte, experiențele și alegerile. Astfel, dacă în țările versantului oriental se observă problema referitoare la modul în care să fie gestionată libertatea regăsită, în cele din versantul occidental se pune întrebarea asupra modului cum trebuie să fie trăită libertatea autentică.
O asemenea eterogenitate este chiar confirmată de cursul de dezvoltare a vocațiilor la preoție și la viața consacrată, nu numai în ceea ce privește diferența marcată între înflorirea vocațională a Europei orientale și criza generală care există în Occident, dar pentru că, în interiorul acestor crize, sunt și semne de reluare vocațională, în particular în acele Biserici în care munca postconciliară asiduă și constantă a trasat o brazdă profundă și eficace (5).
Dacă, așadar, în Orient este necesară reluarea unei adevărate pastorații organice în slujba promovării vocaționale, de la animare la formare, mai ales a vocațiilor, în Occident este indispensabilă o atenție diferită. Trebuie să ne întrebăm asupra realei consistențe teologice și asupra liniarității aplicative a anumitor proiecte vocaționale, asupra conceptului de vocație care stă la bază și asupra tipului de vocație care rezultă. La congres s-a accentuat în mod insistent întrebarea: „De ce anumite teologii sau practici pastorale nu produc vocații, în timp ce altele le produc?” (6).
Un alt aspect caracterizează actualitatea socio-culturală europeană: caracterul excedentar al posibilităților, ocaziilor și solicitărilor în fața carențelor în ceea ce privește focalizarea, propunerile, proiectele. Este ca un contrast ulterior care mărește gradul de complexitate al acestei perioade istorice, cu efecte negative pe plan vocațional. Asemenea Romei antice, Europa modernă se aseamănă cu un panteon, cu un mare „templu” în care toate „divinitățile” sunt prezente, sau în care oricare „valoare” își are locul său.
„Valori” diverse și contrastante sunt prezente și coexistente, fără o ierarhizare precisă; liniile de lectură și de evaluare, de orientare și de comportament total diferite între ele.
Este dificil, în acest context, de a avea o concepție și o viziune unitară a lumii și devine, prin urmare, slabă chiar capacitatea de a proiecta a vieții. Când o cultură nu mai definește posibilitățile supreme de semnificație, sau nu reușește să creeze convergențe în jurul unor valori ca fiind în mod particular capabile să dea sens vieții, dar pune totul pe același plan, dispare orice posibilitate de alegere și totul devine indiferent și la același nivel.
b) Tinerii și Europa
Tinerii din Europa trăiesc în această cultură pluralistă și ambivalentă, „politeistă” și neutră. Pe de o parte caută cu pasiune autenticitate, afecțiune, raporturi personale, măreția orizonturilor, pe de altă parte sunt în mod fundamental singuri, „răniți” de bunăstare, dezamăgiți de ideologii, dați peste cap de dezorientarea etică.
Și mai mult: „Din mai multe părți ale lumii tinere apare o simpatie clară pentru viața înțeleasă ca valoare absolută, sacră…” (7), dar deseori și în multe părți ale Europei o atare deschidere în fața existenței este dezmințită de acțiuni politice care nu respectă dreptul la viața însăși, mai ales pentru cei mai slabi. Acțiuni politice care riscă să facă „vechiul continent” din ce în ce mai vechi. Dacă, așadar, pe de o parte, acești tineri sunt un important capital pentru Europa de astăzi, care investește mult în ei pentru a-și construi viitorul propriu, pe de altă parte nu întotdeauna așteptările tinerilor sunt primite în mod coerent de lumea adulților sau de responsabilii societății civile.
Două aspecte, în orice caz, par a fi centrale pentru a înțelege atitudinea tinerilor de azi: revendicarea subiectivității și dorința de libertate. Sunt două instanțe demne de atenție și tipic umane. Deseori, mai ales într-o cultură slabă și complexă precum cea actuală, se lasă loc – întâlnindu-se – la combinații care îi deformează sensul: subiectivitatea devine în acest caz subiectivism, în timp ce libertatea degenerează în arbitrar.
În acest context merită atenție raportul pe care tinerii europeni îl stabilesc cu Biserica. Congresul reliefează cu mare curaj și realism într-una din Propunerile sale finale: „Deseori tinerii nu văd în Biserică obiectul căutării lor și locul răspunsurilor la întrebările și așteptările lor. Se evidențiază că nu Dumnezeu este problema, ci Biserica. Biserica este conștientă de dificultatea de a comunica cu tinerii, de lipsa adevăratelor proiecte pastorale…, de slăbiciunea teologico-antropologică a anumitor cateheze. În rândul mai multor tineri persistă teama că o experiență în Biserică limitează libertatea lor” (8), în timp ce pentru mulți alții Biserica rămâne sau este pe punctul de a deveni cel mai autoritar punct de referință.
c) „Om fără vocație”
Acest joc de contraste se reflectă în mod inevitabil pe planul proiectării viitorului, care este văzut – din partea tinerilor – într-o consecventă optică, limitată la propriile vederi, în funcție de interesele în mod strâns personale (autorealizarea).
Este o gândire care reduce viitorul la alegerea unei profesii, la securitatea economică sau la satisfacția sentimental-emotivă, între orizonturi care de fapt reduc voința de libertate și posibilitățile subiectului la proiecte limitate, cu iluzia de a fi liberi.
Sunt alegeri fără nici o deschidere către mister și către transcendent și poate și cu o responsabilitate redusă în ceea ce privește viața, proprie și a altuia, o viață primită în dar și care trebuie generată în ceilalți. Este, cu alte cuvinte, o sensibilitate și o mentalitate care riscă să traseze liniile generale ale unui tip de cultură antivocațională. Ca și cum s-ar afirma că în Europa, complexă din punct de vedere cultural și lipsită de puncte precise de referință, asemenea unui mare panteon, modelul antropologic prevalent pare a fi acela al „omului fără vocație”.
Iată, așadar, o posibilă descriere: „O cultură pluralistă și complexă tinde să producă tineri cu o identitate incompletă și slabă, cu indecizia cronică ce rezultă în fața alegerii vocaționale. Mulți tineri nu au nici măcar „gramatica elementară” a existenței, sunt nomazi: circulă fără să se oprească la nivel geografic, afectiv, cultural, religios, ei „încearcă”! În mijlocul marii cantități și diversități de informații, dar cu sărăcia de formare, apar pierduți, cu puține referințe și puțini referenți. De aceea se tem de viitorul lor, se tem în fața angajamentelor definitive și se întreabă cu privire la ființa lor. Dacă, pe de o parte, caută autonomie și independență cu orice preț, pe de altă parte, ca refugiu, tind să fie foarte dependenți de ambientul socio-cultural și să caute satisfacerea imediată a simțurilor: ceea „ce îmi place”, ceea ce „mă face să mă simt bine” într-un univers afectiv construit pe măsură” (9).
Este motiv de imensă tristețe a întâlni tineri, chiar inteligenți și dotați, în care pare stinsă voința de viață, de a crede în ceva, de a tinde spre obiective mari, de a spera într-o lume care poate să devină mai bună și datorită eforturilor lor. Sunt tineri care par a se simți în plus în jocul sau în drama vieții, aproape demisionari în fața acesteia, rătăciți pe drumurile întrerupte și plafonați la nivelurile minime ale tensiunii existențiale. Sunt fără vocație, dar și fără viitor, sau cu un viitor care, cel mult, va deveni o fotocopie a prezentului.
d) Vocația Europei
În cele din urmă această Europă cu multe suflete și cu o cultură atât de slabă (dar care totuși se impune adesea cu forța) demonstrează că are energii nebănuite, este mai vie ca niciodată și chemată să joace un rol important în contextul mondial.
Niciodată ca în acest timp, vechiul continent, chiar dacă poartă încă rănile recentelor conflicte și confruntări violente din interiorul său, nu a sesizat puternic chemarea la unitate. O unitate care trebuie să fie construită, în ciuda faptului că unele ziduri au căzut, și care va trebui să fie extinsă la toată Europa și la cel care îi cere ospitalitate și primire. Unitate care nu va putea fi doar politică sau economică, ci înainte de toate spirituală și morală. Unitate, mergând și mai departe în această ordine de idei, care va trebui să depășească vechile aversiuni și vechile neînțelegeri, și care ar putea regăsi tocmai în rădăcinile sale creștine un motiv de convergență și o garanție a înțelegerii. Unitate, care se adresează în deosebi actualei generații tinere pentru a o realiza, consolidând-o și completând-o, de la Vest la Est, de la Nord la Sud, apărând-o de orice tentație contrară de izolare și închidere în propriile interese, și propunând-o lumii întregi ca exemplu de senină conviețuire în diversitate.
Vor fi acești tineri capabili să-și asume o asemenea responsabilitate?
Dacă este adevărat că tânărul de astăzi riscă să fie dezorientat, fără un punct precis de referință, „noua Europă” care se naște ar putea deveni un punct de orientare și ar da un stimul adecvat tinerilor care, în realitate, „au nostalgia libertății și caută adevărul, spiritualitatea, autenticitatea, propria originalitate personală și transparența, care împreună doresc prietenia și reciprocitatea”, care caută „companie” și vor „să construiască o nouă societate, fondată pe valori ca pacea, dreptatea, respectul pentru ambient, atenția față de diversitate, solidaritatea, voluntariatul și demnitatea egală a femeii” (10).
În ultimă analiză, cele mai recente cercetări îi descriu pe tinerii europeni ca pierduți, dar nu disperați; impregnați de relativism etic, dar încă doritori de a trăi o „viață bună”; conștienți de nevoia lor de mântuire, chiar fără a ști unde s-o caute.
Problema lor cea mai gravă este probabil societatea neutră din punct de vedere etic în care sunt nevoiți să trăiască, dar resursele în ei nu s-au stins. Mai ales într-un timp de tranziție către noi orizonturi, cum este timpul nostru. Ne-o dovedesc numărul mare de tineri animați de o sinceră căutare a spiritualității, angajați cu mult curaj în social, încrezători în ei înșiși și în alții, împărțitori de speranță și de optimism.
Noi credem că acești tineri, în ciuda contradicțiilor și a „poverii” unui anumit ambient cultural, pot construi această nouă Europă. În vocația pământului lor matern se ascunde și vocația lor personală.
Noua evanghelizare
12. Toate aceastea deschid noi căi și cer un nou impuls aceluiași proces de evanghelizare a vechii și noii Europe. De mult timp, Biserica și actualul pontif cer o profundă reînnoire a conținuturilor și a metodei de vestire a evangheliei, „pentru a face Biserica secolului XX mereu mai capabilă să vestească evanghelia umanității secolului XX” (11). Și, cum ne-a reamintit congresul, „nu trebuie să ne temem de a fi într-o perioadă de trecere de pe un mal pe altul” (12).
a) „Semper” și „novum”
Este vorba despre conjugarea lui „semper” și al lui „novum” ale evangheliei, pentru a le oferi noilor întrebări și condiții ale bărbatului și femeii de astăzi. Este, așadar, urgent de a repropune inima sau centrul kerigmei ca „veste permanent bună”, bogată de viață și de sens pentru tânărul care trăiește în Europa, ca veste capabilă să răspundă așteptărilor sale și să ilumineze căutarea sa.
În mod special în jurul acestor puncte se concentrează tensiunea și provocarea. De acestea depind imaginea de om care vrea să se realizeze și marile decizii ale vieții, ale viitorului persoanei și omenirii: semnificația libertății, raportul dintre subiectivitate și obiectivitate, misterul vieții și al morții, iubirea și suferința, munca și sărbătoarea.
Este necesară clarificarea relației dintre practică și adevăr, dintre momentul istoric personal și viitorul definitiv universal sau dintre binele făcut și binele primit, dintre conștiința dăruirii și alegerea de viață. Noi știm că tocmai în jurul acestor puncte se concentrează și o anumită criză de semnificație, din care derivă apoi o cultură antivocațională și o imagine a omului fără vocație.
Așadar, de aici trebuie să pornească sau aici trebuie să ajungă drumul noii evanghelizări, pentru a evangheliza viața și semnificația vieții, exigența libertății și a subiectivității, sensul existenței proprii în lume și al modului de relaționare cu ceilalți.
De aici va putea rezulta o cultură vocațională și un model de om deschis la chemare. Pentru ca unei Europe care își reconstruiește în profunzime chipul să nu-i lipsească vestea cea bună a paștelui Domnului, în al cărui sânge popoarele despărțite s-au reunit și cei de departe s-au apropiat, „distrugând zidul separării care era la mijloc, adică dușmănia” (Ef 2,14). Ba mai mult, putem spune că vocația este însăși inima noii evanghelizări în pragul celui de-al treilea mileniu, este apelul lui Dumnezeu adresat omului pentru o nouă perioadă de adevăr și libertate și pentru o refundamentare etică a culturii și a societății europene.
b) Noua sfințenie
În acest proces de înculturare a veștii bune, cuvântul lui Dumnezeu devine însoțitor de drum al omului și-l întâlnește de-a lungul vieții sale, pentru a-i revela planul Tatălui ca o condiție a fericirii sale. Și este exact cuvântul luat din Scrisoarea sfântului Paul adresată creștinilor Bisericii din Efes cel care ne conduce și pe noi astăzi, poporul lui Dumnezeu din Europa, să descoperim ceea ce poate nu este vizibil la prima vedere, dar care totuși este eveniment, este dar, este viață nouă: „Așadar, voi nu mai sunteți străini nici oaspeți, dar sunteți concetățeni ai sfinților și familialii lui Dumnezeu” (Ef 2,19).
Desigur, nu este un cuvânt nou, dar este un cuvânt care ne face să privim într-un mod nou la realitatea Bisericii de pe vechiul continent, care este cu totul altceva decât „o Biserică veche”. Ea este comunitate de credincioși chemați la „tinerețea sfințeniei”, la chemarea universală la sfințenie, subliniată cu putere de Conciliu (13) și repetată în diferite circumstanțe de magisteriul succesiv.
Este timpul acum, ca acel apel să fie întărit și să ajungă la fiecare credincios, pentru ca fiecare să fie „în stare de a înțelege împreună cu toți sfinții care este lățimea, lungimea, înălțimea și adâncimea” (Ef 3,18) misterului de har încredințat propriei vieți.
Este timpul ca acel apel să trezească noi planuri de sfințenie, pentru că Europa are nevoie mai înainte de toate de acea sfințenie deosebită pe care o cere momentul actual, originală deci și oarecum fără precedent.
Este nevoie de persoane capabile să „construiască poduri” pentru a uni din ce în ce mai mult Bisericile și popoarele Europei și pentru a reconcilia sufletele.
Este nevoie de „tați” și „mame” deschiși către viață și către darul vieții; de soți și soții care să mărturisească și să celebreze frumusețea iubirii umane binecuvântate de Dumnezeu; de persoane capabile de dialog și de „caritate culturală”, pentru transmiterea mesajului creștin prin intermediul limbajelor societății noastre; de profesioniști și persoane simple capabile să imprime angajării în viața civilă și raporturilor de muncă și de prietenie transparența adevărului și intensitatea carității creștine; de femei care să redescopere în credința creștină posibilitatea de a trăi din plin geniul lor feminin; de preoți cu o inimă mare, ca aceea a bunului păstor; de diaconi permanenți care să vestească cuvântul și libertatea slujirii celor mai săraci; de apostoli consacrați capabili de a se insera în lume și în istorie cu o inimă contemplativă, de mistici atât de familiari cu misterul lui Dumnezeu încât să știe să celebreze experiența divinului și să-l arate pe Dumnezeu prezent în toate acțiunile.
Europa are nevoie de noi mărturisitori ai credinței și ai frumuseții de a crede, de martori care să fie credincioși credibili, curajoși până la vărsarea sângelui, de fecioare care să nu fie astfel numai pentru ele însele, dar care să știe să indice tuturor acea feciorie care este în inima fiecăruia și care trimite în mod imediat la Cel Veșnic, izvorul oricărei iubiri.
Pământul nostru este doritor nu numai de persoane sfinte, dar de comunități sfinte, atât de îndrăgostite de Biserică și de lume, încât să știe să prezinte lumii o Biserică liberă, deschisă, dinamică, prezentă în istoria actuală a Europei, apropiată de durerile lumii, primitoare față de toți, promotoare a dreptății, atentă față de cei săraci, care nu este preocupată de minoritatea sa numerică și nici să pună borne de graniță propriei sale acțiuni, care nu este speriată de climatul de descreștinare socială (real, dar poate nu așa de radical și general), nici de lipsa (deseori doar aparentă) a rezultatelor.
Doar această nouă sfințenie va fi capabilă să reevanghelizeze Europa și să construiască noua Europă!
Noi vocații
13. Se impune deci un discurs nou asupra vocației și asupra vocațiilor, asupra culturii și asupra pastorației vocaționale. Congresul a voit să adopte o anumită sensibilitate, deja larg răspândită în ceea ce privește aceste teme, propunând însă, în același timp, un „salt” corespunzător pentru a deschide perioade noi în Bisericile noastre” (14).
a) Vocație și vocații
Așa cum sfințenia este pentru toți cei botezați în Cristos, la fel există o vocație specifică pentru orice ființă; și cum prima se înrădăcinează în Botez, la fel a doua este legată de simplul fapt de a exista. Vocația este gândul providențial al Creatorului cu privire la fiecare creatură, este ideea-planul său, ca un vis pe care Dumnezeu îl îndrăgește pentru că el îndrăgește creatura. Dumnezeu-Tatăl vrea ca acest vis să fie diferit și specific pentru fiecare ființă.
De fapt, ființa umană este „chemată” la viață și, cum se naște, ea poartă și găsește în sine imaginea celui care a chemat-o.
Vocația este propunerea divină de a se realiza conform acestei imagini și ea este unică, singură, irepetabilă tocmai pentru că această imagine este inepuizabilă. Fiecare creatură afirmă și este chemată să exprime un aspect deosebit al gândului lui Dumnezeu. Acolo ea își află numele și identitatea; afirmă și pune în siguranță libertatea și originalitatea sa.
Dacă, așadar, fiecare ființă umană are propria vocație încă din momentul nașterii, există în Biserică și în lume diferite vocații care, dacă pe plan teologic exprimă asemănarea divină întipărită în om, la nivel pastoral-eclezial ele răspund la diferitele exigențe ale noii evanghelizări, îmbogățind dinamica și comuniunea eclezială: „Biserica particulară este ca o grădină înflorită, cu o mare varietate de daruri și carisme, mișcări și slujiri. De aici reiese importanța mărturiei comuniunii dintre ele, lăsând la o parte orice spirit de „concurență”” (15).
Ba mai mult, s-a afirmat în mod explicit la congres, „este nevoie de deschidere față de noi carisme și slujiri, care poate sunt diferite de cele obișnuite. Valorizarea și locul laicatului este un semn al timpurilor, care încă mai este de descoperit. Acesta se arată din ce în ce mai roditor” (16).
b) Cultura vocației
Aceste elemente pătrund în mod progresiv în conștiința credincioșilor, dar nu reușesc încă să creeze o cultură vocațională adevărată și proprie (17), capabilă să depășească granițele comunității credincioșilor. De aceea Sfântul Părinte, în discursul său adresat participanților la congres dorește ca atenția constantă și răbdătoare a comunității creștine față de misterul chemării divine să promoveze o „nouă cultură vocațională în tineri și în familii” (18).
Ea este o componentă a noii evanghelizări. Este cultura vieții și a deschiderii către viață, a semnificației vieții, dar și a morții.
În mod deosebit ea face referință la valori probabil puțin uitate de o anumită mentalitate ce se crează astăzi („cultura morții”, după unii), cum ar fi mulțumirea, acceptarea misterului, sensul neîmplinirii omului și, de asemenea, al deschiderii sale către transcendent, disponibilitatea de a se lăsa chemat de un altul (sau de un Altul) și de a se lăsa interpelat de viață, încrederea în sine și în aproapele, libertatea de a se emoționa în fața darului primit, în fața afecțiunii, a înțelegerii, a iertării, descoperind că tot ceea ce s-a primit este mereu nemeritat și depășește propria măsură, și este izvor de responsabilitate față de viață.
Face parte, de asemenea, din această cultură vocațională și capacitatea de a visa și de a dori lucruri mari, acea uimire care permite aprecierea frumuseții și alegerea ei pentru valoarea sa intrinsecă, pentru că face viața frumoasă și adevărată, acel altruism care nu este numai solidaritate la nevoie, dar care se naște din descoperirea demnității oricărui frate.
Culturii distracției, care riscă să piardă din vedere și să anuleze întrebările serioase în amalgamul de cuvinte, trebuie să i se opună o cultură capabilă să regăsească curajul și gustul pentru marile întrebări, cele referitoare la propriul viitor: de fapt, sunt marile întrebări cele care fac mari chiar și răspunsurile mici. Dar sunt apoi răspunsurile mici și zilnice cele care provoacă marile decizii, precum cea a credinței; sau care crează cultură, precum cea a vocației.
În orice caz, cultura vocațională, privită ca un ansamblu de valori, trebuie să treacă din ce în ce mai mult de la conștiința eclezială la cea civilă, de la conștiința individului sau a comunității credincioase la convingerea universală de a nu putea construi nici un viitor, pentru Europa anului 2000, pe modelul omului fără vocație. Continuă de fapt papa: „Dezamăgirea care traversează lumea tânără revelează, chiar și în noile generații, întrebări apăsătoare despre semnificația existenței, ca o confirmare a faptului că nimic și nimeni nu poate înăbuși în om întrebarea de sens și dorința de adevăr. Pentru mulți acesta este terenul pe care se desfășoară căutarea vocațională” (19).
Tocmai această întrebare și această dorință dau naștere unei autentice culturi a vocației; și dacă întrebarea și dorința sunt în inima fiecărui om, chiar și în cel care le neagă, atunci această cultură ar putea deveni un fel de teren comun unde conștiința care crede întâlnește conștiința laică și se confruntă cu ea. Acesteia îi va dărui cu generozitate și transparență acea înțelepciune pe care a primit-o de sus.
O atare cultură nouă va deveni astfel un teren adevărat și propriu al noii evanghelizări, unde s-ar putea naște un nou model de om și ar putea înflori și noua sfințenie și noi vocații pentru Europa anului 2000. De fapt, lipsa vocațiilor specifice – vocații la plural – înseamnă mai presus de toate absența conștiinței vocaționale a vieții – vocația la singular -, sau absența unei culturii a vocației.
Această cultură devine astăzi, probabil, primul obiectiv al pastorației vocaționale (20) sau, poate, al pastorației în general. Ce pastorație este, de fapt, aceea care nu cultivă libertatea de a se simți chemați de Dumnezeu, nici nu dă naștere noutății vieții?
c) Pastorația vocațiilor: „saltul de calitate”
Mai este un alt element care unește între ele reflecțiile de dinainte de congres cu analiza de la congres. Este conștiința că pastorația vocațiilor se află în fața exigenței unei schimbări radicale, a unui „salt” corespunzător, după cum se afirmă în documentul pregătitor (21), sau a unui „salt calitativ”, după cum a recomandat papa în mesajul său de la sfârșitul congresului (22). Încă o dată ne aflăm înaintea unei convergențe evidente, care trebuie înțeleasă în semnificația sa autentică, în această analiză a situației pe care o propunem.
Nu este vorba doar de o invitație de a reacționa în fața unei senzații de oboseală sau de neîncredere din cauza puținelor rezultate; nici nu se intenționează cu aceste cuvinte provocarea de a reînnoi doar anumite metode sau de a recupera energia și entuziasmul, dar vrea să se indice, în substanță, că pastorația vocațională în Europa a ajuns la o răscruce istorică, la un moment decisiv. A fost o istorie cu o preistorie și apoi cu faze care s-au succedat lent de-a lungul acestor ani, ca anotimpuri naturale, care acum trebuie în mod necesar să avanseze către starea „adultă” și matură a pastorației vocaționale.
Nu este vorba, așadar, nici de subevaluarea sensului acestei treceri, nici de învinovățirea cuiva pentru ceea ce nu s-ar fi făcut în trecut; dimpotrivă, sentimentul nostru și al întregii Biserici este de sinceră recunoștință față de frații și surorile care, în condiții deosebit de grele, au ajutat cu generozitate mulți tineri și tinere să caute și să găsească propria vocație. Dar este vorba, în orice caz, de a înțelege încă o dată direcția pe care Dumnezeu, stăpânul istoriei, o imprimă istoriei noastre, și istoriei bogate a vocațiilor în Europa, astăzi înaintea unei răscruci decisive.
– Dacă pastorația vocațională s-a născut ca o necesitate legată de o situație de criză și lipsă vocațională, astăzi nu ne mai putem gândi cu aceeași precaritate motivată de o conjunctură negativă, dar – dimpotrivă – ea apare ca expresie stabilă și coerentă a maternității Bisericii, deschisă către planul de nestăvilit al lui Dumnezeu, care în ea generează mereu viață;
– dacă odinioară promovarea vocațională se referea numai sau mai ales la unele vocații, acum trebuie să tindem tot mai mult spre promovarea tuturor vocațiilor, deoarece în Biserica Domnului ori creștem împreună, ori nu mai crește nici unul;
– dacă la începuturile sale pastorația vocațională a limitat domeniul său de intervenție la câteva categorii de persoane („ai noștri”, adică aceia care sunt mai apropiați de Biserică sau cei care păreau să manifeste imediat un anumit interes, cei mai buni și mai merituoși, cei care făcuseră deja o opțiune de credință și așa mai departe), acum se observă tot mai mult necesitatea de a extinde cu curaj la toți, cel puțin în teorie, vestea și propunerea vocațională, în numele acelui Dumnezeu care nu face deosebire între persoane, care alege păcătoșii dintr-un popor de păcătoși, care face din Amos un profet, deși nu era fiu de profet, ci numai culegător de smochine, cheamă pe Levi și merge în casa lui Zaheu, este capabil să facă să se nască fiii lui Abraham chiar și din pietre (cf. Mt 3,9);
– dacă mai înainte activitatea vocațională se năștea în bună parte din frică (de moarte sau de a avea o importanță scăzută) și din pretenția de a menține anumite niveluri de prezență și de opere, acum frica, cea care este mereu cel mai rău sfetnic, cedează locul speranței creștine, care se naște din credință și este proiectată spre noutatea și spre viitorul lui Dumnezeu;
– dacă o anumită animare vocațională este sau era mereu nesigură și timidă, încât să pară aproape într-o stare de inferioritate față de o cultură antivocațională, astăzi desfășoară o adevărată promovare vocațională numai cel care este animat de certitudinea că în fiecare persoană, fără excepție, există un dar originar al lui Dumnezeu care așteaptă să fie descoperit;
– dacă în trecut obiectivul părea să fie recrutarea vocațiilor, metoda utilizată fiind propaganda, deseori cu impuneri asupra libertății individului sau cu episoade de „concurență”, acum trebuie să devină din ce în ce mai clar faptul că scopul este slujirea care trebuie dăruită persoanei, pentru ca ea să știe să discearnă planul lui Dumnezeu asupra vieții sale pentru edificarea Bisericii, și în acesta să recunoască și să realizeze adevărul său propriu (23);
– dacă într-o epocă nu atât de îndepărtată erau unii care aveau iluzia de a rezolva criza vocațională prin alegeri discutabile, de exemplu, „importând vocații” din altă parte (deseori dezrădăcinându-le din ambientul lor), astăzi nimeni nu ar trebui să aibă iluzia că ar rezolva criza vocațională ocolind-o, pentru că Domnul continuă să cheme în orice Biserică și în orice loc;
– astfel, pe aceeași linie de idei, „cirenianul vocațional” (cel care își asumă o sarcină grea care ar reveni altcuiva, n.t.), plin de bunăvoință și deseori improvizând singur, ar trebui din ce în ce mai mult să treacă de la o animare alcătuită din inițiative și experiențe episodice la o educație vocațională care să se inspire din înțelepciunea unei metode verificate de direcțiune, pentru a oferi un ajutor corespunzător celui care este în căutare;
– prin urmare, însuși animatorul vocațional ar trebui să devină din ce în ce mai mult educator în spiritul credinței și formator al vocațiilor, iar animarea vocațională să devină din ce în ce mai mult o acțiune corală (24), a întregii comunități, călugărești sau parohiale, a întregului institut sau a întregii dieceze, a fiecărui preot, persoană consacrată sau credincios, și pentru toate vocațiile în oricare fază a vieții;
– este timpul, în sfârșit, să trecem în mod decis de la „patologia oboselii” (25) și resemnării, care se justifică punând pe seama actualei generații tinere cauza unică a crizei vocaționale, la curajul de a-și pune întrebările potrivite pentru a înțelege eventualele greșeli și nerealizări, pentru a ajunge la un nou elan creativ bogat în mărturie.
d) Mică turmă și mare misiune (26)
Coerența cu care vom continua pe această linie de idei va fi cea care ne va ajuta din ce în ce mai mult să redescoperim demnitatea pastorației vocaționale și poziția sa naturală de centralitate și sinteză în acțiunea pastorală.
Și aici venim din experiențe și concepții care au riscat să marginalizeze, într-o anumită măsură, în trecut, însăși pastorația vocațiilor, considerând-o ca fiind mai puțin importantă. Ea uneori prezintă o imagine mai puțin cuceritoare a Bisericii actuale sau este considerată ca un sector al pastorației mai puțin fundamentat din punct de vedere teologic decât alte sectoare, un produs recent al unei situații critice și contingente.
Pastorația vocațională trăiește poate încă într-o situație de inferioritate, care, pe de o parte, poate dăuna imaginii sale și, în mod indirect, eficacității acțiunii sale, dar, pe de altă parte, poate deveni și un context favorabil pentru a individualiza și pentru a experimenta cu creativitate și libertate – libertatea și de a greși – noi drumuri pastorale.
În mod deosebit o atare situație poate aminti de acea „inferioritate” sau sărăcie despre care vorbea Isus privind mulțimile care-l urmau: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini” (Mt 9,37). În fața secerișului împărăției lui Dumnezeu, în fața secerișului noii Europe și al noii evanghelizări, „lucrătorii” sunt și vor fi mereu puțini, „mică turmă și mare misiune”, pentru ca să se evidențieze și mai clar faptul că vocația este inițiativa lui Dumnezeu, darul Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.
Partea a doua
Teologia vocației
„Sunt deosebiri în daruri, dar unul și același este Duhul…” (1Cor 12,4)
Scopul fundamental al acestei părți teologice este înțelegerea sensului vieții umane în raport cu Dumnezeu, comuniune trinitară. Misterul Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt întemeiază existența deplină a omului, ca o chemare la iubire, în dăruirea de sine și în sfințenie; ca un dar în Biserică pentru lume. Orice antropologie detașată de Dumnezeu este iluzorie.
Este vorba acum de a înțelege elementele structurale ale vocației creștine, arhitectura sa esențială care, desigur, nu poate decât să fie teologică. Această realitate, deja obiect al multor analize chiar și din partea magisteriului, este bogată într-o tradiție spirituală, biblică-teologică, ce a format nu numai generații de persoane chemate, ci și o spiritualitate a chemării.
Întrebarea despre sensul vieții
14. La școala cuvântului lui Dumnezeu comunitatea creștină primește răspunsul cel mai convingător la întrebarea despre sensul vieții, care se naște, mai mult sau mai puțin clar, în inima omului. Este un răspuns care nu vine din gândirea umană, deși este mereu provocată în mod dramatic de problema existenței și de destinul său, ci vine de la Dumnezeu. Este el însuși cel care încredințează omului cheia de lectură pentru a clarifica și rezolva marile întrebări care fac din om un subiect care își pune întrebări: „De ce suntem în lume? Ce este viața? Care este punctul de sosire dincolo de misterul morții?”
Nu trebuie să uităm însă că în cultura distracției, în care trăiesc mai ales tinerii timpului nostru, întrebările fundamentale riscă să fie sufocate sau să fie înlăturate. Sensul vieții, astăzi, mai mult decât căutat, este impus: fie de tot ceea ce se trăiește în prezent, fie de tot ceea ce satisface nevoile, iar o dată ce sunt satisfăcute, conștiința devine din ce în ce mai închisă și întrebările cele mai adevărate sunt evitate (27).
Este deci datoria teologiei pastorale și a direcțiunii spirituale de a ajuta tinerii să se întrebe despre viață, pentru a ajunge să formuleze, în dialogul decisiv cu Dumnezeu, aceeași întrebare a Mariei din Nazaret: „Cum este posibil?” (Lc 1,34).
Icoana trinitară
15. Ascultând cuvântul, nu fără uimire, descoperim cum categoria biblico-teologică cea mai cuprinzătoare și mai aderentă pentru a exprima misterul vieții, în lumina lui Cristos, este aceea a „vocației” (28). „Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii” (29).
De aceea, figura biblică a comunității din Corint prezintă darurile Duhului în Biserică, după recunoașterea lui Isus ca Domn. Cu adevărat, cristologia este temelia oricărei antropologii și ecleziologii. Cristos este planul omului. Numai după ce credinciosul a recunoscut că Isus este Domnul „sub acțiunea Duhului Sfânt” (1Cor 12,3) poate primi statutul noii comunități a credincioșilor: „Există apoi diversitatea carismelor, dar unul singur este Duhul; există diversitatea slujirilor, dar unul singur este Domnul; există diversitatea acțiunilor, dar unul singur este Dumnezeu care lucrează totul în toți” (1Cor 12,4-6).
Imaginea sfântului Paul evidențiază cu claritate trei aspecte fundamentale ale darurilor vocaționale în Biserică, strâns unite cu originea lor trinitară și cu o referire specifică la fiecare persoană a Sfintei Treimi.
În lumina Duhului, darurile sunt expresia infinitei sale gratuități. El însuși este carisma (Fap 2,38), izvorul oricărui dar și expresia incontestabilei creativități divine.
În lumina lui Cristos, darurile vocaționale sunt „slujiri„, exprimă diversitatea de forme a slujirii pe care Fiul a trăit-o până la dăruirea vieții. El, de fapt, „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și să-și dea viața…” (Mt 20,28). Isus deci este modelul oricărei slujiri.
În lumina Tatălui, darurile sunt „acțiuni„, pentru că de la el, izvorul vieții, orice ființă emană propriul dinamism creatural.
Biserica deci oglindește, ca o icoană, misterul lui Dumnezeu Tatăl, al lui Dumnezeu Fiul, și al lui Dumnezeu Duhul Sfânt; fiecare vocație are în sine trăsăturile caracteristice ale celor trei persoane în comuniunea trinitară. Persoanele divine sunt izvorul și modelul oricărei chemări. Ba mai mult, Sfânta Treime, în sine însăși, este o misterioasă îngemănare de chemări și răspunsuri. Numai acolo, în cadrul acelui dialog neîntrerupt, fiecare ființă regăsește nu numai rădăcinile sale, ci și destinul și viitorul său, ceea ce este chemat să fie și să devină, în adevăr și libertate, în realitatea concretă istoriei sale.
Darurile, în statutul ecleziologic al Scrisorii întâi către Corinteni, au de fapt o destinație istorică și concretă: „Fiecăruia îi este dată vădirea Duhului în folosul tuturor” (1Cor 12,7). Există un bine superior care depășește în mod regulat darul personal: construirea în unitate a trupului lui Cristos; a da un caracter de epifanie prezenței sale în istorie „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).
De aceea comunitatea eclezială, pe de o parte, este cuprinsă de misterul lui Dumnezeu, îi este o icoană vizibilă și, pe de altă parte, este total implicată în istoria omului în lume, în starea de exod, spre „ceruri noi”.
Biserica și orice vocație în ea exprimă un dinamism identic: a fi chemați pentru o misiune.
Tatăl cheamă la viață
16. Existența fiecăruia este rodul iubirii creatoare a Tatălui, al dorinței sale eficace, al cuvântului său generativ.
Actul creator al Tatălui are dinamica unui apel, a unei chemări la viață. Omul vine la viață pentru că este iubit, gândit și voit de o voință bună care l-a preferat nonexistenței, care l-a iubit încă înainte de a fi, care l-a cunoscut înainte de a-l forma în sânul matern, care l-a consacrat înainte de a veni la lumină (cf. Ier 1,5; Is 49,1.5; Gal 1,15).
Vocația este, așadar, ceea ce explică în profunzime misterul vieții omului și este ea însăși un mister, de iubire și gratuitate absolută.
a) „…după chipul său”
În „chemarea creatoare” omul apare deodată în toată importanța demnității sale ca subiect chemat să fie în relație cu Dumnezeu, să stea în fața lui, împreună cu ceilalți, în lume, cu o față care oglindește chiar trăsăturile divine: „Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră” (Gen 1,26). Această triplă relație aparține planului originar, pentru că Tatăl „în el, în Cristos, ne-a ales înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).
A-l recunoaște pe Tatăl înseamnă că noi existăm după modul său, pentru că el ne-a creat după chipul său (Înț 2,23). Așadar, în toate acestea este conținută vocația fundamentală a omului: chemarea la viață și la o viață imediat gândită asemenea celei divine. Dacă Tatăl este izvorul veșnic, gratuitatea totală, izvorul veșnic al existenței și al iubirii, omul este chemat, în măsura mică și limitată a existenței sale, să fie asemenea lui; și deci să-și „dea viața”, să se preocupe de viața celuilalt.
Actul creator al Tatălui este acela care provoacă mereu conștiința că viața este o dăruire oferită libertății omului, chemat să ofere un răspuns foarte personal și original, responsabil și plin de gratitudine.
b) Iubirea, sensul deplin al vieții
În această perspectivă a chemării la viață un lucru trebuie exclus: că omul poate considera existența ca un lucru natural, necesar, întâmplător.
Poate că în cultura actuală nu este ușor să se experimenteze uimirea în fața darului vieții (30).
În timp ce este mai ușor să se perceapă sensul unei vieți dăruite, care are ca scop beneficiul celorlalți, se cere în schimb o conștiință mai matură, o anumită formare spirituală, pentru a percepe că viața fiecăruia, în orice caz și înainte de orice alegere, este iubire primită, și că în această iubire este deja conținut un plan vocațional care decurge.
Simplul fapt de a exista ar trebui înainte de toate să-i umple pe toți de uimire și de mulțumire imensă față de cel care, în mod cu totul gratuit, ne-a creat din nimic pronunțând numele nostru.
Prin urmare, perceperea faptului că viața este un dar nu ar trebui să trezească numai o atitudine de recunoștință, ci ar trebui treptat să sugereze primul mare răspuns la întrebarea fundamentală despre sens: viața este capodopera iubirii creatoare a lui Dumnezeu și este în sine o chemare la iubire. Este un dar primit care tinde prin natura lui să devină un bine dăruit.
c) Iubirea, vocația fiecărui om
Iubirea este sensul deplin al vieții. Dumnezeu atât de mult l-a iubit pe om încât i-a dăruit însăși viața sa și l-a făcut capabil să trăiască și să iubească într-un mod divin. În acest exces de iubire, iubirea de la începuturi, omul găsește propria vocație radicală, care este „vocație sfântă” (2Tim 1,9), și descoperă propria identitate inconfundabilă, care-l face imediat asemănător cu Dumnezeu, „cu imaginea Celui Sfânt” care l-a chemat (1Pt 1,15). „Creând omenirea după asemănarea sa și păstrând-o în continuare în existență – comentează Ioan Paul al II-lea – Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului și a femeii vocația și deci capacitatea și responsabilitatea iubirii și a comuniunii. Iubirea este de aceea vocația fundamentală și nativă a oricărei ființe umane” (31).
d) Tatăl educator
Grație acelei iubiri care l-a creat, nimeni nu se poate simți „superfluu”, pentru că este chemat să răspundă conform unui plan conceput de Dumnezeu chiar pentru el.
Prin urmare, omul va fi fericit și realizat pe deplin rămânând la locul său, primind propunerea educativă divină, cu toată emoția și teama pe care un asemenea plan le provoacă într-o inimă umană. Dumnezeul creator care dă viață este și Tatăl care „educă”, care face ca din nimic să fie ceea ce încă nu există pentru a-l face să existe, care scoate din inima omului ceea ce a pus el înăuntru, pentru ca să fie pe deplin el însuși și cel pe care el l-a chemat să fie, după felul său.
De aici se naște nostalgia după infinit pe care Dumnezeu a întipărit-o în lumea interioară a fiecăruia, ca o pecete divină.
e) Chemarea Botezului
Această chemare la viață și la viața divină este celebrată la Botez. În acest sacrament Tatăl se apleacă mereu cu tandrețe plină de grijă asupra creaturii, fiul sau fiica iubirii unui bărbat și a unei femei, pentru a binecuvânta rodul acelei iubiri și a-l face pe deplin fiul său. Din acel moment creatura este chemată la sfințenia fiilor lui Dumnezeu. Nimic și nimeni nu va putea vreodată șterge această chemare.
Prin harul Botezului, Dumnezeu Tatăl intervine pentru a arăta că el și numai el este autorul planului de mântuire, în cadrul căruia fiecare ființă umană își află rolul său personal. Acțiunea sa este mereu precedentă, anterioară, care nu așteaptă inițiativa omului, nu depinde de meritele sale, nici nu se configurează pornind de la capacitățile sau dispozițiile sale. Tatăl este cel care cunoaște, arată, imprimă un impuls, pune o pecete, cheamă încă „înainte de crearea lumii” (Ef 1,4). Și apoi, el dă putere, însoțește, susține truda, este tată și mamă pentru totdeauna…
Viața creștină dobândește astfel semnificația unei experiențe responsoriale: devine răspuns responsabil în maturizarea unui raport filial cu Tatăl și a unui raport fratern în marea familie a fiilor lui Dumnezeu. Creștinul este chemat să favorizeze, prin iubire, acel proces de asemănare cu Tatăl care se numește viața teologală.
Prin urmare, fidelitatea față de Botez ne îndeamnă să punem vieții și nouă înșine întrebări din ce în ce mai precise; mai ales pentru a ne dispune să trăim existența nu numai pe baza aptitudinilor umane, care sunt și ele un dar al lui Dumnezeu, dar pe baza voinței sale; nu conform perspectivelor lumești, deseori cu un orizont mic, ci conform dorințelor și planurilor lui Dumnezeu.
Fidelitatea față de Botez înseamnă, așadar, a privi spre înalt ca niște fii, pentru a sesiza voința lui în ceea ce privește propria viață și propriul viitor.
Fiul cheamă la urmarea sa
17. „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este suficient” (In 14,8).
Este cererea lui Filip adresată lui Isus, în ajunul pătimirii sale. Ea constituie puternica nostalgie de Dumnezeu, prezentă în inima fiecărui om: cunoașterea rădăcinilor proprii, cunoașterea lui Dumnezeu. Omul nu este infinit, trăiește într-un ambient limitat, dar dorința lui este atrasă de infinit.
Iar răspunsul lui Isus îi surprinde pe ucenici: „De atâta vreme sunt cu voi și tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9).
a) Trimis de Tatăl pentru a-l chema pe om
Tatăl ne-a creat în Fiul, „care este manifestarea gloriei sale, icoana ființei sale” (Evr 1,3), predestinându-ne să fim conformi cu chipul său (cf. Rom 8,29). Cuvântul este imaginea perfectă a Tatălui. Acesta este cel în care Tatăl s-a făcut vizibil, Logosul prin care „ne-a vorbit nouă” (Ev 1,2). Toată existența lui înseamnă „trimitere”, pentru a-l apropia pe Dumnezeu, ca Tată, de oameni, pentru a dezvălui oamenilor chipul lui și numele lui (In 17,6).
Dacă omul este chemat să fie fiul lui Dumnezeu, prin urmare, nimeni mai bine decât Cuvântul întrupat nu poate „vorbi” omului despre Dumnezeu și nu poate prefigura imaginea reușită a fiului. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, venind pe acest pământ, a adresat chemarea de a-l urma, de a fi asemenea lui, de a-i împărtăși viața lui, cuvântul său, paștele său de moarte și de înviere, și chiar sentimentele sale.
Fiul, trimisul lui Dumnezeu, s-a făcut om pentru a-l chema pe om: trimisul Tatălui este cel care îi cheamă pe oameni.
De aceea, nu există un fragment din evanghelie, o întâlnire, un dialog care să nu aibă o semnificație vocațională, care să nu exprime, direct sau indirect, o chemare din partea lui Isus. Este ca și cum întâlnirile sale umane, provocate de diferite circumstanțe, ar fi pentru el o ocazie de a pune persoana în fața întrebării strategice: „Ce să fac cu viața mea? Care este drumul meu?”.
b) Iubirea cea mai mare: dăruirea vieții
La ce cheamă Isus? La urmarea lui pentru a fi și a acționa ca el. Mai precis, la trăirea aceleași relații a lui cu Tatăl și cu oamenii: la primirea vieții ca un dar din mâinile Tatălui, pentru a „pierde” și a revărsa acest dar asupra acelora pe care Tatăl i-a încredințat (32).
Există o trăsătură unificatoare în identitatea lui Isus care constituie sensul deplin al iubirii: misiunea. Ea exprimă disponibilitatea totală, care ajunge la epifania supremă pe cruce: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13).
De aceea fiecare ucenic este chemat să repete și să retrăiască sentimentele Fiului, care-și află o sinteză în iubire, motivație decisivă a oricărei chemări. Dar mai ales, fiecare ucenic este chemat să facă vizibilă misiunea lui Isus, este chemat pentru misiune: „După cum Tatăl m-a trimis pe mine, vă trimit și eu pe voi” (In 20,21). Structura oricărei vocații, ba chiar maturitatea ei, constă în continuarea misiunii lui Isus în lume, pentru a face, asemenea lui, din viața proprie un dar. Trimiterea-misiune este de fapt încredințarea din seara de Paști (In 20,21) și este ultimul cuvânt înainte de a urca la Tatăl (Mt 28,16-20).
c) Isus formatorul
Fiecare chemat este semn al lui Isus: într-un fel inima sa și mâinile sale continuă să-i îmbrățișeze pe cei mici, să-i vindece pe cei bolnavi, să-i reconcilieze pe cei păcătoși și să se lase răstignit pe cruce din iubire pentru toți. A fi pentru ceilalți, cu inima lui Cristos, este chipul matur al oricărei vocații. Pentru aceasta, Domnul Isus este formatorul celor pe care îi cheamă, unicul care poate plămădi în ei însăși sentimentele sale.
Fiecare ucenic, răspunzând la chemarea sa și lăsându-se format de el, exprimă liniile cele mai adevărate ale alegerii proprii. De aceea „recunoașterea lui Isus ca stăpân al vieții și al istoriei comportă o autorecunoaștere a ucenicului (…) Actul de credință unește în mod necesar recunoașterea cristologică împreună cu autorecunoașterea antropologică” (33).
De aici rezultă pedagogia experienței vocaționale creștine evocată de cuvântul lui Dumnezeu: „Isus a ales doisprezece care să stea cu el și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3,13). Viața creștină, pentru a fi trăită în mod deplin, în dimensiunea darului și a misiunii, are nevoie de motivații puternice și mai ales de comuniune profundă cu Domnul: în ascultare, în dialog, în rugăciune, în interiorizarea sentimentelor, în a se lăsa mereu format de el și mai ales în dorința arzătoare de a comunica lumii viața Tatălui.
d) Euharistia: un dar pentru misiune
În toate catehezele comunității creștine de la început este evidentă centralitatea misterului pascal: vestirea lui Cristos mort și înviat. În misterul pâinii frânte și al sângelui vărsat pentru viața lumii comunitatea credincioșilor contemplă epifania supremă a iubirii, viața dăruită a Fiului lui Dumnezeu.
De aceea, în celebrarea Euharistiei, „culmea și izvorul” (34) vieții creștine, este celebrată revelarea supremă a misiunii lui Isus Cristos în lume; dar, în același timp, se celebrează și identitatea comunității ecleziale convocată pentru a fi trimisă, chemată pentru misiune.
În comunitatea care celebrează misterul pascal, fiecare creștin ia parte și intră în stilul darului lui Isus, devenind asemenea lui pâine frântă pentru jertfa adusă Tatălui și pentru viața lumii.
Euharistia devine astfel izvorul oricărei vocații creștine; în ea fiecare credincios este chemat să se conformeze cu Cristos cel înviat, total oferit și dăruit. Ea devine icoana oricărui răspuns vocațional; la fel ca în Isus, în orice viață și în orice vocație există o fidelitate dificilă care trebuie trăită până la măsura crucii.
Cel care ia parte la Euharistie primește invitația-chemare a lui Isus de „a face amintirea lui”, în sacrament și în viață, de a trăi „amintind” în adevărul și libertatea alegerilor zilnice memorialul crucii, de a umple existența cu recunoștință și gratuitate, de a frânge trupul propriu și de a vărsa sângele propriu, asemenea Fiului.
Euharistia generează în cele din urmă mărturia, pregătește misiunea: „Mergeți în pace”. Se trece de la întâlnirea cu Cristos sub chipul pâinii la întâlnirea cu Cristos sub chipul fiecărui om. Datoria credinciosului nu se sfârșește în a intra, ci în a ieși din templu. Răspunsul la chemare întâlnește istoria misiunii. Fidelitatea față de propria vocație se scoate din izvoarele Euharistiei și se măsoară în Euharistia vieții.
Duhul cheamă la mărturie
18. Fiecare credincios, luminat de inteligența credinței, este chemat să-l cunoască și să-l recunoască pe Isus ca Domn, iar în el să se recunoască pe sine însuși. Dar toate acestea nu sunt numai rodul unei dorințe umane sau al bunăvoinței omului. Chiar și după ce au trăit experiența îndelungată alături de Domnul, ucenicii au mereu nevoie de Dumnezeu. Mai mult, în ajunul pătimirii, ei experimentează o anumită îngrijorare (In 14,1), se tem de singurătate, iar Isus îi încurajează cu o promisiune neașteptată: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18). Primii chemați la evanghelie nu vor rămâne singuri: Isus le asigură compania promptă a Duhului.
a) Mângâietor și prieten, ghid și memorie
„El este «Mângâietorul», Duhul bunătății, pe care Tatăl îl va trimite în numele Fiului, darul Domnului înviat” (35), „pentru ca să rămână totdeauna cu voi” (In 14,16).
Duhul devine astfel prietenul fiecărui ucenic, ghidul cu o privire profundă îndreptată către Isus și către cei chemați, pentru a face din aceștia mărturisitori curajoși ai evenimentului cel mai tulburător al lumii: Cristos mort și înviat. El, de fapt, este „memoria” lui Isus și a cuvântului său: „Vă va învăța și vă va aminti tot ceea ce v-am spus eu” (In 14,26); ba chiar „vă va conduce la tot adevărul” (In 16,13).
Noutatea permanentă a Duhului constă în călăuzirea spre o înțelegere progresivă și profundă a adevărului, acel adevăr care nu este o noțiune abstractă, ci este planul lui Dumnezeu în viața fiecărui ucenic. Este transformarea cuvântului în viață și a vieții conform cuvântului.
b) Animator și însoțitor vocațional
Astfel Duhul devine marele animator al fiecărei vocații, cel care însoțește pe drum pentru ca să ajungă la țintă, iconograful interior care plăsmuiește cu fantezie infinită chipul fiecăruia conform lui Isus.
Prezența sa este totdeauna alături de orice bărbat și femeie, pentru a conduce pe toți la discernământul propriei identități de credincioși și de chemați, pentru a plăsmui și modela această identitate exact după modelul iubirii divine. Duhul sfințitor caută să reproducă în fiecare acest „sigiliu divin”, ca un constructor răbdător al sufletelor noastre și „mângâietor perfect”.
Dar mai ales Duhul îi abilitează pe cei chemați la mărturie: „El îmi va da mărturie și voi îmi veți da mărturie” (In 15,26-27). Acest mod de a fi al fiecărui chemat constituie cuvântul convingător, însuși conținutul misiunii. Mărturia nu constă numai în sugerarea cuvintelor anunțului ca în Evanghelia după Matei (Mt 10,20), ci în a-l păstra pe Isus în inimă și a-l vesti pe el ca viață a lumii.
c) Sfințenia, vocația tuturor
Prin urmare întrebarea referitoare la saltul de calitate care trebuie imprimat pastorației vocaționale astăzi devine întrebare care fără îndoială implică ascultarea Duhului: pentru că el este vestitorul „lucrurilor viitoare” (In 16,13), el este cel care oferă o nouă înțelegere spirituală pentru a înțelege istoria și viața pornind de la paștele Domnului, în a cărui victorie este viitorul oricărui om.
Devine astfel legitimă întrebarea: Unde se află chemarea Duhului Sfânt pentru acești ani ai noștri? Unde trebuie să corectăm drumurile pastorației vocaționale?
Răspunsul va veni numai dacă acceptăm marele apel la convertire, adresat comunității ecleziale și fiecăruia dintre membri, ca un adevărat itinerar de asceză și de renaștere interioară, pentru a reda fiecăruia fidelitatea față de propria vocație.
Există un primat al vieții în Duh, care stă la baza oricărei pastorații vocaționale. Acest fapt presupune depășirea acelui pragmatism răspândit și a acelei exteriorizări sterile care duce la uitarea vieții teologale a credinței, speranței și dragostei. Ascultarea profundă a Duhului este aspectul nou al oricărei acțiuni pastorale a comunității ecleziale.
Primatul vieții spirituale este premisa pentru a răspunde la acea nostalgie de sfințenie care, după cum am amintit deja, parcurge și acest timp al Bisericii din Europa. Sfințenia este vocația universală a oricărui om (36), este calea principală către care converg multiplele cărări ale vocațiilor particulare. De aceea marea întâlnire a Duhului pentru această parte a istoriei postconciliare este sfințenia celor chemați.
d) Vocațiile în slujba vocației Bisericii
A tinde cu eficiență spre acest scop înseamnă a adera la acțiunea misterioasă a Duhului în câteva direcții precise, care pregătesc și constituie secretul unei adevărate vitalități a Bisericii anului 2000.
Duhului Sfânt i se atribuie mai ales veșnicul protagonism al comuniunii, care se oglindește în icoana comunității ecleziale, vizibilă prin pluralitatea de daruri și de slujiri (37). Și, de fapt, chiar în Duhul Sfânt fiecare creștin descoperă originalitatea sa absolută, unicitatea chemării sale și, în același timp, tendința sa naturală și de neșters către unitate. În Duhul Sfânt vocațiile în Biserică sunt multe și în același timp sunt o aceeași unică vocație, vocația la unitatea iubirii și a mărturiei. Acțiunea Duhului este cea care face posibilă pluralitatea vocațiilor în unitatea structurii ecleziale: vocațiile în Biserică sunt necesare în diversitatea lor pentru a realiza vocația Bisericii, iar vocația Bisericii – la rândul său – este aceea de a face posibile și practicabile vocațiile Bisericii și în cadrul Bisericii. Toate vocațiile diferite tind, așadar, spre mărturia iubirii, spre vestirea lui Cristos, unicul mântuitor al lumii.
Tocmai aceasta este originalitatea vocației creștine: a face să coincidă realizarea persoanei cu realizarea comunității; adică – încă o dată – a face să prevaleze logica iubirii asupra logicii intereselor private, logica împărtășirii asupra celei a acaparării egoiste a talanților (cf. 1Cor 12-14).
De aceea, sfințenia devine adevărata epifanie a Duhului Sfânt în istorie. Dacă fiecare persoană a comuniunii trinitare are chipul său și dacă este adevărat că totdeauna chipul Tatălui și al Fiului sunt destul de familiare pentru că Isus, făcându-se om, a revelat chipul Tatălui, sfinții devin icoana cea mai grăitoare a misterului Duhului. Tot astfel fiecare credincios, fidel evangheliei, în propria vocație particulară și în chemarea universală la sfințenie, ascunde și revelează chipul Duhului Sfânt.
e) Da-ul spus Duhului în Mir
Sacramentul Mirului este momentul care exprimă în modul cel mai evident și mai conștient darul și întâlnirea cu Duhul Sfânt.
Cel care primește Mirul, în fața lui Dumnezeu și a gestului său de iubire, („Primește pecetea darului Duhului Sfânt”) (38), dar și în fața conștiinței proprii și a comunității creștine, răspunde „Amin”. Este important să se recupereze la nivel formativ și catehetic sensul semnificativ al acestui „Amin” (39).
Înainte de toate, el vrea să semnifice „da-ul” spus Duhului Sfânt și, împreună cu el, lui Isus. Iată din ce motiv celebrarea sacramentului Mirului prevede reînnoirea promisiunilor de la Botez și solicită celui care este miruit angajamentul de a renunța la păcat și la faptele Celui Rău, mereu gata să deformeze imaginea creștină; și mai ales angajamentul de a trăi evanghelia lui Isus și îndeosebi marea poruncă a iubirii. Este vorba de confirmarea și reînnoirea fidelității vocaționale față de propria identitate de fii ai lui Dumnezeu.
„Amin” este un „da” spus și Bisericii. La Mir tânărul declară că ia asupra sa misiunea lui Cristos continuată de comunitate, angajându-se în două direcții, pentru a concretiza „Amin”-ul său: mărturia și misiunea. Cel miruit știe că darul credinței este un talant ce trebuie folosit; este un mesaj ce trebuie transmis celorlalți prin viață, prin mărturia coerentă a întregii ființe; și prin cuvânt, prin curajul misionar de a răspândi vestea cea bună.
În sfârșit, „Amin” exprimă ascultarea față de Duhul Sfânt în gândirea și în decizia cu privire la viitor, conform planului lui Dumnezeu. Nu numai conform aspirațiilor și aptitudinilor proprii; nu numai în spațiile pe care lumea le pune la dispoziție; dar mai ales în sintonie cu planul, mereu nou și imprevizibil, pe care Dumnezeu îl are cu fiecare.
De la Sfânta Treime la Biserica în lume
19. Fiecare vocație creștină este „particulară” pentru că interpelează libertatea fiecărui om și generează un răspuns foarte personal într-o istorie originală și irepetabilă. De aceea fiecare, în propria experiență vocațională, găsește o realitate care nu poate fi redusă la scheme generale; istoria fiecărui om este o mică istorie, dar pornește întotdeauna, inconfundabilă și unică, de la o mare istorie. În raportul dintre aceste două istorii, între acest mic și acel mare care îi aparține și o depășește, ființa umană își exprimă libertatea sa.
a) În Biserică și în lume, pentru Biserică și pentru lume
Fiecare vocație se naște într-un loc precis, într-un context concret și limitat, dar nu se reîntoarce la ea însăși, nu tinde spre o perfecțiune privată sau spre autorealizarea psihologică sau spirituală a celui chemat, ci înflorește în Biserică, în acea Biserică ce călătorește în lume către împărăția desăvârșită, către realizarea unei istorii care este mare pentru că este istoria mântuirii.
Aceeași comunitate eclezială are o structură profund vocațională: ea este chemată pentru misiune; este semnul lui Cristos, misionarul Tatălui. Așa cum scrie în Lumen gentium, „este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (40).
Pe de o parte, Biserica este semn care reflectă misterul lui Dumnezeu; este icoana care trimite la comuniunea trinitară prin semnul comunității vizibile, și la misterul lui Cristos prin dinamismul misiunii universale; pe de altă parte, Biserica este inclusă în timpul oamenilor, trăiește în istorie într-o stare de exod, este în misiune în slujba împărăției pentru a transforma omenirea în comunitatea fiilor lui Dumnezeu.
De aceea atenția față de istorie cere comunității ecleziale să asculte așteptările oamenilor, să citească acele semne ale timpurilor care constituie codul și limbajul Duhului Sfânt, să intre în dialog critic și rodnic cu lumea contemporană, primind cu bunăvoință tradiții și culturi pentru a revela în acestea planul împărăției și a presăra în ele sămânța evangheliei.
Astfel, cu istoria Bisericii în lume se împletește acea mică mare istorie a fiecărei vocații. După cum s-a născut în Biserică și în lume, fiecare chemare tot astfel este în slujba Bisericii și a lumii.
b) Biserica, comunitatea și comuniunea vocațiilor
În Biserică, comunitatea darurilor pentru unica misiune, se realizează acea trecere de la condiția în care se află credinciosul unit cu Cristos prin Botez, la vocația sa „particulară” ca răspuns la darul specific al Duhului. În această comunitate fiecare vocație este „particulară” și se definește într-un proiect de viață; nu există vocații generice.
În particularitatea sa, fiecare vocație este în același timp „necesară” și „relativă”. „Necesară”, deoarece Cristos trăiește și devine vizibil în trupul său, care este Biserica, și în ucenicul care este o parte esențială a acesteia. „Relativă”, pentru că nici o vocație nu epuizează semnul de mărturie al misterului lui Cristos, ci exprimă doar un aspect. Numai ansamblul darurilor face vizibil întregul trup al Domnului. În cadrul construcției, fiecare piatră are nevoie de alta (1Pt 2,5); în trup fiecare mădular are nevoie de celălalt, pentru a face să crească întregul organism și să slujească utilității comune (1Cor 12,7).
Toate acestea cer ca viața fiecăruia să fie planificată pornind de la Dumnezeu care este izvorul unic și care se îngrijește de toate pentru binele general; cere ca viața să fie redescoperită ca fiind cu adevărat semnificativă numai dacă este deschisă la urmarea lui Isus.
Dar este, de asemenea, important să existe o comunitate eclezială care să ajute de fapt pe fiecare chemat să descopere propria vocație. Climatul de credință, de rugăciune, de comuniune de iubire, de maturitate spirituală, de curaj al vestirii, de intensitate a vieții sacramentale, face din comunitatea credincioșilor un teren potrivit nu numai pentru înflorirea vocațiilor particulare, dar și pentru crearea unei culturi vocaționale și a unei disponibilități în interiorul fiecărui individ, pentru ca acesta să perceapă chemarea sa personală. Când un tânăr percepe chemarea și decide în inima sa drumul sfânt pentru a o realiza, acolo, în mod normal, există o comunitate care a creat premisele pentru această disponibilitate de ascultare (41).
Cum s-ar spune: fidelitatea vocațională a unei comunități de credincioși este condiția primă și fundamentală pentru înflorirea vocațiilor în fiecare credincios, mai ales în cei mai tineri.
c) Semn, slujire, misiune
Pentru aceasta, orice vocație, ca alegere stabilă și definitivă de viață, se deschide într-o triplă dimensiune: în raport cu Cristos fiecare chemare este „semn„; în raport cu Biserica este „slujire„; în raport cu lumea este „misiune” și o mărturie a împărăției.
Dacă Biserica este „în Cristos ca un sacrament”, fiecare vocație revelează dinamica profundă a comuniunii trinitare, acțiunea Tatălui, a Fiului și a Duhului, ca eveniment care crează în Cristos creaturi noi și modelate asemenea lui.
Orice vocație, așadar, este semn, este un mod deosebit de a revela chipul Domnului Isus. „Iubirea lui Cristos ne împinge” (2Cor 5,14). Isus devine astfel cauză și model decisiv al fiecărui răspuns la chemările lui Dumnezeu.
În raport cu Biserica, fiecare vocație este slujire, înrădăcinată în gratuitatea pură a darului. Chemarea lui Dumnezeu este un dar pentru comunitate, pentru utilitatea comună, în dinamismul multiplelor slujiri ministeriale. Deci este posibilă în ascultare față de Duhul, care face ca Biserica să fie „o comunitate de chipuri” (42)
și generează în inima creștinului bucuria ospățului, nu numai ca etică a iubirii, dar și ca structură profundă a persoanei, chemată și abilitată să trăiască în relație cu ceilalți, într-o atitudine de slujire, după libertatea Duhului.
Fiecare vocație, în cele din urmă, în raport cu lumea, este misiune. Este viața trăită în plinătate pentru că este trăită pentru ceilalți, ca aceea a lui Isus, și deci izvor de viață: „viața generează viață” (43). De aici reiese participarea intrinsecă a fiecărei vocații la apostolatul și la misiunea Bisericii, sămânța împărăției. Vocație și misiune constituie două fațete sau două aspecte ale aceleiași prisme. Definesc darul și contribuția fiecăruia la planul lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea lui Isus.
d) Biserica, mama vocațiilor
Biserica este mama vocațiilor pentru că le face să se nască în sânul ei, prin puterea Duhului, le ocrotește, le hrănește și le susține. Este mamă, îndeosebi, pentru că exercită o funcție mijlocitoare și pedagogică prețioasă.
„Biserica, chemată de Dumnezeu, constituită în lume ca o comunitate a celor chemați, este la rândul său instrumentul chemării lui Dumnezeu. Biserica este apelul viu, prin voința Tatălui, prin meritele Domnului Isus, prin puterea Duhului Sfânt (…) Comunitatea, care este conștientă că este chemată, este în același timp conștientă că trebuie să cheme continuu” (44). Prin intermediul și de-a lungul acestei chemări, în diferitele sale forme, decurge și apelul care vine de la Dumnezeu.
Biserica exercită această funcție de mijlocire atunci când ajută și stimulează pe fiecare credincios să fie conștient de darul primit și de responsabilitatea pe care darul o poartă cu sine.
O exercită și atunci când se face interpretă autoritară a apelului explicit vocațional și ea însăși cheamă, prezentând necesitățile legate de misiunea sa și de exigențele poporului lui Dumnezeu, și invită la un răspuns generos.
O exercită și atunci când cere Tatălui darul Duhului care trezește asentimentul în inima celor chemați și atunci când îi primește și recunoaște în ei chemarea, oferindu-le în mod explicit și încredințându-le, cu încredere și emoție în același timp, o misiune concretă și mereu dificilă în mijlocul oamenilor.
În sfârșit, am putea adăuga că Biserica își manifestă maternitatea atunci când, pe lângă faptul că ea cheamă și recunoaște capacitățile celor chemați, se îngrijește ca aceștia să aibă o formare adecvată, inițială și permanentă, și să fie, de fapt, însoțiți de-a lungul drumului unui răspuns din ce în ce mai fidel și radical. Maternitatea eclezială nu se poate epuiza în timpul apelului inițial. Nici nu se poate numi mamă acea comunitate de credincioși care pur și simplu „așteaptă”, lăsând în totalitate pe seama acțiunii divine responsabilitatea chemării, aproape temătoare de a face apeluri; sau care consideră firesc faptul ca tinerii și copiii să știe să perceapă imediat apelul vocațional; sau care nu oferă căi adecvate pentru propunerea și acceptarea propunerii.
Criza vocațională a celor chemați este astăzi și criza celor care cheamă, care deseori preferă să se eschiveze și care au puțin curaj. Dacă nu este nimeni care să cheme, cum ar putea să fie cineva care să răspundă?
Dimensiunea ecumenică
20. Europa de astăzi are nevoie de sfinți noi și de vocații noi, de credincioși capabili de a „crea o punte” pentru a uni din ce în ce mai mult Bisericile. Acesta este un aspect tipic de noutate, un semn al timpurilor pastorației vocaționale de la sfârșitul mileniului. Într-un continent marcat de o profundă aspirație unitară, Bisericile trebuie fie cele dintâi care să ofere exemplul unei fraternități mai puternice decât orice diviziune, o fraternitate care trebuie să fie mereu construită și reconstruită. „Pastorația vocațională astăzi în Europa trebuie să aibă o dimensiune ecumenică. Toate vocațiile, prezente în orice Biserică din Europa, sunt angajate împreună să-și asume marea provocare a evanghelizării în pragul celui de-al treilea mileniu, oferind o mărturie de comuniune și de credință în Isus Cristos, unicul mântuitor al lumii” (45).
În acest spirit de unitate eclezială trebuie să fie promovate și favorizate împărtășirea bunurilor, pe care Duhul lui Dumnezeu le-a semănat pretutindeni, și ajutorul reciproc între Biserici.
Bisericile catolice în Orient
21. Din partea Bisericilor din Europa occidentală, trebuie să fie acordată o atenție mai mare drumurilor spirituale și formative ale Bisericilor catolice orientale; acest lucru nu poate decât să exercite o influență benefică asupra pastorației vocaționale a tuturor Bisericilor.
O importanță specială o are sfânta Liturghie pentru formarea vocațiilor în Bisericile din Orient. Ea este locul unde are loc proclamarea și adorarea misterului mântuirii și unde se naște comuniunea și se construiește fraternitatea între credincioși, așa încât să devină adevărata formatoare a vieții creștine, sinteza cea mai completă a diferitelor sale aspecte. În Liturghie mărturisirea bucuroasă a apartenenței la tradiția Bisericilor din Orient este unită cu deplina comuniune cu Biserica din Roma.
Nu putem fi generatori de vocații la preoție și la viața călugărească dacă nu ne întoarcem la izvoarele propriei tradiții originare, în sintonie cu sfinții părinții și cu simțul lor profund de Biserică. Acest proces cu o largă orientare cere timp, răbdare, respect față de sensibilitatea credincioșilor, dar și hotărâre.
Pentru aceasta, episcopii, superiorii călugări și lucrătorii pastorali din Bisericile catolice orientale din Europa sunt solicitați să simtă urgența pentru toate Bisericile lor, recuperând și păstrând în totalitate patrimoniul liturgic respectiv, care contribuie într-o manieră de neînlocuit la nașterea și dezvoltarea teologiei și a catehezei. Acest lucru, după exemplul metodei mistagogice a sfinților părinți, deschide spre experiența chemării și a vieții spirituale, și maturizează un spirit ecumenic puternic și sigur (46).
În cadrul experiențelor ecleziale diversificate și prin intermediul studiilor care prezintă patrimoniul istoric, teologic, juridic și spiritual al propriilor Bisericii, tinerii orientali pot în mod oportun să găsească ambiente educative potrivite pentru a maturiza sensul universal al dăruirii lor lui Cristos și Bisericii.
Este de datoria episcopilor de a promova, de a se apropia cu simpatie și de a însoți cu grijă părintească tinerii care individual sau în grup cer să se dedice vieții monastice valorizând carisma comunităților monastice, bogate în formatori și în ghizi spirituali.
Slujirea preoțească și vocațiile în reciprocitatea comuniunii
22. „În multe Biserici particulare, pastorația vocațională mai trebuie să clarifice raportul dintre slujirea preoțească, chemarea la o consacrare specială și toate celelalte chemări. Pastorația vocațională unitară se întemeiază pe aspectul vocațional al Bisericii și al oricărei vieți umane ca o chemare și un răspuns. Acest lucru stă la baza angajării unitare a întregii Bisericii pentru toate vocațiile și în particular pentru vocațiile la consacrare specială” (47).
a) Slujirea preoțească
În cadrul acestei sensibilități generale o atenție pastorală deosebită se pare că trebuie acordată astăzi slujirii preoțești, care reprezintă prima modalitate specifică de vestire a evangheliei. Ea reprezintă „garanția permanentă a prezenței sacramentale, în diferitele timpuri și locuri, a lui Cristos mântuitor” (48), și exprimă tocmai dependența directă a Bisericii de Cristos, care continuă să trimită Duhul său pentru ca ea să nu rămână închisă în sine, în cenacolul său, ci să meargă pe toate drumurile lumii și să anunțe vestea cea bună.
Această modalitate vocațională se poate exprima în trei grade: episcopat (de care este legată garanția succesiunii apostolice), preoție (care este „reprezentarea sacramentală a lui Cristos ca păstor”) (49) și diaconat (semnul sacramental al lui Cristos slujitor) (50). Episcopilor le este încredințată slujirea chemării față de cei care aspiră la ordinele sacre, pentru a deveni colaboratorii lor în slujirea apostolică.
Slujirea preoțească face ca Biserica să existe, mai ales prin celebrarea Euharistiei, „culmen et fons” (51) a vieții creștine și a comunității chemată să facă memorialul Celui Înviat. Orice altă vocație se naște în Biserică și face parte din viața ei. Prin urmare, slujirea preoțească are o funcție de comuniune în comunitate și, în virtutea acestui fapt, are misiunea iderogabilă de a promova orice vocație.
De aici aplicația pastorală: slujirea preoțească pentru toate vocațiile și toate vocațiile pentru slujirea preoțească în reciprocitatea comuniunii. Deci episcopul împreună cu preoții săi este chemat să discearnă și să cultive toate darurile Duhului. Dar în mod deosebit grija pentru seminar trebuie să devină preocuparea întregii Biserici diecezane, pentru a garanta formarea viitorilor preoți și constituirea comunităților euharistice ca expresie deplină a experienței creștine.
b) Atenția față de toate vocațiile
Discernământul și grija comunității creștine trebuie să se îndrepte către toate vocațiile, fie către cele intrate în tradiția Bisericii, fie către noile daruri ale Duhului: consacrarea călugărească în viața monastică și în viața apostolică, vocația laicală, carisma institutelor seculare, societățile de viață apostolică, vocația la căsătorie, diferite forme laicale de reunire-asociere legate de institutele călugărești, vocațiile misionare, noile forme de viață consacrată.
Aceste diverse daruri ale Duhului sunt prezente în mod diferit în Bisericile din Europa; dar toate aceste Biserici, în orice caz, sunt chemate să dea o mărturie de primire și de îngrijire a oricărei vocații. O Biserică este cu atât mai vie cu cât în ea este mai bogată și mai variată expresia diferitelor vocații.
Și apoi, într-un timp ca al nostru, care are nevoie de profeție, este înțelept să se favorizeze acele vocații care sunt un semn deosebit al acelui „ceea ce vom fi și nu ne-a fost încă revelat” (1In 3,2), cum ar fi vocațiile la consacrare specială; dar este, de asemenea, înțelept și indispensabil să se favorizeze aspectul profetic, tipic al oricărei vocații creștine, inclusiv cea laicală, pentru ca Biserica să fie tot mai mult, înaintea lumii, semn al lucrurilor viitoare, al acelei împărății care este „deja acum și încă nu”.
Maria, mama și modelul fiecărei vocații
23. Există o creatură în care dialogul între libertatea lui Dumnezeu și libertatea omului se realizează în mod perfect, astfel încât cele două libertăți să poată interacționa realizând pe deplin proiectul vocațional; o creatură care ne este dată pentru ca în ea să putem contempla un plan vocațional perfect, acela care ar trebui să se împlinească în fiecare dintre noi.
Este Maria, imaginea reușită a visului lui Dumnezeu despre creatură! Într-adevăr, ea este creatură, ca și noi, un mic fragment în care Dumnezeu a putut revărsa toată iubirea sa divină; speranța care ne este dată, pentru ca privind la ea să putem primi și noi cuvântul, care să se împlinească în noi.
Maria este femeia în care Sfânta Treime poate manifesta pe deplin libertatea sa de alegere. Așa cum spune sfântul Bernard, comentând mesajul îngerului Gabriel la Buna-Vestire: „Aceasta nu este o Fecioară găsită în ultima clipă, nici din întâmplare, ci a fost aleasă înaintea veacurilor; Cel Preaînalt a predestinat-o și a pregătit-o” (52). La rândul său, sfântul Augustin adaugă: „Înainte de a se fi născut Cuvântul din Fecioară, el o predestinase deja ca mamă a lui” (53).
Maria este imaginea alegerii divine a oricărei creaturi, alegere care este din veșnicie și total liberă, misterioasă și iubitoare. Alegere care depășește tot ceea ce creatura poate să gândească despre sine: alegere care cere imposibilul și îi solicită un singur lucru: curajul de a se încrede.
Dar Fecioara Maria este și modelul libertății umane în răspunsul la această alegere. Ea este semnul a ceea ce poate face Dumnezeu când găsește o creatură liberă să accepte propunerea sa. Liberă de a spune „da”-ul ei, liberă de a se angaja pe drumul pelerinajului credinței, care va fi și pelerinajul vocației sale de femeie chemată pentru a fi mama Mântuitorului și mama Bisericii. Acel drum lung care se va termina la picioarele crucii, printr-un „da” și mai misterios și dureros care o va face pe deplin mamă; și apoi în cenacol, unde generează și continuă și astăzi să genereze împreună cu Duhul Biserica și oricare vocație.
În sfârșit, Maria este imaginea perfect realizată a femeii, sinteză perfectă a geniului feminin și a fanteziei Duhului, care în ea găsește și alege mireasa, fecioara mamă a lui Dumnezeu și a omului, fiică a Celui Preaînalt și mama tuturor celor vii. În ea fiecare femeie regăsește vocația sa, de fecioară, de soție, de mamă!
Partea a treia
Pastorația vocațiilor
„Fiecare îi auzea vorbind în limba sa” (Fap 2,6)
Liniile concrete de orientare ale pastorației vocaționale nu derivă doar dintr-o corectă teologie a vocației, ci se concretizează și în anumite principii de acțiune, în care perspectiva vocațională este sufletul și criteriul unificator al întregii pastorații. Sunt indicate itinerarele de credință și locurile concrete în care propunerea vocațională trebuie să devină angajarea zilnică a oricărui păstor și educator.
Analiza situației ne-a oferit, în prima parte, un tablou al realității vocaționale europene actuale; a doua parte, în schimb, a propus o reflecție teologică asupra semnificației și misterului vocației, pornind de la realitatea Sfintei Treimi, până la a-i surprinde sensul în viața Bisericii.
Tocmai acest al doilea aspect dorim mult să-l aprofundăm, în special din punct de vedere al aplicării pastorale.
În audiența acordată participanților la congres, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat: „Condiții istorice și culturale schimbate cer ca pastorația vocațiilor să fie percepută ca unul dintre obiectivele primare ale întregii comunități creștine” (54).
Icoana Bisericii primare
24. Se schimbă situațiile istorice, dar rămâne identic punctul de referință în viața credinciosului și a comunității de credință, acel punct de reper, care este reprezentat de cuvântul lui Dumnezeu, în special acolo unde relatează evenimentele Bisericii de la începuturi. Asemenea evenimente, precum și modul de a le trăi în comunitatea primară, constituie pentru noi un exemplu, modelul de a fi Biserică. Aceasta este valabil și în ceea ce privește pastorația vocațională. Să desprindem doar unele elemente esențiale și deosebit de exemplare, așa cum ni le propune cartea Faptele Apostolilor, în momentul în care Biserica de la începuturi era ca număr foarte săracă și slabă. Pastorația vocațională are aceeași vârstă ca Biserica; s-a născut atunci, împreună cu ea, în acea sărăcie locuită în mod neașteptat de Duhul Sfânt.
La începuturile acestei istorii singulare care, de fapt, este a fiecăruia dintre noi, este promiterea Duhului Sfânt, făcută de Isus mai înainte de a se înălța la Tatăl. „Vouă nu vă este dat să cunoașteți timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a hotărât cu propria lui putere. Dar veți primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi și-mi veți fi martori la Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,7-8). Apostolii sunt reuniți în cenacol, „într-un cuget și stăruitori în rugăciune, cu Maria, mama lui Isus” (1,14) și imediat se preocupă să umple locul lăsat liber de Iuda cu un altul ales dintre cei care au fost încă de la început cu Isus, pentru ca „să devină împreună cu noi martor al învierii sale” (1,22). Iar promisiunea se împlinește: Duhul coboară, cu efecte luminoase, și umple casa și viața acelora care mai înainte erau timizi și fricoși, sub forma unor limbi, a unui vânt, a unui foc „Și au început să vorbească în alte limbi și fiecare îi auzea vorbind în limba proprie” (2,4.6). Și Petru proclamă discursul în care vorbește despre istoria mântuirii, „în picioare și cu glas puternic” (2,14), un discurs care „străpunge inima” celor care-l ascultă și provoacă întrebarea decisivă a vieții: „Ce trebuie să facem?” (2,37).
În acest moment, Faptele Apostolilor descriu viața primei comunități, ritmată de câteva elemente esențiale, cum ar fi ascultarea învățăturilor apostolilor, unirea frățească, frângerea pâinii, rugăciunea, împărțirea bunurilor materiale; dar, de asemenea, și sentimentele și darurile Duhului Sfânt (cf. 2,42-48).
Între timp, Petru și apostolii continuă să facă minuni în numele lui Isus și să vestească kerigma mântuirii, riscându-și în mod frecvent viața, dar susținuți mereu de comunitate, în cadrul căreia credincioșii sunt „o singură inimă și un singur suflet” (4.32). În ea, printre altele, încep să crească și să se diversifice exigențele și astfel sunt instituiți diaconii pentru a veni în întâmpinarea necesităților, inclusiv materiale, ale comunității, în special ale celor mai slabi (cf. 6,1.7).
Mărturia, puternică și curajoasă, nu poate să nu provoace refuzul autorităților și astfel iată primul martir, Ștefan, pentru a sublinia că evanghelia cere totul din partea omului, chiar și viața (cf. 6,8-7,60). Sentinței care-l condamnă pe Ștefan își dă asentimentul și Saul, prigonitorul creștinilor, cel care, după puțin timp, va fi ales de Dumnezeu pentru a vesti păgânilor misterul ascuns de veacuri și care acum a fost revelat.
Și istoria continuă, tot mai mult ca istorie sacră: istorie a lui Dumnezeu care alege și cheamă oamenii la mântuire, în moduri uneori imprevizibile, istorie a oamenilor care se lasă chemați și aleși de Dumnezeu.
Ne pot fi de ajuns aceste considerații pentru a vedea în comunitatea primară trăsăturile fundamentale ale pastorației unei Biserici în întregime vocațională: pe planul metodelor și al conținutului, al principiilor generale, al itinerarelor de parcurs și al strategiilor specifice pentru a o realiza.
Aspecte teologice ale pastorației creștine
25. Însă ce tip de teologie întemeiază, inspiră și motivează pastorația vocațională ca atare?
Răspunsul este important, în contextul nostru, deoarece este ca un element de legătură între teologia vocației și practica pastorală coerentă cu aceasta, care să se nască din această teologie și să conducă la ea.
La această întrebare, de fapt, congresul a exprimat necesitatea unei reflecții ulterioare de studiu, cu intenția de a descoperi motivele care leagă în mod intrinsec persoane și comunități de acțiunea vocațională, și de a evidenția o mai bună relație între teologia vocației, teologia pastorației vocaționale și practica pedagogico-pastorală.
„Pastorația vocațiilor se naște din misterul Bisericii și se pune în slujba acesteia” (55). De fundamentul teologic al pastorației vocațiilor „poate izvorî numai din citirea misterului Bisericii, ca mysterium vocationis” (56).
Cu privire la aceasta, Ioan Paul al II-lea amintește în mod clar că „dimensiunea vocațională este de aceeași natură și esențială pastorației Bisericii„, adică vieții și misiunii sale (57). Vocația definește deci, într-un anume sens, ființa profundă a Bisericii, chiar mai înainte de activitatea ei. În același nume, „ecclesia”, este indicată fizionomia sa vocațională, deoarece ea este într-adevăr adunarea celor chemați (58). Și atunci, pe bună dreptate, Instrumentum laboris al congresului notează că „pastorația unitară se întemeiază pe aspectul vocațional al Bisericii” (59).
Prin urmare, pastorația vocațiilor este prin natura sa o activitate orientată spre vestirea lui Cristos și evanghelizarea celor ce cred în Cristos. Iată, atunci, răspunsul la întrebarea noastră: chiar în chemarea Bisericii de a transmite credința este înrădăcinată teologia pastorației vocaționale. Aceasta se referă la Biserica Universală, dar este atribuită în mod special tuturor comunităților creștine (60), mai ales în actualul moment istoric al vechiului continent. „Pentru această misiune sublimă de a face să înflorească o nouă eră de evanghelizare în Europa se cer astăzi evanghelizatori deosebit de pregătiți” (61).
În această privință este utilă trecerea în revistă a anumitor puncte clare, indicate de actualul magisteriu pontifical, pentru ca ele să devină puncte de plecare pentru practica pastorală a Bisericilor particulare.
a) O dată evidențiată dimensiunea vocațională a Bisericii, se înțelege că pastorația vocațională nu este un element în plus sau secundar, având drept scop doar o simplă recrutare de lucrători pastorali, nici un moment izolat sau sectorial, determinat de o situație eclezială urgentă, dar, mai curând, o activitate legată de ființa Bisericii și deci intim inserată în pastorația generală a fiecărei Biserici (62).
b) Orice vocație creștină vine de la Dumnezeu, dar ajunge la Biserică și trece întotdeauna prin mijlocirea ei. Biserica („ecclesia„), care prin constituția sa nativă este vocație, în același timp este generatoare și educatoare de vocații (63). Prin urmare, „pastorația vocațională are ca subiect activ, ca protagonist, comunitatea eclezială ca atare, în diferitele sale expresii: de la Biserica Universală la Biserica particulară și, în mod analog, de la aceasta la parohie și la toate componentele poporului lui Dumnezeu (64).
c) Toți membrii Bisericii, fără nici o excepție, au harul și totodată responsabilitatea de a se îngriji de vocații. Este o datorie care face parte din dinamismul vital al Bisericii și din procesul dezvoltării ei. Numai pe baza acestei convingeri pastorația vocațională va putea manifesta chipul ei cu adevărat eclezial și va putea dezvolta o acțiune unitară, folosindu-se și de organisme specifice și de instrumente adecvate de comuniune și coresponsabilitate (65).
d) Biserica particulară își descoperă propria dimensiune existențială și pământească în chemarea tuturor membrilor săi la comuniune, la mărturie, la misiune, la slujirea lui Dumnezeu și a fraților… De aceea, ea va respecta și va promova diversitatea carismelor și a ministerelor, deci a diferitelor vocații, toate manifestări ale unicului Duh.
e) Punctul de sprijin al întregii pastorații vocaționale este rugăciunea poruncită de Mântuitorul (Mt 9,38). Ea angajează nu doar pe fiecare în parte, dar și comunitățile ecleziale în întregime (66). „Trebuie să îndreptăm cu insistență rugăciunea către Stăpânul secerișului, ca el să trimită lucrători în Biserica sa, pentru a face față urgenței noii evanghelizări” (67)
Dar este bine să amintim că rugăciunea vocațională autentică își merită acest nume și devine cu adevărat eficace numai atunci când crează coerență de viață, înainte de toate, în cel care se roagă și se asociază în cadrul comunității de credință, cu vestirea explicită și cateheza adecvată, pentru a favoriza în cei chemați la preoție și la viața consacrată, ca și la orice altă vocație creștină, acel răspuns liber, prompt și generos, care face ca harul vocației să fie activ (68).
Principiile generale ale pastorației vocaționale
26. Din tot mai multe părți se face simțită necesitatea de a da pastorației o cât mai clară amprentă vocațională. Pentru a atinge acest obiectiv programatic, să evidențiem câteva principii teoretico-practice, pe care le deducem din teologia pastorală și, îndeosebi, din „punctele fixe”, legate de aceasta. Concentrăm aceste principii în jurul câtorva afirmații tematice.
a) Pastorația vocațională este perspectiva originară a pastorației generale
Instrumentum laboris al congresului despre vocații afirmă aceasta într-un mod foarte explicit: „Întreaga pastorație, și, în special, cea a tinerilor, este din naștere vocațională (69)„; cu alte cuvinte, a spune vocație înseamnă a indica dimensiunea constitutivă și esențială a însăși pastorației obișnuite, deoarece pastorația este orientată încă de la începuturi, prin însăși natura ei, spre discernământul vocațional. Acesta este un serviciu adus fiecărei persoane, pentru ca ea să poată descoperi drumul pentru realizarea unui proiect de viață, așa cum vrea Dumnezeu, potrivit cu necesitățile Bisericii și ale lumii de azi (70).
Aceasta s-a spus deja la congresul latino-american despre vocații, din 1994.
Dar perspectiva trebuie să fie lărgită: vocația nu este numai proiectul existențial, dar înseamnă toate chemările lui Dumnezeu, evident, mereu corelate pe un plan fundamental de viață și apoi semănate pe parcursul întregii perioade a existenței. Pastorația autentică îl face vigilent pe cel credincios, atent la nenumăratele chemări ale Domnului, gata să capteze vocea sa și să-i răspundă.
Tocmai fidelitatea față de acest fel de chemări zilnice este cea care-l face pe tânărul de azi capabil de a recunoaște și de a primi „chemarea” vieții lui, iar pe adultul de mâine nu numai capabil de a-i fi fidel, dar și de a-i descoperi tot mai mult prospețimea și frumusețea. De fapt, orice vocație este „timpurie”, este răspunsul dat în fiecare dimineață la o nouă chemare, în fiecare zi.
De aceea, pastorația va fi pătrunsă de atenție vocațională, pentru a o deștepta în fiecare credincios; va porni de la intenția explicită de a-l pune pe credincios în fața propunerii făcute de Dumnezeu; va fi folosită pentru a provoca în subiect acceptarea responsabilității ca răspuns la darul primit sau la cuvântul lui Dumnezeu ascultat; de fapt, se va căuta să-l conducă pe cel credincios la un răspuns afirmativ la chemarea lui Dumnezeu (71).
b) Pastorația vocațională este vocația pastorației de astăzi
În acest sens se poate spune foarte bine că trebuie să fie „vocaționalizată” întreaga pastorație sau să se facă în așa fel încât orice experiență pastorală să manifeste în mod clar și fără echivoc un proiect sau un dar pe care Dumnezeu îl face persoanei, și să stimuleze în aceasta voința de a răspunde și de a se implica în mod personal. Sau pastorația creștină conduce la această confruntare cu Dumnezeu, cu tot ceea ce implică în termeni de tensiune, de luptă, uneori de fugă sau de refuz, dar și de pace și bucurie legate de primirea darului, sau acea pastorală nu-și merită numele. Astăzi aceasta se vădește în mod cu totul special, ajungându-se la afirmația că pastorația vocațională este vocația pastorației: îi este poate obiectivul principal, ca o provocare pentru credința Bisericilor din Europa. Vocația este problema serioasă a pastorației de astăzi
Atunci, pastorația în general este „chemată” și se așteaptă astăzi la această provocare, ea trebuie să fie probabil mai curajoasă și mai directă, mai explicită pe drumul spre centrul și spre inima mesajului-propunere, mai directă față de persoană și nu doar față de grup, făcută mai mult din implicare concretă și nu din vagi chemări la o credință abstractă și îndepărtată de viață.
Poate că va trebui să fie și o pastorație mai mult provocatoare decât consolatoare; capabilă, în orice caz, de a transmite sensul dramatic al vieții omului, chemat să facă ceva ce nimeni nu va putea face în locul său.
În fragmentul pe care l-am citat, această atenție și tensiune vocațională este evidentă: în alegerea lui Matia, în discursul curajos („în picioare și cu voce puternică”) al lui Petru către mulțime, în modul în care mesajul creștin este vestit și înțeles („și-au simțit inima străpunsă”).
Aceasta apare clar mai ales în capacitatea sa de a schimba viața acelora care aderă la el, așa cum rezultă din convertiri și din modul de viață al comunității din Faptele Apostolilor.
c) Pastorația vocațională este graduală și convergentă
Am văzut deja în mod implicit că în om, de-a lungul vieții sale există diferite tipuri de chemări: la viață, înainte de toate, și apoi la iubire; la responsabilitatea darului, deci la credință; la urmarea lui Isus; la mărturia bogată a propriei credințe; la calitatea de tată sau mamă; și la o slujire deosebită în Biserică sau în societate.
Face animare vocațională cel care ține cont, în primul rând de acel bogat complex de valori și semnificații umane și creștine din care se naște sensul vocațional al vieții și al oricărei ființe. Ele permit deschiderea vieții însăși spre numeroase posibilități vocaționale convergând apoi spre alegerea personală definitivă.
Cu alte cuvinte, este necesar, pentru o corectă pastorație definitiv vocațională, să se respecte o anumită gradualitate și, plecând de la valori fundamentale și universale (binele extraordinar al vieții) și de la adevăruri care sunt evidente pentru toți (viața este un bine primit care tinde prin natura sa să devină bine dăruit), pentru a trece apoi la o specificare progresivă, tot mai personală și mai concretă, de credință și revelație a chemării.
Pe planul propriu-zis pedagogic, mai întâi este important de a te forma pentru sensul vieții și de a avea recunoștință față de aceasta, de a transmite acea atitudine fundamentală de responsabilitate față de existență, care cere, în consecință, prin natura sa, un răspuns din partea fiecăruia pe linia gratuității.
De aici se ajunge la transcendența lui Dumnezeu, creator și Tată.
Numai ajunși la acest punct este posibilă și convingătoare o propunere puternică și radicală (care ar trebui să fie chemarea creștină), cum este aceea de a te dedica lui Dumnezeu în viața sacerdotală sau consacrată.
d) Pastorația vocațională este generică și specifică
Pastorația vocațională, pe scurt, pleacă în mod necesar de la o idee amplă despre vocație (și despre un implicit apel adresat tuturor), pentru a se restrânge ulterior și a se preciza, conform chemării fiecăruia. În acest sens, pastorația vocațională este mai întâi generică și apoi specifică, înăuntrul unei ordini care nu pare logic să fie schimbată și care nu sfătuiește în general pentru o propunere imediată a unei vocații particulare, fără nici o cateheză progresivă.
Pe de altă parte, tot în cadrul aceleiași ordini, pastorația vocațională nu se limitează să sublinieze în mod generic semnificația existenței, dar o împinge la o implicare personală în cadrul unei alegeri precise. Nu există o separare și, cu atât mai puțin, un contrast, între chemarea care subliniază valorile comune și de temelie ale vieții și chemarea de a sluji Domnului „în măsura harului primit”.
Animatorul vocațional și oricare educator în credință nu trebuie să se teamă de a propune alegeri curajoase și dăruirea totală, chiar dacă sunt dificile și neconforme cu mentalitatea veacului.
Ca atare, dacă orice educator este animator vocațional, orice animator vocațional este un educator al oricărei vocații, respectându-le carisma specifică. Orice chemare este legată de o alta; de fapt, o presupune și o solicită, în timp ce toate împreună trimit la același izvor și la același obiectiv, care este istoria mântuirii. Fiecare însă își are o modalitate particulară a sa.
Educatorul vocațional autentic nu indică doar diferențele dintre o chemare și alta, respectând diferitele înclinații în fiecare chemat, dar lasă să se întrevadă și face apel la acele „posibilități supreme” de radicalitate și dedicare, care sunt deschise spre vocația fiecăruia și fac parte din ea.
A educa în profunzime pentru valorile vieții, de exemplu, înseamnă a propune (și a învăța să propui) un drum care în mod natural se încheie cu urmarea lui Cristos și care poate conduce la alegerea urmării tipice a apostolului, a preotului sau a consacratului, a monahului care abandonează lumea, ca și a laicului consacrat în lume.
Pe de altă parte, a propune o astfel de urmare, stabilită ca obiectiv de viață pretinde, prin natura sa, o atenție și o formare anterioară la valorile elementare ale vieții, ale credinței, recunoștinței, imitării lui Cristos, cerute de la orice creștin.
Rezultă din aceasta o strategie vocațională mai bine fondată din punct de vedere teologic și mai eficace pe plan pedagogic. Unii se tem că lărgirea ideii de vocație ar putea dăuna promovării specifice a vocațiilor la preoție și la viața consacrată; în realitate, se întâmplă exact contrariul.
Gradualitatea vestirii vocaționale, de fapt, permite trecerea de la obiectiv la subiectiv și de la generic la specific, fără a anticipa sau a distruge propunerile, ci făcându-le să conveargă între ele și spre propunerea decisivă pentru persoană, propunere care trebuie indicată la timpul potrivit și calculată cu perspicacitate, potrivit unui ritm care să țină seama de destinatarul în cauză.
Ordinea armonioasă și progresivă face mult mai provocatoare și mai accesibilă propunerea decisivă la adresa unei persoane. Mai concret, cu cât tânărul este mai format pentru a trece în mod natural de la recunoștința pentru darul primit al vieții la gratuitatea binelui dăruit, cu atât mai mult va fi posibil să i se propună dăruirea totală de sine lui Dumnezeu, drept cerință naturală și, pentru unii, inevitabilă.
e) Pastorația vocațională este universală și permanentă
Este vorba de o dublă universalitate: referitor la persoana către care este orientată, și referitor la vârsta la care este făcută.
Înainte de toate, pastorația vocațională nu cunoaște frontiere. Așa cum deja s-a spus mai sus, ea nu se îndreaptă numai către anumite persoane privilegiate sau care au făcut deja o alegere de credință, nici numai asupra acelora de la care să se aștepte o atitudine pozitivă, ci este adresată tuturor, tocmai pentru că se întemeiază pe valorile elementare ale existenței. Nu este pastorația elitei, ci a poporului; nu este un premiu pentru cei merituoși, ci este un har al lui Dumnezeu, pentru fiecare persoană, deoarece orice ființă este chemată de Domnul. Nici nu trebuie privită ca fiind ceva ce doar unii ar putea înțelege sau reține ca fiind interesant pentru viața lor, deoarece orice ființă umană este, în mod inevitabil, doritoare de a se cunoaște pe sine și de a cunoaște sensul vieții și locul său propriu în istorie.
În plus, nu este o propunere care să fie făcută numai o singură dată în viață (conform teoriei: „ori iei, ori lași”) și care în practică este retrasă după un refuz din partea destinatarului. În schimb, ea va trebui să constituie o permanentă solicitare, făcută în moduri diverse și cu inteligență benefică, care nu se oprește în fața unui dezinteres inițial, care adesea este doar aparent sau defensiv.
Trebuie deci corectată și ideea că pastorația vocațională ar fi exclusiv pentru cei tineri, deoarece la orice vârstă a vieții răsună invitația Domnului de a-l urma și numai în momentul morții o vocație se poate numi ca fiind realizată pe deplin. Dimpotrivă, moartea este chemarea prin excelență, așa cum există o chemare în timpul bătrâneții, în perioada de trecere de la o etapă a vieții la o alta, sau în situațiile de criză.
Există, așadar, o tinerețe a spiritului, care va rămâne în timp, în măsura în care individul se simte chemat încontinuu, caută și găsește în oricare ciclu al vieții o datorie diferită de împlinit, un mod specific de a fi, de a sluji și de a iubi, o noutate a vieții și, totodată, o misiune de realizat (72). Într-un astfel de sens, pastorația vocațională este strâns legată de formarea permanentă a persoanei și este ea însăși permanentă. „Întreaga viață și fiecare viață este un răspuns” (73).
În Faptele Apostolilor, Petru și apostolii nu fac absolut nici o diferență între persoane, ci ei vorbesc tuturor, tineri și bătrâni, evrei și străini: parți, mezi, elamiți, indică toate popoarele, fără nici o diferență, fără nici o excludere a acelora pe care i-au revoltat anunțul și provocarea, cu arta de a vorbi fiecăruia „în propria sa limbă”, conform exigențelor, problemelor, așteptărilor, reținerilor, vârstei, sau etapelor vieții.
Este miracolul Rusaliilor și deci un dar extraordinar al Duhului. Dar acest Duh este mereu cu noi…
f) Pastorația vocațională este personală și comunitară
Poate părea o contradicție, dar, în realitate, principiul de mai sus vorbește despre natura ambivalentă, într-un anume sens, a pastorației vocaționale, capabilă – atunci când este autentică – de a uni cele două polarități ale subiectului și ale comunității. Din punct de vedere al animatorului vocațional, este urgent azi să se treacă de la o pastorație vocațională desfășurată de către un unic lucrător, la o pastorație concepută tot mai mult ca acțiune comunitară, a întregii comunități în diferitele sale expresii: grupuri, mișcări, parohii, dieceze, institute călugărești și seculare…
Biserica este tot mai mult chemată astăzi să fie în întregime vocațională: în interiorul ei „orice evanghelizator trebuie să devină conștient că este o „lampă” vocațională, capabil de a trezi o experiență religioasă, care să-i poată purta pe copii, pe adolescenți, pe tineri și pe adulți, la un contact personal cu Cristos, la întâlnirea în care se manifestă vocațiile specifice” (74).
În același mod, destinatarul pastorației vocaționale este din nou Biserica întreagă. Dacă întreaga comunitate eclezială este cea care cheamă, atunci toată comunitatea eclezială, fără nici o excepție, este chemată la rândul ei. Polul de emisie și cel de recepție se vor identifica, într-un anumit mod, în cadrul diferitelor acte ministeriale ale grupului eclezial. Principiul este foarte important; el este reflexul acelei identificări misterioase între cel care cheamă și cel chemat, din interiorul realității trinitare.
În acest sens, pastorația vocațională este comunitară. Și este frumos faptul că sunt toți apostolii, în ziua de Rusalii, cei care se adresează mulțimii, și că apoi Petru ia cuvântul în numele celor doisprezece. Chiar și atunci când este cazul alegerii lui Matia, sau a lui Ștefan, mai apoi a lui Barnaba și a lui Saul, întreaga comunitate ia parte cu discernământ, prin rugăciune, post și impunerea mâinilor.
În același timp, totuși este individul cel care trebuie să se facă interpretul propunerii vocaționale, este credinciosul cel care, în virtutea credinței sale, trebuie să-și ia, într-un anumit fel, asupra sa, sarcina vocației celuilalt.
Nu-i privește deci numai pe preoți sau pe cei consacrați, ci pe orice credincios, pe părinți, pe cateheți și pe educatori.
Dacă este adevărat că o chemarea trebuie adresată tuturor, cu toate acestea, este la fel de adevărat că același apel trebuie individualizat, adresat unei persoane precise, conștiinței sale, în cadrul unei relații întru totul personale.
Există un moment în dinamica vocațională, în care propunerea merge de la persoană la persoană și are nevoie de tot acel climat special, pe care numai relația individuală îl poate garanta. În acest caz, este adevărat că Petru și Ștefan vorbesc mulțimii; dar Saul are nevoie mai apoi de Anania pentru a înțelege ceea ce Dumnezeu vrea de la el (9,13-17), așa cum va fi mai târziu cazul eunucului și al lui Filip (8,26-39).
g) Pastorația vocațională este perspectiva unitar-sintetică a pastorației
După cum este punctul de plecare, la fel este și cel de sosire. Ca atare, pastorația vocațională se prezintă ca fiind categoria unificatoare a pastorației în general, precum și destinația naturală a oricărui efort, punctul de ancorare a diferitelor dimensiuni, aproape ca un fel de element de verificare a pastorației autentice.
Repetăm: dacă pastorația nu ajunge să „străpungă inima” și să-l pună pe ascultător înaintea întrebării strategice („ce trebuie să fac?”), nu este o pastorație creștină, ci o ingenuă ipoteză de lucru.
În consecință, pastorația vocațională este și trebuie să fie în legătură cu celelalte dimensiuni, de exemplu, cu cea familială și culturală, liturgică și sacramentală, cu cateheza și drumul de credință din catecumenat, cu diferitele grupuri de animare și formare creștină (nu numai cu copii și tineri, dar și cu părinții, cu logodnicii, cu cei bolnavi și bătrâni…), precum și cu mișcările existente (de la mișcarea pentru viață, la diferitele inițiative de solidaritate socială) (75).
Înainte de toate, pastorația vocațională este perspectiva unificatoare a pastorației tinerilor.
Nu trebuie uitat că vârsta evolutivă este puternic marcată de proiecte, și deci o autentică pastorație a tinerilor nu poate exclude dimensiunea vocațională, dar trebuie să și-o asume deoarece a-l propune pe Isus Cristos înseamnă a propune un proiect precis de viață.
De aici derivă o fecundă colaborare pastorală, rămânând totuși distincte cele două sfere: fie pentru că pastorația tinerilor cuprinde și alte problematici decât cele vocaționale, fie pentru că pastorația vocațională nu privește doar lumea tinerilor, ci un orizont mult mai amplu și cu o problematică specifică.
Ne gândim în plus cât de importantă ar putea fi o pastorație vocațional-familială care să-i educe în mod progresiv pe părinți să fie primii animatori-educatori vocaționali, sau cât de prețioasă ar fi o pastorație vocațională printre cei bolnavi, pe care nu numai să-i invite să-și ofere suferințele pentru vocațiile sacerdotale, dar să-i ajute să trăiască momentul bolii, cu întreaga încărcătură de mister care este prezentă într-însa, ca vocație personală pe care bolnavul-credincios are „datoria” de a o trăi pentru și în Biserică și „dreptul” de a fi ajutat de către Biserică să o trăiască.
Această legătură facilitează dinamismul pastoral: vocațiile, ca și carismele, se caută între ele, se iluminează reciproc, sunt complementare una celeilalte. Dacă însă sunt izolate, devin de neînțeles; cel care rămâne închis în propriul domeniu de specialitate nu face pastorația Bisericii.
Desigur, aceste idei sunt valide într-un dublu sens: pastorația în general este cea care trebuie să se unească cu animarea vocațională pentru a favoriza opțiunea vocațională; dar pastorația vocațională este cea care, la rândul ei, trebuie să rămână deschisă spre celelalte dimensiuni, inserându-se și căutând să meargă în acele direcții.
Ea este punctul terminal care sintetizează diferitele provocări pastorale și care permite ca ele să rodească în situația existențială a fiecărui credincios. În definitiv, pastorația vocațiilor cere atenție, dar oferă în schimb o dimensiune destinată să facă adevărată și autentică inițiativa pastorală din orice sector. Vocația este inima care pulsează într-o pastorație unitară! (76)
Itinerare pastoral-vocaționale
27. Icoana biblică în jurul căreia am articulat reflecția noastră ne permite să facem un pas înainte, pornind de la principiile teoretice la identificarea anumitor itinerare pastoral-vocaționale.
Ele sunt drumuri comunitare de credință, corespunzătoare unor funcții ecleziale precise și unor dimensiuni clasice ale credinciosului, de-a lungul cărora se conturează credința și devine mereu mai vizibilă, sau se întărește în mod progresiv vocația fiecărui individ, în slujba comunității ecleziale.
Reflecția și tradiția Bisericii arată că, de obicei, discernământul vocațional are loc de-a lungul unor precise itinerare comunitare: liturgia și rugăciunea, comunitatea eclezială, serviciul carității, experiența de iubire a lui Dumnezeu primită și oferită în mărturie. Datorită lor în comunitatea descrisă de Faptele Apostolilor, „se înmulțea la Ierusalim cu repeziciune numărul ucenicilor” (Fap 6,7).
Pastorația ar trebui să meargă și astăzi pe aceste străzi, pentru a stimula și a însoți drumul vocațional al credincioșilor. O experiență personală și comunitară, sistematică și angajantă, în aceste direcții, ar putea și ar trebui să-l ajute pe fiecare credincios să-și descopere chemarea vocațională. Iar aceasta ar face ca pastorația să fie cu adevărat vocațională.
1. Liturgia și rugăciunea
Liturgia semnifică și indică, în același timp, expresia, originea și hrana oricărei vocații și oricărui minister în Biserică. În celebrările liturgice se face memoria acelui mod de a acționa al lui Dumnezeu prin Cristos în Duhul Sfânt, către care trimit toate dinamismele vitale ale creștinului. În liturgie, culminând cu Euharistia, se exprimă vocația-misiune a Bisericii și a oricărui credincios în toată plenitudinea ei.
Din liturgie vine mereu o chemare vocațională pentru cel care participă (77). Orice celebrare este un element vocațional. În misterul celebrat, credinciosul nu poate să nu recunoască propria vocație personală, nu poate să nu asculte vocea Tatălui care, în Fiul, prin puterea Duhului, îl cheamă să se dăruiască la rândul său pentru mântuirea lumii.
Și rugăciunea devine o cale spre discernământul vocațional, nu numai pentru că Isus însuși ne-a invitat să-l rugăm pe stăpânul secerișului, dar pentru că numai ascultându-l pe Dumnezeu, cel credincios poate ajunge să descopere proiectul pe care Dumnezeu însuși l-a gândit: în misterul contemplat, cel credincios descoperă propria sa identitate, „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3).
Mai mult, numai în rugăciune pot deveni active acele atitudini de încredere și de abandonare, care sunt indispensabile pentru a pronunța propriul „da” și a depăși temerile și incertitudinile. Orice vocație se naște dintr-o in-vocație.
Dar și experiența personală de rugăciune, ca dialog cu Dumnezeu, aparține acestei dimensiuni: chiar dacă „celebrată” în intimitatea propriei „celule”, ea este legătura cu acea paternitate de la care derivă orice vocație. O asemenea dimensiune este cea mai evidentă în experiența Bisericii de la începuturi, ai cărei membri erau stăruitori „în frângerea pâinii și în rugăciune” (cf. Fap 2,42). Orice decizie, în această comunitate, era precedată de rugăciune; orice alegere, mai ales în vederea misiunii, avea loc într-un context liturgic (Fap 6,1-7;13.1-5).
Este acea logică a rugăciunii pe care comunitatea o învățase de la Isus, atunci când, în fața „mulțimilor obosite și epuizate ca o turmă fără păstor, spusese: «Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați-l deci pe stăpânul secerișului ca să trimită lucrători în secerișul său»” (Mt 9,36-38; Lc 10,2). Comunitățile creștine din Europa au dezvoltat în acești ani multe inițiative de rugăciune pentru vocații, care și-au găsit un amplu ecou în timpul congresului. Rugăciunea în comunitățile diecezane și parohiale, în multe cazuri făcută „fără încetare”, ziua și noaptea, este unul din drumurile străbătute mai mult, pentru a crea o nouă sensibilitate și o nouă cultură vocațională favorabilă preoției și vieții consacrate.
Icoana evanghelică a „stăpânului secerișului” conduce în inima pastorației vocațiilor: rugăciunea. Acea rugăciune care știe „să privească” cu înțelepciune evanghelică la lume și la orice om în realitatea necesităților sale de viață și mântuire. Acea rugăciune care exprimă caritatea și „compasiunea” (Mt 9,36) lui Cristos față de omenire, care încă și astăzi apare ca „o turmă fără păstor” (Mt 9,36). Acea rugăciune care exprimă credința în vocea puternică a Tatălui, care numai el poate chema și trimite la lucru în via sa. Acea rugăciune care exprimă speranța vie în Dumnezeu, care nu va face niciodată să-i lipsească Bisericii „lucrătorii” (Mt 9,38) necesari să ducă la împlinire misiunea sa.
În timpul congresului, mărturiile despre existența unei lectio divina în perspectivă vocațională au trezit mult interes. În unele dieceze sunt foarte răspândite „școlile de rugăciune” sau „școlile cuvântului”. Principiul din care se inspiră este cel, de acum devenit clasic, cuprins în Dei Verbum: „Toți credincioșii să dobândească știința sublimă a lui Isus Cristos prin lectura frecventă a Sfintelor Scripturi, lectură însoțită de rugăciune” (78).
Când această știință devine înțelepciune care se hrănește din frecventarea obișnuită, ochii și urechile credinciosului se deschid la recunoașterea cuvântului care cheamă fără încetare. Atunci inima și mintea sunt capabile de a-l primi și de a-l trăi fără teamă.
2. Comuniunea eclezială
Prima funcție vitală care se revarsă din liturgie este manifestarea comuniunii care se trăiește în interiorul Bisericii, ca popor reunit în Cristos prin crucea sa, ca o comunitate în care orice diviziune este pentru totdeauna depășită în Duhul lui Dumnezeu, care este Duh de unitate (cf. Ef 2,11-22; Gal 3,26-28; In 17,9-26).
Biserica se propune pe sine ca spațiu uman de fraternitate, în care orice credincios poate și trebuie să facă experiența acelei unități dintre oameni și Dumnezeu, unitate care este un dar de sus. Despre această dimensiune eclezială dau mărturie Faptele Apostolilor, în care este descrisă o comunitate de credincioși profund marcată de unitate frățească, de punerea în comun a bunurilor materiale și spirituale, a simțurilor și sentimentelor (Fap 2,42-48), pe punctul de a fi „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32).
Dacă orice vocație în Biserică este un dar de a trăi pentru alții, ca slujire de caritate în libertate, atunci este și un dar de a trăi împreună cu alții. Se descoperă deci acest dar numai trăind în fraternitate.
Fraternitatea eclezială nu este numai o virtute comportamentală, ci un itinerar vocațional. Numai trăind-o poate fi aleasă ca și o componentă fundamentală a unui proiect vocațional, și numai experimentând-o este posibilă deschiderea spre o vocație care va fi mereu cea a fraternității (79). Dimpotrivă, nu poate simți nici o fraternitate vocațională cel care nu a experimentat nici un tip de fraternitate și se închide în sine în raportul cu alții, sau interpretează vocația numai ca perfecțiune privată și personală.
Vocația înseamnă relație; este manifestarea omului pe care Dumnezeu l-a creat deschis spre relația cu el, chiar și cazul unei vocații de intimitate cu Dumnezeu, prin vocația la viața contemplativă, implică o mare capacitate de deschidere și de împărtășire, care se va putea dobândi numai prin experimentarea unei fraternități reale. „Depășirea unei viziuni individualiste a slujirii preoțești și a consacrării, în viața fiecărei comunități creștine, este o contribuție istorică decisivă” (80).
Vocația înseamnă dialog, înseamnă a se simți chemați de un altul, și a avea marele curaj de a-i răspunde. Cum se va putea materializa această capacitate de permanent dialog în cineva care nu a învățat, în viața de zi cu zi și în relațiile cotidiene, să se lase chemat, să răspundă, să recunoască eu-ul în… tu? Cum se va putea lăsa chemat de către Tatăl cineva care nu se preocupă să-i răspundă fratelui?
Împărtășirea de viață cu frații și cu comunitatea credincioșilor va deveni atunci calea de-a lungul căreia se învață a-i face părtași pe ceilalți la proiectele proprii, pentru a înțelege în final planul gândit de Dumnezeu cu privire la sine însuși.
O experiență de împărtășire în jurul cuvântului, semnalată deja în unele Biserici din Europa, este constituită de către centrele de ascultare, adică de grupurile de credincioși, care se întâlnesc periodic, în casele lor, pentru a redescoperi mesajul creștin, și pentru a-și comunica respectivele experiențe și daruri de interpretare ale aceluiași cuvânt.
Pentru tineri, aceste centre primesc o conotație vocațională, în ascultarea cuvântului care cheamă, în cateheză și-n rugăciune, trăite toate într-un mod mai personal, mai liber și mai creativ. Centrul de ascultare va deveni în felul acesta un stimulent la coresponsabilitatea eclezială, pentru că doar aici se pot descoperi moduri diverse de a sluji permanent comunitatea, și tot aici pot adesea să crească vocații specifice.
O altă experiență pozitivă a itinerarului vocațional în Bisericile particulare și în diferitele institute de viață consacrată, este comunitatea de primire, cea care pune în practică invitația lui Isus: „Veniți și vedeți”. Sfântul Părinte a definit-o „regula de aur a pastorației vocaționale” (81). În aceste comunități sau centre de orientare vocațională, datorită unei experiențe foarte specifice și imediate, tinerii pot să facă un adevărat și progresiv drum de discernământ. Sunt deci însoțiți, pentru ca, la momentul oportun, să poată fi în măsură nu numai să identifice proiectul lui Dumnezeu cu privire la ei, dar să și decidă de a-l alege ca proprie identitate.
c) Slujirea carității
Ea constituie una dintre funcțiile cele mai tipice ale comunității ecleziale. Constă în a trăi experiența libertății în Isus Cristos, în acea culme care este constituită din slujire: „Cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Mt 20,26), „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc 9,35).
În Biserica primară, această lecție pare să fi fost foarte curând înțeleasă, dat fiind că slujirea apare ca una dintre componentele structurale ale ei în punctul în care sunt instituiți diaconi, exact cu scopul de „a sluji la altar”.
Tocmai pentru că credinciosul trăiește prin har experiența libertății în Cristos, el este chemat să fie martor al libertății și factor de eliberare pentru oameni. Este acea eliberare care se realizează, nu cu violența și dominarea, ci doar cu iertarea și rugăciunea, cu multă dăruire de sine și slujire, după exemplul lui Isus Cristos slujitor. Este slujirea carității, ale cărui posibilități expresive sunt nelimitate.
Este poate calea regească, într-un itinerar vocațional, pentru a discerne propria vocație, deoarece experiența slujirii, mai ales acolo unde este bine pregătită, condusă și pătrunsă în semnificația sa cea mai profundă, este experiența unei mari umanități, care va duce la o mai bună cunoaștere de sine însuși și a demnității celuilalt, precum și a frumuseții de a se putea dedica altora.
Slujitorul autentic în Biserică este acela care a învățat să considere drept un privilegiu faptul de a spăla picioarele fraților săraci, este acela care a cucerit libertatea de a pierde propriul timp în folosul celorlalți. Experiența acestei slujiri este o experiență de mare libertate în Cristos.
Cine-și slujește fratele, în mod inevitabil îl întâlnește pe Dumnezeu și intră, așadar, într-o sintonie specială cu el. Nu-i va fi deloc dificil să descopere voința sa, cu privire la sine, și mai ales să se simtă atras s-o împlinească. Va fi, în orice caz, o vocație de slujire pentru Biserică și pentru lume.
Așa a fost pentru foarte multe vocații, în aceste ultime decenii. După Conciliu, animarea vocațională a trecut într-un mod progresiv, de la „o pastorație de propagandă” la „o pastorație de slujire”, în special pentru cei mai săraci și mai nevoiași.
Mulți tineri l-au putut regăsi într-adevăr pe Dumnezeu și pe ei înșiși, scopul și adevărata lor fericire fiind aceea de a trăi, dăruind mult timp și multă atenție fraților, până la hotărârea de a le dedica acestora, nu doar o parte a vieții lor, ci întreaga lor existență. Vocația creștină este, de fapt, existență pentru ceilalți.
d) Mărturia-vestire a evangheliei
Aceasta înseamnă proclamarea apropierii lui Dumnezeu de om, de-a lungul întregii istorii a mântuirii, în special mântuirea în Isus Cristos, și deci a profunzimii milostivirii Tatălui față de om, pentru ca el să aibă viață din belșug. O astfel de vestire stă de fapt la originea drumului de credință al oricărui credincios. Credința, de fapt, este un dar primit de la Dumnezeu și mărturisit prin exemplul comunității de credincioși și a atâtor frați și surori din sânul ei. Dar credința se realizează și prin instruirea catehetică asupra adevărului evangheliei.
Însă credința trebuie transmisă și vine momentul în care fiecare mărturie devine dar activ: darul primit devine astfel un dar dăruit prin mărturia și vestirea personală.
Mărturia de credință îl angajează integral pe om și ea poate fi făcută numai cu totalitatea existenței și a propriei umanități, cu toată inima, cu toată mintea, cu toate forțele, chiar până la dăruirea dureroasă a vieții.
Este foarte interesantă această creștere a semnificațiilor termenului, un crescendo pe care, în fond, îl putem regăsi în fragmentul evanghelic, care ne slujește drept călăuză: vezi mărturia-cateheză a lui Petru și a apostolilor în ziua de Rusalii și, ulterior, cateheza curajoasă a lui Ștefan, culminând cu martiriul său (Fap 6,8; 7,60) și al apostolilor, „bucuroși de-a fi fost maltratați din iubire pentru numele lui Isus” (Fap 5,41).
Mai interesant încă este să descoperi cum această mărturie-vestire evanghelică poate deveni un itinerar vocațional specific.
Conștiința recunoscătoare de a fi primit darul credinței, ar trebui să se traducă în mod regulat prin dorința și voința de a transmite altora ceea ce s-a primit, fie prin exemplul propriei vieți, fie prin slujirea catehezei. Aceasta, apoi, este destinată să ilumineze situațiile multiple ale vieții, învățându-l pe fiecare să trăiască propria vocație creștină în lume (82). Și dacă, înainte de toate, catehismul este un martor, o astfel de dimensiune vocațională va rezulta și mai evident (83).
Congresul a confirmat importanța catehezei în perspectiva vocațională și a indicat, în celebrarea sacramentului Mirului, un itinerar vocațional extraordinar pentru preadolescenți și adolescenți. Vârsta sfântului Mir ar putea fi chiar „vârsta vocației”, un timp specific, pe plan teologic și pedagogic, pentru descoperirea, realizarea și mărturisirea darului primit.
Acțiunea catehetică ar trebui să trezească mereu capacitatea de a recunoaște și a manifesta darul Duhului (84).
Întâlnirea directă a credincioșilor, care trăiesc cu fidelitate și curaj vocația lor de martori credibili care oferă experiențe concrete de vocație reușită, poate fi decisivă pentru a-i ajuta pe cei care primesc Mirul să descopere și să primească chemarea lui Dumnezeu.
Vocația, în orice caz, este mereu generată de conștiința unui dar și de o conștiință atât de recunoscătoare că găsește perfect logic să-și pună în slujba altora propria experiență, pentru a lua asupra sa creșterea acestora în credință.
Cine trăiește cu atenție și generozitate mărturia credinței, nu va întârzia să înțeleagă proiectul pe care Dumnezeu îl are cu el, pentru a se dedica realizării lui cu toate energiile.
De la itinerarele pastorale la chemarea personală
28. Am putea spune, în sinteză, că în dimensiunile liturgiei, ale comuniunii ecleziale, ale slujirii în caritate și ale mărturiei evanghelice se concentrează condiția existențială a oricărui credincios. Aceasta este demnitatea sa și vocația sa fundamentală, dar este și condiția pentru ca fiecare să poată descoperi toată identitatea sa deosebită.
Orice credincios, așadar, trebuie să trăiască evenimentul comun al liturgiei, al comuniunii fraterne, al slujirii în caritate și al vestirii evangheliei, pentru că numai printr-o experiență globală va putea identifica modul său particular de a trăi aceste dimensiuni ale vieții creștine. În consecință, aceste itinerare ecleziale trebuie să fie privilegiate; reprezintă oarecum calea-călăuzitoare a pastorației vocaționale, datorită căreia se poate descoperi misterul vocației fiecăruia.
Sunt, de altfel, itinerare clasice care aparțin vieții însăși din orice comunitate care vrea să se numească creștină, descoperind în același timp soliditatea sau precaritatea. Tocmai pentru aceasta, nu numai că reprezintă un drum de urmat, dar oferă mai ales garanția de autenticitate a căutării și a discernământului.
Aceste patru dimensiuni și funcții provoacă, pe de o parte, la o angajare globală a subiectului, iar, pe de altă parte, îl poartă spre începuturile unei existențe foarte personale, spre o confruntare inevitabilă, spre o chemare imposibil de ignorat, spre o decizie de luat care nu se poate amâna la infinit. De aceea, pastorația vocațională va trebui în mod intenționat să contribuie la scoaterea în relief a acestor lucruri printr-o experiență eclezială profundă și globală, care să-l conducă pe credincios „la descoperirea și asumarea propriei responsabilități în Biserică” (85). Vocațiile care nu se nasc din această experiență în acțiunea comunitară eclezială, riscă să fie viciate la rădăcină și riscă să fie de o autenticitate îndoielnică.
Evident, asemenea dimensiuni vor fi prezente, coordonate în mod armonios, printr-o experiență care va putea fi decisivă numai dacă este totală.
Adeseori există tineri care favorizează în mod spontan una sau alta din aceste funcții (fie că sunt angajați numai în voluntariat, fie că sunt foarte atrași de dimensiunea liturgică sau sunt mari teoreticieni, puțin idealiști).
Va fi atunci important ca educatorul vocațional să provoace o angajare care să nu se măsoare după gusturile tânărului, ci pe măsura obiectivă a experienței de credință, care nu poate, prin definiție, să fie ceva de deprins. Numai respectul acestei măsuri obiective este cel care poate lăsa să se întrevadă propria măsură subiectivă.
Obiectivitatea, în acest sens, precedă subiectivitatea, iar tânărul trebuie să învețe a-i acorda prioritate dacă vrea cu adevărat să se descopere pe sine și ceea ce este chemat să fie. Evident, mai întâi trebuie să realizeze ceea ce s-a cerut din partea tuturor, dacă ține să fie el însuși.
Nu numai atât, dar ceea ce e obiectiv, ordonat pe baza unei norme a unei tradiții, se orientează spre un obiectiv precis care transcende subiectivitatea, are o forță deosebită de atracție și de tradiție vocațională. Desigur, experiența obiectivă va trebui să devină și subiectivă sau să fie recunoscută de individ ca fiind a sa. Se pleacă mereu totuși de la un izvor sau de la un adevăr, care nu sunt determinate de către subiect și care sunt încărcate de bogata tradiție a credinței creștine. În definitiv, „pastorația vocațională are etapele fundamentale ale unui drum de credință” (86). Și aceasta înseamnă a vorbi despre gradualitatea și, mai apoi, despre convergența pastorației vocaționale.
De la itinerare la comunități creștine
a) Comunitatea parohială
29. Congresul european și-a propus, printre altele, un obiectiv: să poarte pastorația vocațională în viața comunității creștine parohiale, acolo unde lumea trăiește și unde tinerii, în special, sunt angajați mai mult sau mai puțin semnificativ într-o experiență de credință.
Înseamnă a face ca pastorația vocațională să iasă din cercul celor inițiați la lucru, pentru a ajunge la straturile periferice ale Bisericii particulare.
Dar, în același timp, este urgent să depășim acum faza de experimentare efectuată în multe Biserici din Europa, pentru a trece la adevărate itinerare pastorale, altoite pe țesutul comunităților creștine, valorizând ceea ce este deja elocvent din punct de vedere vocațional.
O atenție specială trebuie acordată anului liturgic, care este o școală permanentă de credință, în care orice credincios ajutat de Duhul Sfânt, este chemat să crească pe măsura lui Isus. De la Advent, timp al speranței, la Rusalii și la timpul de peste an, drumul anului liturgic revine în mod ciclic, celebrează și expune un model de om chemat să se compare cu misterul lui Isus, „întâiul născut dintre mulți frați” (Rom 8,29). Antropologia pe care anul liturgic permite să fie explorată este un autentic plan vocațional, care-l solicită pe orice creștin să răspundă tot mai mult la chemarea spre o precisă și personală misiune în istorie. De aici pornește atenția pentru itinerarele cotidiene în care este implicată fiecare comunitate creștină. Înțelepciunea pastorală cere în maniera specifică păstorilor, conducători ai comunităților creștine, o grijă punctuală și un discernământ atent, pentru a face să vorbească semnele liturgice, trăiri ale experienței de credință; deoarece prezența lui Cristos în momentele obișnuite ale omului generează chemările vocaționale ale Duhului.
Nu trebuie uitat faptul că păstorul, mai ales preotul responsabil al unei comunități creștine, este „cultivatorul direct” al tuturor vocațiilor. Într-adevăr, nu peste tot se recunoaște deplina titulatură vocațională a comunității parohiale; sun tocmai „consiliile pastorale diecezane și parohiale în legătură cu centrele vocaționale naționale… organismele competente în toate comunitățile și sectoarele pastorației obișnuite” (87).
Trebuie, așadar, încurajată inițiativa acelor parohii care și-au format în cadrul lor grupuri de responsabili pentru animarea vocațională și pentru diferite activități pentru a rezolva „o problemă care se situează în însăși inima Bisericii (88)” (grupuri de rugăciune, zile și săptămâni vocaționale, cateheze și mărturii și tot ceea ce poate contribui la menținerea vie a atenției vocaționale) (89).
b) „Locurile-semn” ale vieții-vocație
În această trecere delicată și urgentă de la o pastorație vocațională a experiențelor la o pastorație vocațională a itinerarelor, este necesar să fie lăsate să vorbească nu numai chemările vocaționale care provin din itinerarele care traversează viața cotidiană a comunității creștine, dar e bine să fie semnalate locurile-semn ale vieții ca vocație și locurile pedagogice ale credinței. O astfel de Biserică este vie dacă, cu ajutorul Duhului Sfânt, știe să perceapă și să valorizeze astfel de locuri.
Locurile-semn ale aspectului vocațional al existenței într-o Biserică particulară sunt comunitățile monastice, martore ale chipului de rugăciune al comunității ecleziale, comunitățile religioase apostolice și confraternitățile din institutele seculare.
Într-un context cultural puternic orientat spre lucrurile penultime și imediate, străbătut de vântul înghețat al individualismului, comunitățile de rugăciune și cele apostolice deschid dimensiuni adevărate de viață autentic creștină, mai ales pentru ultimele generații, care sunt în mod evident mai atente la semne decât la cuvinte.
Un semn particular al aspectului vocațional al vieții este comunitatea seminarului diecezan sau interdiecezan. Aceasta se află într-o situație singulară în cadrul Bisericilor noastre. Pe de o parte, este un semn puternic, deoarece constituie o promisiune pentru viitor. Tinerii care profită de aceasta, fiii acestei generații, vor fi preoții de mâine. Mai mult, seminarul cheamă necontenit la aspectul vocațional al vieții și la urgența slujirii pentru existența comunității creștine.
Pe de altă parte, este un semn slab, deoarece solicită o atenție constantă din partea Bisericii particulare, solicită o pastorație serioasă pentru a pleca din nou în fiecare an cu noi candidați. Solidaritatea economică poate fi și ea o solicitare pedagogică pentru a educa poporul lui Dumnezeu la rugăciunea pentru toate vocațiile.
c) Locurile pedagogice de credință
Dincolo de locurile-semn, sunt prețioase și locurile pedagogice ale pastorației vocaționale, constituite din grupuri, mișcări, asociații și de însăși școală. Dincolo de configurarea diferită din punct de vedere sociologic a unor asemenea forme de asociere, mai ales la nivelul tinerilor, aceste locuri trebuie să fie apreciate pentru valența lor pedagogică, ca locuri în care persoanele pot fi în mod înțelept ajutate să ajungă la o adevărată maturizare a credinței.
Aceasta poate fi urmărită cu eficacitate dacă nu sunt neglijate cele trei dimensiuni ale experienței creștine: vocația fiecăruia, comuniunea Bisericii și misiunea cu Biserică.
d) Figuri de formatori și de formatoare
O altă atenție pedagogică este aceea că pastorația propune, cu o insistență specială în acest moment istoric precis, formarea unor anume figuri-educative.
Se știe, de fapt, pretutindeni, despre slăbiciunea și caracterul problematic al locurilor pedagogice de credință, puse la grea încercare de cultura individualismului, a spiritului spontan de asociere și de criza instituțiilor.
Pe de altă parte, apare la acei tineri necesitatea de confruntare, de dialog, de puncte de reper. Semnale, în această privință, sunt multe. Există, în concluzie, o urgență de maeștri de viață spirituală, de figuri semnificative, capabile să evoce misterul lui Dumnezeu și dispuse să asculte, pentru a ajuta persoanele să intre într-un dialog serios cu Domnul.
Personalitățile spirituale puternice nu sunt numai unele persoane particulare dotate cu carismă, dar sunt rezultatul unei formări atente în special la primatul absolut al Duhului.
În grija persoanelor educative ale comunității noastre, două priorități trebuie să fie respectate cu înțelepciune: pe de o parte, este vorba de a face explicită și trează conștiința educativ-vocațională în toate acele persoane care sunt deja chemate să lucreze în comunități alături de copii și tineri (preoți, călugări/călugărițe, laici); pe de altă parte, cu atenție trebuie încurajată și formată slujirea educativă a femeii, pentru ca ea să fie alături de tineri, mai ales, o figură de referință și un ghid înțelept. De fapt, femeia este prezentă în comunitățile creștine și sunt recunoscute capacitățile intuitive ale „geniului feminin” și marea experiență a femeii în domeniul educativ (familie, școală, grupuri, comunități).
Aportul femeii trebuie reținut ca fiind destul de prețios, pentru a nu spune chiar decisiv, mai ales în ambientul lumii tinere feminine, care nu este de același fel cu cea masculină, deoarece necesită o reflecție mai atentă și mai specifică, mai ales pe plan vocațional.
Poate și aceasta face parte din acea schimbare de optică ce caracterizează pastorația vocațională. În timp ce, în trecut, vocațiile feminine izvorau și ele din părinți spirituali, călăuze autentice de persoane și comunități, astăzi vocațiile „feminine” au nevoie de o referire la figuri feminine personale și comunitare, capabile să propună în mod concret mai multe modele decât valori.
e) Organismele pastorației vocaționale
Pastorația vocațională, pentru a se propune ca perspectivă unitară și sintetică a pastorației în general, trebuie să exprime înainte de toate, în cadrul ei, sinteza și comuniunea de carisme și slujiri.
Odinioară s-a simțit în Biserică necesitatea acestei coordonări (90) care, mulțumim lui Dumnezeu, a dat deja roade însemnate: organismele parohiale, centrele vocaționale diecezane și naționale funcționează deja de mulți ani cu mari avantaje.
Nu este peste tot așa. Congresul desfășurat acum a deplâns în anumite cazuri absența sau slaba incidență a acestor structuri în unele națiuni europene (91) și își dorește ca aceste structuri să fie cât mai repede instituite în mod corespunzător sau întărite în mod adecvat.
Din mai multe părți se observă că, în timp ce centrele naționale par să garanteze un ajutor însemnat de stimuli constructivi pentru pastorația vocațională în ansamblu, centrele diecezane nu par animate peste tot de aceeași voință de a lucra și de a colabora într-adevăr pentru vocațiile tuturor. Există un anumit proiect general de pastorație unitară, care încă mai zăbovește să fie pus în practică de Biserica locală, și se pare că, într-un anumit fel, se constată o întrerupere atunci când, de la propunerile generale, se trece la concretizarea relațiilor diecezane sau parohiale. Aici, de fapt, încă n-au dispărut complet perspective și practici particulare sau mai puțin ecleziale (92).
Cât privește centrele diecezane și naționale, decât să repetăm ceea ce au subliniat deja în manieră exemplară diversele documente despre rolul lor, pare mult mai necesar să reamintim că nu este vorba doar de o problemă de organizare practică, cât mai ales de coerența cu un nou spirit, care trebuie să penetreze pastorația vocațională a Bisericii și, în special, a Bisericilor din Europa. Criza vocațională este totodată și o criză de comuniune, în a favoriza vocațiile și a le face să crească. Nu se pot naște vocații, acolo unde nu se trăiește un autentic spirit eclezial. În afară de a comunica și a recomanda o nouă angajare în acest câmp și o legătură mai strânsă între centrul național, centrele diecezane și organismele parohiale, congresul și acest document își doresc ca aceste organisme să pună mai mult la inimă două aspecte: promovarea unei autentice culturi vocaționale în societatea civilă și vocațională, așa cum s-a subliniat mai sus, și formarea de educatori-formatori vocaționali, adevărat și propriu element central și strategic în actuala pastorație vocațională (93).
În plus, congresul cere să se ia în mod serios în considerare pentru Europa constituirea unui organism sau centru unitar de pastorație vocațională supranațional, aceasta ca un semn și o expresie concretă de comuniune și împărtășire, de coordonare și schimb de experiență și persoane între fiecare dintre Bisericile naționale (94), păstrându-și fiecare particularitatea.
Partea a patra
Pedagogia vocațiilor
„Oare nu ne ardea inima în noi?…” (Lc 24,32)
Această parte pedagogică este luată din evanghelie, după exemplul acelui extraordinar animator-educator vocațional, care este Isus, și în vederea unei animări vocaționale marcate de precise atitudini pedagogico-evanghelice: a semăna, a însoți, a educa, a forma, a discerne.
Suntem la ultima secțiune, cea care, în logica documentului, ar trebui să reprezinte partea metodologico-aplicativă. S-a plecat de la analiza situației concrete, pentru a defini ulterior elementele teologice care susțin tema vocației, și apoi s-a căutat să se refacă drumul înapoi spre viața concretă din comunitățile noastre de credință, pentru a indica sensul și direcția pastorației vocațiilor.
Rămâne acum să vedem dimensiunea pedagogică a pastorației vocaționale.
Criza vocațională și criza educativă
30. De multe ori în Bisericile noastre obiectivele și strategiile de fond sunt cât se poate de clare, dar rămân destul de neclari pașii care sunt de făcut pentru a trezi în tineri disponibilitatea vocațională; iar aceasta, deoarece astăzi se vădește a fi slab un anume instrumentar educativ, înăuntru și în afara Bisericii, instrumentar care ar trebui să ofere tuturor apoi, împreună cu precizarea obiectivului de ajuns, și căile pedagogice care conduc la el. O declară și Instrumentum laboris, cu obișnuitul realism: „Verificăm acum… slăbirea atâtor locuri pedagogice (grup, comunitate, oratoriu, școală și, mai ales, familie)” (95). Criza vocațională este cu certitudine și o criză de propunere pedagogică și de itinerar educativ.
Atunci se va căuta să se indice, plecând tot de la cuvântul lui Dumnezeu, tocmai această convergență între scop și metodă, cu convingerea că, o bună teologie, în mod normal, se lasă tradusă în practică, devine pedagogie, face să se întrevadă căile, cu dorința sinceră de a oferi diferiților lucrători pastorali un ajutor, un instrument util tuturor.
Evanghelia vocației
31. Orice întâlnire sau dialog în evanghelie are o semnificație vocațională: când Isus merge pe drumurile din Galileea, este întotdeauna trimis de Tatăl pentru a-l chema pe om la mântuire și a-i dezvălui proiectul Tatălui însuși. Vestea cea bună, evanghelia, este tocmai aceasta: Tatăl l-a chemat pe om prin Fiul în Duh, l-a chemat nu numai la viață, ci la răscumpărare, și nu numai la o răscumpărare meritată de alții, ci la o răscumpărare care-l implică în persoana proprie, făcându-l responsabil de mântuirea altora.
În această mântuire activă și pasivă, primită și împărtășită, este cuprins sensul oricărei vocații; este cuprins însuși sensul Bisericii, ca și comunitate de credincioși, sfinți și păcătoși, toți „chemați” să participe la același dar și la aceeași responsabilitate. Este evanghelia vocației.
Pedagogia vocației
32. În cadrul acestei evanghelii căutăm o pedagogie corespunzătoare, care este cea a lui Isus, autentica pedagogie a vocației. Este pedagogia pe care orice animator vocațional sau evanghelizator ar trebui să știe s-o transpună în faptă, pentru a-l conduce pe tânăr să-l recunoască pe Domnul care-l cheamă să-i răspundă.
Dacă punctul de reper al pedagogiei vocaționale este misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, există multe aspecte și dimensiuni semnificative în acțiunea sa „vocațională”.
Înainte de toate, Isus ne este prezentat în evanghelii mai mult ca un formator decât ca un animator, tocmai pentru că lucrează întotdeauna în strânsă unitate cu Tatăl, care împrăștie sămânța cuvântului și educă (scoțând astfel din nimic), și cu Duhul care-l însoțește pe tot parcursul drumului de sfințire.
Asemenea aspecte deschid perspective importante celui care lucrează în pastorația vocațiilor și este chemat, tocmai pentru aceasta, să nu fie doar un animator vocațional, ci, înainte de toate, un semănător al bunei semințe a vocației, și apoi însoțitor pe drumul care conduce inima să „ardă”, educator al credinței și al ascultării lui Dumnezeu care cheamă, formator al atitudinilor umane și creștine care sunt un răspuns la chemarea lui Dumnezeu (96); și este chemat, în sfârșit, să discearnă prezența darului care vine de sus.
Sunt cinci caracteristici centrale ale slujirii vocaționale, sau cinci dimensiuni ale misterului chemării, care ajunge de la Dumnezeu la om, prin intermediul unui frate, al unei surori sau al unei comunități.
A semăna
33. „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Și în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult și îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc, iar când soarele a răsărit s-a veștejit și, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut și au înăbușit-o. Iar alta a căzut în pământ bun și a dat rod: care o sută, care șaizeci, care treizeci (Mt 13,3-8).
Acest fragment indică, într-un anumit fel, primul pas al unui drum pedagogic, prima atitudine din partea celui care se pune ca intermediar între Dumnezeu care cheamă și omul care este chemat, și care se inspiră, în mod necesar, din modul de a acționa al lui Dumnezeu. Dumnezeu-Tatăl este semănătorul; Biserica și lumea sunt locurile unde continuă să răspândească din abundență sămânța sa, cu libertate absolută și fără excluderi de nici un fel, o libertate care-o respectă pe cea a terenului unde cade sămânța.
a) Două libertăți în dialog
Parabola semănătorului ne arată că vocația creștină este un permanent dialog între Dumnezeu și persoana umană. Interlocutorul principal este Dumnezeu, care cheamă pe cine vrea el, când vrea și cum vrea „după planul și harul său” (cf. 2Tim 1,9); care-i cheamă pe toți la mântuire, fără a se lăsa limitat de dispozițiile celui care primește. Dar libertatea lui Dumnezeu se întâlnește cu libertatea omului, într-un dialog misterios și fascinant, făcut din cuvinte și tăceri, din mesaje și acțiuni, din priviri și gesturi, o libertate care este perfectă, cea a lui Dumnezeu, și o alta care este imperfectă, cea a omului. Vocația este, așadar, în mod total, activitatea lui Dumnezeu, dar în mod real este și activitatea omului: este munca și pătrunderea lui Dumnezeu în centrul libertății umane, dar și efortul și lupta omului pentru a fi liber să primească darul.
Cine se așază alături de un frate pe drumul discernământului vocațional, intră în misterul libertății și știe că poate da un ajutor numai dacă respectă acest mister. Este valabil și atunci când aceasta înseamnă, cel puțin aparent, un rezultat mai slab, așa cum se vede cu semănătorul din evanghelie.
b) Curajul de a semăna pretutindeni
Tocmai respectul ambelor libertăți înseamnă, înainte de toate, curajul de a semăna sămânța cea bună a evangheliei, a paștelui Domnului, a credinței și, în sfârșit, a urmării. Aceasta e condiția prealabilă; nu se face nici o pastorație vocațională dacă nu există acest curaj. Nu numai atât, dar trebuie să se semene pretutindeni, în inima oricui, fără nici o preferință sau excepție. Dacă fiecare ființă umană este creatura lui Dumnezeu, ea este și purtătoarea unui dar, a unei vocații particulare care așteaptă să fie recunoscută.
Adesea ne plângem în Biserică de sărăcia răspunsurilor vocaționale și nu ne dăm seama că, tot atât de des, propunerea este făcută într-un cerc restrâns de persoane și, eventual, retrasă imediat după un prim refuz. Merită să amintim aici avertismentul lui Paul al VI-lea: „Fie ca nimeni, din vina noastră, să nu ignore ceea ce trebuie să știe, pentru a orienta într-un sens diferit și mai bun propria sa viață” (97). Și totuși câți tineri nu au auzit niciodată adresându-li-se vreo propunere creștină cu privire la viața și viitorul lor!
Este frumos să-l observăm pe semănătorul din parabolă în gestul amplu al mâinii care seamănă „pretutindeni”; este emoționant să recunoaștem în această icoană inima lui Dumnezeu-Tatăl. Este imaginea lui Dumnezeu care seamănă în inima fiecărei ființe un plan de mântuire; sau, dacă voim, este imaginea „risipei” generozității divine, care se revarsă asupra tuturor, pentru că vrea să-i salveze pe toți și să-i cheme la sine.
Aceasta este însăși imaginea Tatălui care revine în mod evident în acțiunile lui Isus, care-i cheamă la sine pe păcătoși, care decide să construiască Biserica sa cu oameni aparent inapți pentru această misiune, nu cunoaște bariere și nu face diferențe de persoane.
Numai oglindindu-se în această imagine, lucrătorul vocațional, la rândul său, anunță, propune, tulbură, cu aceeași generozitate; tocmai acea siguranță a seminței pusă de Tatăl în inima oricărei creaturi este cea care îi dă forța de a merge pretutindeni și de a semăna sămânța cea bună a vocației, de a nu rămâne în spațiile obișnuite și de a înfrunta ambiente noi, pentru a încerca mereu contacte noi și a se adresa fiecărei persoane.
c) Semănatul la timpul potrivit
Face parte din înțelepciunea semănătorului de a împrăștia sămânța bună a vocației la momentul potrivit. Aceasta nu înseamnă deloc a grăbi timpul alegerii sau a pretinde ca un preadolescent să aibă maturitatea decizională a unui tânăr, ci de a înțelege și a respecta sensul vocațional al vieții umane.
Orice etapă a existenței are o semnificație vocațională, începând din momentul în care, băiatul sau fata se deschid către viață, au nevoie să-i înțeleagă sensul și încearcă să se întrebe asupra rolului lor în această viață. A lăsa să se piardă această întrebare, la acest moment atât de prielnic, ar putea total compromite încolțirea seminței: „experiența pastorației arată că prima manifestare a vocației se naște, în cea mai mare parte a cazurilor, fie în copilărie, fie în adolescență. Tocmai de aceea pare atât de importantă recuperarea sau propunerea de formule, care să poată trezi, susține și însoți, această primă manifestare vocațională” (98), fără însă a se limita la ea. Orice persoană are propriile sale ritmuri, precum și timpurile sale de maturizare. Important este ca, alături de sine, să aibă un semănător… cât mai bun.
d) Cea mai mică dintre toate semințele
Nu este deloc o activitate simplă, astăzi, cea de „semănător vocațional”. Motivele le cunoaștem bine: nu există, în sens propriu vorbind, o cultură vocațională; modelul antropologic prevalent pare să fie cel al „omului fără vocație”; contextul social este neutru din punct de vedere etic și lipsit de speranță și de modele proiectuale. Toate aceste elemente par să colaboreze la slăbirea propunerii vocaționale și ne permit, poate, să aplicăm ceea ce Isus spune, referitor la împărăția lui Dumnezeu (cf. Mt 13,31ss): sămânța vocației este aidoma unui grăunte de muștar care, atunci când este semănat, când este propus ori arătat ca prezent, este cea mai mică dintre toate semințele; foarte frecvent el nu trezește nici un consens imediat; dimpotrivă, este negat și dezmințit, este ca și sufocat de alte așteptări și proiecte, neluat în serios; ori este privit cu multă suspiciune și neîncredere, ca și cum ar fi o sămânță a nefericirii.
Atunci, tânărul refuză, nu se declară deloc interesat, deja și-a aranjat viitorul, sau alții l-au făcut deja pentru el; sau, poate că i-ar plăcea și l-ar interesa mult, dar nu este atât de sigur, este mult prea dificil, îi este practic teamă.
Nu este nimic ciudat și absurd în această reacție temătoare și negativă; în fond, Domnul a spus-o deja. Sămânța vocației este cea mai mică dintre toate semințele, este slabă și nu se impune, tocmai pentru că ea este expresia libertății lui Dumnezeu, care înțelege să respecte până la capăt libertatea omului.
Atunci este necesară și libertatea celui care îndrumă drumul omului: o libertate a inimii care consimte să continuie, fără a se da înapoi în fața unui refuz sau a unui dezinteres inițial.
Isus spune, tot în scurta parabolă a grăuntelui de muștar, că: „O dată crescut, acesta este mai mare decât toate plantele” (Mt 13,32); este deci o sămânță care are o forță proprie, chiar dacă nu este imediat evidentă și explozivă, și are nevoie de multă îngrijire pentru a crește. Este un fel de secret elementar, care face parte din înțelepciunea țăranilor: pentru a garanta o recoltă la timpul potrivit, trebuie să se aibă grijă de tot, absolut tot, de la teren la sămânță; trebuie să se acorde o atenție la tot, de la ceea ce face să crească sămânța, la ceea ce-i împiedică creșterea. Trebuie să se țină cont chiar și de intemperiile din timpul anotimpurilor. În domeniul vocațional se întâmplă ceva asemănător. Semănatul este numai primul pas, dar trebuie să fie urmat de atenții mult mai precise, pentru ca astfel cele două libertăți să intre în misterul dialogului vocațional.
A însoți
34. „Și iată că, în aceeași zi, doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși s-a apropiat și mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” (Lc 24,13-16). Pentru a descrie elementele pedagogice ale însoțirii, educării și formării, alegem episodul celor doi ucenici de la Emaus. Este un fragment semnificativ pentru că, dincolo de înțelepciunea conținutului și de metoda pedagogică urmată de Isus, ni se pare că vedem în cei doi discipoli imaginea atâtor tineri de azi, puțin cam triști și neîncrezători, care par să fi pierdut gustul căutării vocației lor.
Primul pas, sau prima prioritate pe acest drum este de a se așeza alături: semănătorul, sau acela care a trezit în tânăr conștiința seminței semănate în solul inimii sale, acum devine însoțitor.
În partea teologică a reflecției de față a fost indicat ca fiind tipic pentru Duhul Sfânt slujirea însoțirii; Duhul Tatălui și al Fiului este acela care stă alături de om, pentru a-i aminti mereu cuvântul învățătorului; și tot Duhul este acela care locuiește în om, pentru a trezi în el conștiința de a fi Fiul Tatălui. Duhul este deci modelul de la care trebuie să se inspire acel frate sau acea soră mai mare, care însoțește un frate sau o soră mai mică, aflată în căutare.
e) Itinerarul vocațional
O dată definit itinerarul vocațional pastoral, ne întrebăm: ce este un itinerar vocațional pe plan pedagogic?
Itinerarul pedagogic vocațional este o lungă călătorie orientată spre deplina maturitate a credinței, asemenea unui pelerinaj către starea de adult a omului credincios, chemat să decidă asupra sa și asupra propriei vieți, în libertate și responsabilitate, conform adevărului acelui misterios proiect gândit de Dumnezeu pentru el. O astfel de călătorie se desfășoară în etape în compania unui frate sau a unei surori mai mari în credință și în ucenicie, care cunoaște calea, vocea și pașii lui Dumnezeu, care ajută la recunoașterea Domnului, care cheamă și la a se discerne calea de-a lungul căreia se merge către el, răspunzând acestei chemări.
Un itinerar vocațional este înainte de toate un drum cu el, Domnul vieții, acel „Isus în persoană”, așa cum notează cu mare precizie Luca, cel care se apropie de drumul omului, face același drum cu el și intră în istoria lui. Dar ochii de carne adesea nu știu să-l recunoască, și atunci mersul omenesc rămâne solitar și se desfășoară într-un mod inutil, iar, în acest timp, căutarea riscă să continuie într-un interminabil, și, uneori, narcisistic, „a face experiențe”, chiar și vocaționale, fără însă nici o consecință decizională. Poate că prima datorie a însoțitorului vocațional este aceea de a indica prezența altuia sau de a mărturisi natura relativă a propriei apropieri sau a propriei însoțiri, pentru a fi o mediere a acestei prezențe, sau un drum spre descoperirea lui Dumnezeu, cel care cheamă și se apropie de orice om.
Ca și cei doi din Emaus, sau ca Samuel în timpul nopții, adesea, tinerii noștri nu au ochi pentru a-l vedea și urechi pentru a-l auzi pe cel care merge alături de fiecare, și cu insistență și, în același timp, cu delicatețe, spune numele lor. Fratele care însoțește este un semn al acestei insistențe și al acestei delicatețe; datoria sa este aceea de a ajuta să fie recunoscută proveniența vocii misterioase; nu vorbește despre sine, ci vestește de un altul, care este prezent; așa a fost Ioan Botezătorul.
Slujirea însoțirii vocaționale este o slujire umilă, acea umilință senină și inteligentă care se naște din libertatea Duhului și se exprimă „în curajul ascultării, al iubirii și al dialogului”. Datorită acestei libertăți, răsună cu cea mai mare claritate și forță de pătrundere vocea celui care cheamă mereu și mereu. Iar tânărul se trezește în fața lui Dumnezeu, descoperă cu surprindere că este veșnicia cea care merge în timp, alături de el și-l cheamă la o alegere pentru totdeauna!
f) Fântânile de apă vie
„Isus, obosit de drum, stătea aproape de fântână…” (In 4,6): este începutul a ceea ce am putea privi drept un colocviu vocațional inedit: întâlnirea lui Isus cu samariteana. Femeia, de fapt, prin această întâlnire, face un drum către descoperirea de sine însăși și a lui Mesia, devenind, într-un anume fel, vestitoarea lui.
Și din acest fragment transpare libertatea suverană a lui Isus în a căuta pretutindeni și în oricine mesagerii săi; dar este totuși singulară atenția, din partea celui care este calea omului către Tatăl, de a-și întâlni creatura pe străzile sale, sau de a o aștepta acolo unde așteptarea sa este mai evidentă și mai intensă. Aceasta este ceea ce se poate deduce din imaginea simbolică a „fântânii”. Fântânile, în vechea societate iudaică, erau izvoare de viață, condiție de bază pentru supraviețuirea unui popor mereu confruntat cu criza de apă; exact în jurul acestui simbol, apă pentru viață și apa vieții, construiește Isus, cu o pedagogie extrem de fină, întâlnirea sa cu femeia.
A însoți un tânăr înseamnă a ști să identifici „fântânile” de astăzi: toate acele locuri și momente, acele provocări și așteptări pe unde, mai devreme sau mai târziu, toți tinerii trebuie să treacă cu amforele lor goale, cu întrebările lor nerostite, cu suficiența lor ostentativă și adesea doar aparentă, cu voința lor profundă și de neșters de autenticitate și de viitor.
Pastorația vocațională nu se află în „așteptare”, ci în acțiunea de a căuta și a nu se da bătut până nu va fi găsit locul sau fântâna potrivită, acolo unde tânărul își dă întâlnire cu viața și cu viitorul.
Însoțitorul vocațional trebuie să fie „inteligent” din acest punct de vedere, unul care nu-și impune în mod special întrebările sale, ci pleacă de la cele ale tânărului însuși, de orice fel ar fi; sau care este capabil – dacă este necesar – să „trezească și să descopere întrebarea vocațională care locuiește în inima oricărui tânăr, dar care așteaptă să fie scoasă la iveală de adevărații formatori vocaționali” (99).
g) Împărtășire și con-vocație
A face însoțirea vocațională înseamnă, înainte de toate, a împărți cu alții: pâinea credinței, a experienței lui Dumnezeu, a efortului, a căutării, până la a împărți chiar și vocația: nu pentru a o impune, în mod evident, ci pentru a mărturisi frumusețea unei vieți care se realizează conform proiectului lui Dumnezeu.
Registrul comunicativ tipic al însoțirii vocaționale nu este, pe de o parte, cel didactic sau exortativ și nici, pe de altă parte, cel amical sau al directorului spiritual, al altuia (înțeles ca acela care imprimă imediat o direcție precisă vieții altuia), ci este registrul unui confessio fidei.
Cine face însoțire vocațională dă mărturie despre propria alegere sau, mai exact, despre faptul că a fost el însuși ales de Dumnezeu, povestește – nu neapărat prin cuvinte – drumul său vocațional și descoperirea continuă a propriei identități în carisma vocațională, și povestește sau lasă să se înțeleagă efortul, noutatea, riscul, surpriza, frumusețea.
Rezultă de aici o cateheză vocațională de la persoană la persoană, de la inimă la inimă, bogată în umanitate și originalitate, în pasiune și forță de convingere, o animare vocațională sapiențială și de experiență. Este cam la fel ca experiența primilor ucenici ai lui Isus, care „merseră și văzură unde locuia, iar în ziua aceea se opriră la el” (In 1,39). A fost o experiență extrem de profundă, de vreme ce Ioan, după mulți ani, încă își mai amintește că „era cam pe la ora patru după-amiază”.
Se face animare vocațională numai prin contagiere, prin contact direct, deoarece inima este plină, iar experiența frumuseții continuă să cucerească. „Tinerii sunt foarte interesați de mărturia de viață a persoanelor care deja sunt pe un drum spiritual. Preoții și persoanele consacrate trebuie să aibă curajul de a oferi semne concrete în drumul lor spiritual. Tocmai de aceea, este foarte important de a petrece timpul cu acești tineri, de a fi la nivelul lor, acolo unde ei se află, de a-i asculta și de a răspunde întrebărilor care apar mereu în timpul întâlnirii” (100).
Din acest motiv, însoțitorul vocațional este și un entuziast al propriei vocații și al posibilității de a o transmite altora; este și un martor nu numai convins, dar și mulțumit, convingător și credibil.
Numai astfel, mesajul ajunge la totalitatea spirituală a persoanei, inimă-minte-voință, propunând ceva ce este: adevărat-frumos-bun.
Acesta este sensul con-vocației: nimeni nu poate trece pe lângă propovăduitorul unei „vești atât de bune” fără să se simtă atins, în întregime chemat, la orice nivel al personalității sale și chemat continuu, desigur, de Dumnezeu; dar și de atâtea persoane, idealuri, situații total inedite, diferite provocări, medieri umane ale acestei chemări divine.
Semnalul vocațional poate fi atunci perceput mai bine.
A educa
35. „Și el le spuse atunci: „Despre ce vorbeați între voi în timpul drumului?”… Se opriră, cu fața nespus de tristă; iar unul dintre ei, cu numele de Cleopa, Îi zise: „Tu singur ești așa de străin în Ierusalim, încât nici măcar nu ști ce s-a întâmplat în toate aceste zile?”…iar el întrebă: „Despre ce?” și ei Îi răspunseră:…” (Lc 24,17-29)
După semănat, pe parcursul itinerarului de însoțire, este vorba de a-l educa pe tânăr. A educa în sensul etimologic al verbului înseamnă a trage afară (e-ducere) din el adevărul său, acela pe care îl are în inimă, chiar și ceea ce nu știe și nu cunoaște despre sine însuși: slăbiciuni și aspirații, pentru a putea favoriza libertatea răspunsului vocațional.
a) A educa la cunoașterea de sine
Atunci Isus se apropie de cei doi și-i întreabă despre ce anume au vorbit între ei. El o știe, însă vrea ca amândoi să se descopere pe ei înșiși și, vorbind despre tristețea și speranțele lor spulberate, să-i ajute să devină astfel conștienți de problema lor și de realul motiv al propriei lor tulburări. Astfel, cei doi sunt practic constrânși să-și recitească istoria lor recentă, făcând să transpară adevăratul motiv al tristeții lor.
„Noi speram…”; dar istoria pare să fi mers într-un sens diferit de așteptările lor. În realitate, ei au făcut toate experiențele semnificative în contact cu Isus, „puternic în fapte și în cuvinte”; dar e ca și cum acest drum de credință s-ar fi întrerupt pe neașteptate în fața evenimentului de neînțeles care este patima și moartea celui care ar fi trebuit să-l elibereze pe Israel.
„Noi speram, însă…”, cum să nu recunoaștem în această istorie neîmplinită situația atâtor tineri care par interesați de tema vocațională, se lasă provocați și arată o bună predispoziție, dar apoi se opresc în fața alegerii pe care trebui s-o facă? Într-un anumit fel, Isus îi constrânge pe cei doi să admită diferența dintre speranțele lor și planul lui Dumnezeu așa cum s-a concretizat în Isus; dintre modul lor de a-l înțelege pe Mesia și moartea sa pe cruce, dintre toate așteptările lor atât de umane și interesate și sensul unei mântuiri care vine de la Cel de Sus.
În același mod este important și decisiv să-i ajutăm pe tineri să poată scoate la suprafață echivocul de fond: acea interpretare a vieții, prea pământească și centrată în jurul „eu”-lui, care face atât de dificilă, sau uneori chiar imposibilă alegerea vocațională, sau face să se simtă ca excesive exigențele chemării, ca și cum proiectul lui Dumnezeu ar fi dușmanul nevoii de fericire a omului.
Mulți tineri nu au primit acea chemare vocațională, nu pentru că ar fi fost egoiști sau indiferenți, ci doar pentru că n-au fost ajutați să se cunoască, să poată descoperi rădăcina ambivalentă și păgână a unor scheme mentale și afective, și pentru că n-au fost ajutați să se elibereze de toate temerile și schemele lor de apărare, conștiente și inconștiente, în ce privește vocația însăși. Câte renunțări vocaționale din cauza acestei carențe educative.
A educa înseamnă, înainte de toate, a face să răsară realitatea propriului eu, așa cum este, dorindu-se apoi să-l îndrepte spre ceea ce trebuie să fie: sinceritatea este un pas fundamental pentru a ajunge la adevăr, dar este necesar în fiecare caz un sprijin extern pentru a vedea bine interiorul ființei umane. Educatorul vocațional trebuie să cunoască dedesubturile sufletului uman, pentru a însoți tânărul în zidirea adevăratului eu.
b) A educa la mister
Aici se naște paradoxul. Atunci când tânărul este îndrumat spre izvoarele propriului „eu”, și poate vede în față chiar propriile sale slăbiciuni și temeri, are senzația de a înțelege mult mai bine motivul unor atitudini și reacții ale sale, și, în același timp, înțelege tot mai mult realitatea misterului, ca o cheie de lectură a vieții și a propriei sale persoane.
Este indispensabil ca tânărul să accepte că nu știe, că nu se poate cunoaște pe sine, până la capăt.
Viața nu este în întregime în propriile lui mâini, deoarece viața înseamnă mister, și, pe de altă parte, misterul înseamnă viață; or misterul este acea parte din „eu” care n-a fost încă descoperită, nici trăită, și care așteaptă să fie descifrată și realizată; misterul este acea realitate personală, care trebuie încă să crească, plină de viață și de posibilități existențiale încă intacte, este acea parte germinativă a „eu”-lui.
Atunci, a accepta misterul este un semn de inteligență, de libertate interioară, de voință de viitor și de noutate, de refuz al unei concepții repetitive și pasive, greoaie și banale, cu privire la viață. Iată de ce am spus la început că pastorația vocațională trebuie să fie mistagogică, și trebuie, așadar, să înceapă și să plece din nou de la misterul lui Dumnezeu, pentru a reconduce la misterul omului.
Pierderea sensului misterului este una dintre cele mai mari cauze ale crizei vocaționale.
În același timp, categoria misterului devine categorie propedeutică la credință. Este posibil și, pe undeva, natural, ca la acest punct, tânărul să simtă că se naște în el o nevoie de revelație, dorința ca, însuși autorul vieții să-i dezvăluie sensul și locul pe care îl are de ocupat în această viață. Cine altul, în afară de Tatăl, poate să realizeze această dezvăluire?
Pe de altă parte, nu este important ca tânărul să descopere imediat (sau ca ghidul să intuiască imediat) calea pe care o are de urmat: ceea ce contează este să descopere și să decidă în orice caz să așeze în afara sa, în Dumnezeu Tatăl, căutarea fundamentului existenței sale. Un autentic drum vocațional duce întotdeauna la descoperirea paternității și a maternității lui Dumnezeu!
c) A educa la a înțelege viața
În evanghelie Isus îi invită pe cei doi din Emaus, într-un anume fel, să revină la viață, la acele evenimente care au cauzat tristețea lor cea fără margini, printr-o metodă înțeleaptă de lectură: capabil nu numai de a recompune între ele evenimentele în jurul unei semnificații centrale, dar și de a descifra, în țesutul misterios al existenței umane, firul roșu al unui proiect divin. Este metoda care ar putea fi numită genetico-istorică, cea care determină să caute și să afle în propria biografie pașii și urmele lăsate de trecerea lui Dumnezeu și, prin urmare, chiar vocea sa care cheamă. O astfel de metodă:
– este în același timp deductivă și inductivă, sau istorico-biblică: pornește, de fapt, de la adevărul revelat și de la realitatea istorică și favorizează astfel dialogul neîntrerupt dintre existența subiectivă (faptele menționate de cei doi apostoli) și referirea la cuvânt („Și începând cu Moise, și cu toți profeții, le explică lor din toate Scripturile ceea ce se referea la el” (Lc 24,27);
– arată în normativitatea cuvântului și în centralitatea misterului pascal al lui Cristos mort și înviat un punct precis de interpretare a evenimentelor existențiale, fără a refuza nici un eveniment, în special cele mai dificile și mai dureroase („Nu trebuia oare Cristos să suporte aceste suferințe pentru a intra în gloria sa?” (Lc 24,26).
Lectura vieții devine astfel o acțiune profund spirituală, nu doar psihologică, deoarece conduce la recunoașterea în ea a prezenței luminoase și misterioase a lui Dumnezeu și a cuvântului său (101). Și, în interiorul acestui mister începe, încetul cu încetul, să se vadă sămânța vocației, pe care însuși Tatăl – semănătorul – a pus-o în brazda vieții. Acea sămânță, deși atât de mică, acum începe să fie vizibilă și să crească.
d) A educa la a invoca
Dacă lectura vieții este o activitate spirituală, ea duce în mod necesar persoana nu numai la recunoașterea nevoii sale de revelație, ci la a o celebra prin rugăciunea de invocare.
A educa înseamnă a evoca adevărul propriului eu. O astfel de evocare se naște tocmai din in-vocația rugătoare, dintr-o rugăciune, care este mai mult rugăciune de încredere, decât rugăciune de cerere, rugăciune ca surpriză și recunoștință, dar și ca luptă și tensiune, ca „săpătură” suferită de propriile ambiții pentru a accepta toate așteptările, întrebările, dorințele celuilalt: ale Tatălui, care, în Fiul, poate arăta celui care caută, calea care trebuie urmată.
Dar atunci rugăciunea devine locul discernământului vocațional, al educării la ascultarea lui Dumnezeu, care cheamă, deoarece orice vocație își are originea în spațiile unei rugăciuni de invocare, răbdătoare și încrezătoare; susținută nu de pretenția unui răspuns imediat, dar de certitudinea sau de speranța că invocarea nu poate rămâne neascultată și va face să-i descopere, la timpul potrivit, celui care invocă, vocația sa proprie.
În episodul din Emaus, toate acestea sunt revelate printr-o expresie esențială, poate cea mai frumoasă rugăciune exprimată vreodată de vreo inimă omenească: „Rămâi cu noi, pentru că se face seară și ziua este deja pe sfârșite” (Lc 24,29). Este rugămintea celui care știe bine că fără Domnul se face imediat noapte în viață, fără cuvântul său există doar obscuritatea neînțelegerii sau a confuziei de identitate. Viața apare astfel fără sens și fără vocație. Este invocația celui care încă nu a descoperit, poate, calea sa, dar intuiește că, stând cu el, se va regăsi pe sine însuși, pentru că doar el are „cuvântul vieții veșnice” (In 6,67-68).
Acest tip de rugăciune in-vocatoare nu se învață în mod spontan, ci are nevoie de o lungă perioadă de învățare; și nu se învață de unul singur, ci se învață cu ajutorul celui care a învățat să asculte tăcerile lui Dumnezeu. Și nu oricine poate învăța pe alții acest tip de rugăciune, ci numai cel care este fidel vocației sale.
Și atunci, dacă rugăciunea este calea naturală a căutării vocaționale, astăzi, la fel ca ieri sau chiar mai mult decât ieri, sunt necesari educatori vocaționali care să se roage, să învețe rugăciunea, care să educe spre in-vocație.
A forma
36. „Și cum stătea la masă cu ei, luă pâinea, o binecuvântă, o frânse și le-o dădu. Lor atunci li se deschiseră ochii și-l recunoscură. Dar el se făcu nevăzut din ochii lor. Atunci își ziseră unul către altul: «Nu ardea oare inima noastră în noi, când ne vorbea pe drum și ne tălmăcea Scripturile?»” (Lc 24,30-32).
Formarea este, într-un anume fel, tocmai acel moment potrivit și culminant al procesului pedagogic, deoarece este momentul în care tânărului îi este propusă o formă, un mod de a fi, în care el însuși recunoaște identitatea sa proprie, vocația sa, chemarea sa.
Este Fiul, imaginea Tatălui, cel care este formatorul oamenilor, căci el reprezintă imaginea după care Tatăl i-a creat pe oameni. De aceea, el îi invită pe cei pe care-i cheamă, să aibă aceleași sentimente ca ale sale și să împărtășească viața sa, să aibă „forma” sa. El este, în același timp, formatorul și forma.
Formatorul vocațional este astfel și mediatorul acestei acțiuni divine și se așază alături de tânăr, pentru a-l ajuta să „recunoască” în această acțiune chemarea sa și să se lase format de ea.
a) Recunoașterea lui Isus
Momentul decisiv al episodului din Emaus este fără îndoială cel în care Isus ia pâinea, o frânge și o dă fiecăruia dintre ei: „Lor li se deschiseră ochii și-l recunoscură”. Aici există o serie de „recunoașteri” legate strâns între ele.
Înainte de toate, cei doi îl recunosc pe Isus, descoperă adevărata identitate a călătorului care li s-a alăturat, tocmai pentru că acel gest îl putea face doar el, așa cum o știau prea bine cei doi.
În perspectiva vocațională, aceasta indică importanța de a înfăptui gesturi semnificative, semnale fără echivoc, propuneri mărețe, proiecte de urmare deplină (102).
Tânărul are nevoie să fie stimulat de mari idealuri, care să propună ceva care-l depășește și este pe măsura capacităților sale, pentru care merită să-ți dai viața. O amintește și analiza psihologică: a cere unui tânăr ceva ce este sub posibilitățile sale, înseamnă a ofensa demnitatea sa și a împiedica deplina sa realizare; exprimat într-o manieră pozitivă, tânărului trebuie să i se propună maximul din ceea ce el poate da, pentru a fi el însuși.
Și dacă Isus este recunoscut „la frângerea pâinii”, dimensiunea euharistică ar trebui să susțină orice itinerar vocațional: ca „loc” tipic al solicitării vocaționale, ca mister care exprimă sensul general al existenței umane, ca obiectiv final al oricărei pastorații vocaționale care vrea să fie creștină.
b) Recunoașterea adevărului vieții
Dar, la acest punct, într-un proces autentic de formare la alegerea vocațională, se ivește totuși o a doua „recunoaștere”: recunoașterea-descoperire, în interiorul semnului euharistic, a semnificației vieții. Dacă sfânta Euharistie este sacrificiul lui Cristos care salvează umanitatea și dacă acest sacrificiu este trupul frânt și sângele vărsat pentru mântuirea umanității, atunci și viața credinciosului este o chemare la a se modela pe aceeași corelare de semnificații: viața este și ea un bine primit, care tinde, prin natura sa, să devină un bine dăruit precum viața cuvântului. Acesta este adevărul vieții, al oricărei vieți.
Consecințele pe plan vocațional sunt evidente. Dacă la începutul existenței unui om stă darul primit, care este ființa sa întreagă, atunci și viața are calea trasată: dacă este dar va fi atunci pe deplin ea însăși numai dacă se va realiza în perspectiva dăruirii; va fi fericită, cu condiția să respecte această natură a sa. Va putea face orice alegere va voi. Dar o va face întotdeauna în logica darului, căci altfel, va deveni o ființă mereu în contradicție cu ea însăși. Va deveni o realitate „monstruoasă”; va fi liber să decidă orientarea specifică, dar nu va fi liber să gândească în afara logicii darului.
Întreaga pastorație vocațională este construită pe această cateheză elementară a semnificației vieții. Dacă este acceptat acest adevăr antropologic, atunci va putea fi făcută orice propunere vocațională. Atunci chiar și vocația la slujirea preoțească, sau la consacrarea călugărească sau seculară, cu întreaga sa sarcină de mister și mortificare, va deveni o deplină realizare a umanului și a darului, pe care orice om îl are și este în adâncul cel mai profund al eului propriu.
c) Vocația ca recunoștință
Dacă cei doi din Emaus îl „recunosc” pe Domnul în gestul euharistic și dacă orice credincios descoperă tot aici sensul vieții, atunci înseamnă că vocația se naște din „recunoștință”. Se naște pe solul fecund al recunoștinței, deoarece vocația este un răspuns, nu o inițiativă a individului: înseamnă a fi aleși, nu a alege.
Tocmai la această atitudine interioară de recunoștință ar trebui să conducă lectura întregii vieți trecute. Descoperirea de a fi primit acest dar într-un mod nemeritat și din belșug, ar trebui „să-l constrângă” în mod psihologic pe tânăr să privească oferirea de sine ca opțiune vocațională, ca o inevitabilă consecință, ca un act cu adevărat liber, deoarece este determinat de iubire; dar, într-un anumit sens, un act datorat, deoarece, în fața iubirii primite de la Dumnezeu, el simte că nu poate face altceva decât să se dăruiască pe sine. Este frumos și logic să se întâmple așa; în sine, nu este nimic extraordinar.
Pastorația vocațională este orientată spre a forma această logică a recunoștinței; este mult mai sănătoasă și mult mai convingătoare pe plan uman, mult mai fondată teologic decât așa-zisa „logică a eroului”, a celui care nu și-a maturizat destul conștiința de a fi primit și se simte el însuși autorul darului și al alegerii. O astfel de logică are puțină trecere asupra sensibilității tinerilor de astăzi, deoarece răstălmăcește adevărul vieții, ca bine primit, care tinde în mod natural să devină bine dăruit.
Aceasta este înțelepciunea evanghelică a versetului „în dar ați primit, în dar să dați” (Mt 10,8) (103), adresat de către Isus discipolilor-vestitori ai cuvântului său, cuvânt care spune adevărul oricărei ființe umane: nimeni n-ar putea să nu se recunoască în el.
Din acest adevăr derivă acea formă pe care apoi viața este chemată să și-o asume, sau din această unică figură a credinței se nasc apoi întruchipările vocaționale diverse ale credinței însăși.
Atunci devine posibil să dorim chiar alegeri tot atât de puternice și de radicale, precum chemarea la consacrare specială, la preoție sau la viața consacrată. De aceea, propunerea lui Dumnezeu, oricât de dificilă și specială ar putea să pară (și chiar este, în realitate), devine și o promovare nebănuită a aspirațiilor umane autentice și garantează maximul de fericire. Acea fericire, plină de recunoștință, pe care Maria o cântă în „Magnificat”.
d) Recunoașterea lui Isus și autorecunoașterea ucenicului
Ochii ucenicilor se deschid înaintea gestului euharistic al lui Isus. În fața acestui gest, Cleopa și tovarășul său înțeleg chiar sensul drumului lor, ca o călătorie nu numai spre recunoașterea lui Isus, dar și către propria recunoaștere: „Nu ardea oare inima noastră în noi când ne vorbea pe drum și ne tălmăcea Scripturile?” (Lc 24,32).
Nu este doar o anume emoție la cei doi pelerini, ascultând explicațiile Maestrului, ci senzația că viața sa, Euharistia sa, Paștele său, vor face tot mai mult ca însăși viața lor să devină euharistie, paște, mister.
În inima care arde se află descoperirea vocației și istoria oricărei vocații. Este întotdeauna legată de o experiență a lui Dumnezeu în care persoana se descoperă pe sine și propria identitate. Se află mult adevăr în cele afirmate de Instrumentum laboris: „Recunoașterea lui ca Domn al vieții și al istoriei implică autorecunoașterea ucenicului” (104). Atunci când actul de credință reușește să unească „recunoașterea cristologică” cu „autorecunoașterea antropologică”, sămânța vocației este deja matură, mai mult decât atât, ea înflorește.
A discerne
37. „Plecară de îndată și se reîntoarseră la Ierusalim. Cei unsprezece, pe care îi găsiră adunați cu ai lor, ziseră: „Domnul a înviat cu adevărat și i-a apărut lui Simon”. Atunci ei povestiră cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii” (Lc 24,33-35).
Pentru ca drumul spre Emaus să devină itinerar vocațional este necesar un ultim pas, după seria de „recunoașteri” și „autorecunoașteri”: alegerea efectivă din partea tânărului, căreia îi corespunde, din partea celui care i-a însoțit de-a lungul itinerarului vocațional, procesul de discernământ. Este un discernământ care, desigur, nu se va termina în timpul orientării vocaționale, dar va trebui să continuie până la maturizarea unei decizii definitive, „pentru toată viața” (105).
1. Alegerea efectivă a celui chemat
– Capacitatea decizională
În episodul evanghelic care a trasat drumul reflecției noastre, alegerea este bine exprimată de versetul 33: „Și plecară de îndată…”.
Indicarea timpului („de îndată”) exprimă cu eficacitate determinarea celor doi, provocată de cuvântul și de persoana lui Isus, de întâlnirea cu el, transpusă în faptă în mod curajos de o alegere care cuprinde ruptura cu ceea ce erau și făceau mai înainte, și indică o viață nouă.
Tocmai această decizie este cea care lipsește la tinerii de astăzi.
Pentru acest motiv, cu scopul de „a-i ajuta pe tineri să depășească nehotărârea în fața angajamentelor definitive, ni se pare util să-i pregătim în mod progresiv pentru a-și asuma responsabilități personale, (…), să le încredințăm sarcini adecvate capacității și vârstei lor, (…), să favorizăm o educație progresivă la micile alegeri zilnice în fața valorilor (gratuitate, constanță, seriozitate, cinste…)” (106).
Pe de altă parte, trebuie amintit că foarte frecvent aceste și alte temeri, precum și indeciziile, sunt un semnal al slăbiciunii, nu numai în planul psihologic al persoanei, dar și în cel al experienței spirituale și, mai ales, al experienței vocației ca alegere care vine de la Dumnezeu.
Când această certitudine este slabă, subiectul se încredințează în mod inevitabil lui însuși și propriilor resurse; iar atunci când constată precaritatea acestora, nu este ciudat că se lasă copleșit de teama de a face o alegere definitivă.
Incapacitatea decizională nu este în mod necesar caracteristică generației tinerilor de azi: nu rareori este consecința unei însoțiri vocaționale care nu a subliniat îndeajuns primatul lui Dumnezeu în alegere, sau care nu s-a lăsat format sau ales de el (107).
– „Reîntoarcerea acasă”
Alegerea vocațională indică o noutate a vieții, dar în realitate este și semn al unei recuperări a propriei identități, aproape ca o „reîntoarcere acasă” la rădăcinile eului. În fragmentul despre Emaus este simbolizată de această expresie: „…și se reîntoarseră la Ierusalim”.
Este foarte important, în formarea la alegerea vocațională, să repetăm ideea că aceasta reprezintă condiția pentru a fi noi înșine și a ne realiza potrivit cu acel unic proiect care ne poate face fericiți. Prea mulți tineri gândesc contrariul despre vocația creștină, o privesc cu neîncredere și se tem că ea nu poate face pe cineva fericit; dar sfârșesc apoi prin a fi nefericiți, precum tânărul trist din evanghelie (cf. Mc 10,22).
De câte ori atitudinile adulților, inclusiv ale părinților, au contribuit la crearea unei imagini negative a vocației, în special la preoție și la viața consacrată, creând astfel piedici pentru realizarea ei și descurajând pe cel care se simțea chemat! (108)
Nu se rezolvă, printre altele, această problemă cu o banală propagandă contrară, care ar supralicita aspectele pozitive ale vocației însăși, ci subliniind mai ales ideea că vocația este gândirea lui Dumnezeu cu privire la creatură, este numele dat de el persoanei.
A descoperi și a răspunde vocației în calitate de credincios, înseamnă a găsi acea piatră pe care stă scris propriul nume (cf. Ap 2,17-18) sau a se întoarce la izvoarele eului propriu.
– Mărturia personală
La Ierusalim cei doi „i-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, care le-au zis: Domnul a înviat cu adevărat și s-a arătat lui Simon. Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii” (Lc 24,33-35).
Elementul cel mai semnificativ din acest fragment, în legătură cu alegerea vocațională, este mărturia celor doi, o mărturie specială, deoarece are loc într-un context comunitar și are un precis sens vocațional.
Când cei doi sosesc, adunarea proclamă credința sa printr-o formulă („Domnul a înviat cu adevărat și s-a arătat lui Simon”), care știm că este printre mărturiile cele mai vechi ale credinței obiective. Cleopa și tovarășul său adaugă, într-un anume fel, experiența lor subiectivă, care confirmă ceea ce comunitatea proclamă, și confirmă, de asemenea, și itinerarul lor personal de credință și vocație.
Este ca și cum acea mărturie ar fi fost primul rod al vocației descoperite și regăsite, care este pusă imediat, așa cum este și natura vocației creștine, în serviciul comunității ecleziale.
Se revine deci la ceea ce s-a spus deja despre raportul dintre itinerarele ecleziale obiective și itinerarul personal subiectiv, într-un raport de sinergie și complementaritate: mărturia individului ajută și face să crească credința Bisericii, credința și mărturia Bisericii trezește și încurajează alegerea vocațională a individului.
2. Discernământul din partea îndrumătorului
În exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis, Ioan Paul al II-lea afirmă: „Cunoașterea naturii și a misiunii preoției ministeriale este premisa de nerenunțat și, în același timp, ghidul cel mai sigur și stimulentul cel mai incisiv pentru a dezvolta în Biserică acțiunea pastorală de promovare și de discernământ a vocațiilor sacerdotale și de formare a celor chemați la slujirea preoțească” (109).
Același lucru s-ar putea spune prin analogie, când este vorba de discernământul oricărei vocații la viața consacrată. Premisa de nerenunțat pentru a discerne astfel de vocații este, înainte de toate, de a se ține cont de natura și misiunea respectivei stări de viață în Biserică (110).
O astfel de premisă derivă în mod direct din certitudinea că Dumnezeu este cel care cheamă și deci caută acele semnale care arată chemarea divină.
Acum sunt indicate unele criterii de discernământ, care se pot clasifica în patru grupe.
– Deschiderea la mister
Dacă închiderea în fața misterului, caracteristică unei anumite mentalități moderne, este un obstacol spre orice disponibilitate vocațională, opusul său, deschiderea la mister, este nu numai condiția pozitivă pentru descoperirea propriei vocații, dar și un indicator pentru o alegere vocațională sănătoasă.
a) Certitudinea autentică subiectivă vocațională este cea care face loc misterului și senzației că propria decizie, deși puternică, va trebui să rămână deschisă unei continue cercetări a misterului însuși. Certitudinea neautentică este, în schimb, nu doar cea slabă și incapabilă de a face loc unei decizii, dar și contrariul ei, adică pretenția de a fi înțeles deja totul, de a fi epuizat profunzimile misterului personal, pretenție care nu poate crea decât rigiditate și o siguranță care de multe ori este dezmințită de cursul vieții.
b) Atitudinea tipic vocațională este mai mult expresia virtuții prudenței, decât a unei fățișe capacități personale. Tocmai pentru aceasta, siguranța acestei lecturi a propriului viitor este cea a speranței și a încrederii care se nasc din încrederea pusă într-un altul, în care se poate avea încredere; nu este dedusă din garanția propriilor capacități, percepute ca fiind corespunzătoare exigențelor rolului ales.
c) Un alt bun indicator vocațional este capacitatea de a primi și a integra acele polarități opuse care constituie dialectica naturală a eului și a vieții umane. Spre exemplu, posedă o astfel de capacitate tânărul care este suficient de conștient de aspectele sale, fie pozitive, fie negative, de idealurile sale și de contradicțiile sale, de partea sănătoasă și de cea mai puțin sănătoasă a însăși proiectului său vocațional, și care, nici nu face prezumții, nici nu disperă în fața propriului eu negativ.
d) Are o bună familiaritate cu misterul vieții, ca loc în care se percepe o prezență și o chemare, acel tânăr care descoperă semnele chemării sale din partea lui Dumnezeu nu numai în evenimentele extraordinare, ci în istoria sa; în evenimentele pe care a învățat să le citească în calitate de credincios, în întrebările, temerile și aspirațiile sale.
e) Intră în această categorie a deschiderii față de mister și o altă caracteristică fundamentală a celui chemat în mod autentic: aceea a recunoștinței. Vocația se naște din pământul rodnic al recunoștinței; trebuie interpretată cu un elan de generozitate și radicalitate, tocmai pentru că se naște din conștiința iubirii primite.
– Identitatea în vocație
Al doilea rând de criterii se grupează în jurul conceptului de „identitate”. Alegerea vocațională de fapt indică și implică tocmai definiția propriei identități; este alegere și realizare a eului ideal, mai mult decât a celui actual, și ar trebui să conducă persoana spre un simț pozitiv și stabil al propriului eu.
a) Prima condiție este ca persoana să arate că este în măsură să se detașeze de logica identificării la nivelurile corporal (= trupul ca izvor de identitate pozitivă) și psihic (=propriile calități ca unică și superioară garanție de stimă pentru sine), și să descopere în schimb propria pozitivitate radicală, legată în mod stabil de ființa proprie primită în dar de la Dumnezeu (este nivelul ontologic), și nu de precaritatea a ceea ce posedă sau apare. Vocația creștină este cea care duce la împlinire această pozitivitate, realizând în gradul cel mai înalt posibilitățile subiectului, dar în conformitate cu un proiect care îl depășește în mod regulat, deoarece este gândit de Dumnezeu.
b) „Vocația” înseamnă în mod fundamental „chemare”: există deci un subiect extern, un apel obiectiv, și o disponibilitate interioară de a se lăsa chemat și a se recunoaște într-un model care nu a fost creat de cel chemat.
c) Cu privire la motivația sau la modalitatea alegerii vocaționale, criteriul fundamental este cel al totalității (sau legea totalității); adică decizia să fie expresia unei implicări totale a funcțiilor psihice (inimă-minte-voință) și să fie o decizie împreună mentală-etică-emotivă.
d) Mai mult, în deosebi, există o maturitate vocațională atunci când vocația este trăită și interpretată ca un dar, dar și ca apel exigent de a trăi pentru alții, nu doar pentru propria perfecțiune, și cu alții, în Biserica mamă a tuturor vocațiilor, într-o specifică „urmare a lui Cristos”.
– Un plan vocațional bogat în memorie de credință
A treia zonă în care s-ar putea concentra atenția celui care discerne o vocație este cea referitoare la calitatea raportului dintre trecut și prezent, dintre memorie și proiect.
a) Înainte de toate este important ca tânărul să fie în mod substanțial împăcat cu trecutul său: cu negativul inevitabil, de orice fel, care este o parte din el însuși, precum și cu pozitivul, pe care ar trebui să fie în măsură să-l accepte cu recunoștință, împăcat și cu persoanele semnificative din trecutul său, cu calitățile și cu slăbiciunile lor.
b) Atunci trebuie privit cu atenție tipul de memorie pe care tânărul îl are cu privire la propria sa istorie, la interpretările pe care le dă despre propria sa viață; semne de mulțumire sau de nemulțumire? Se simte în mod conștient sau inconștient dator, și, prin urmare, încă în așteptare de a primi, sau deschis la a dărui el însuși?
c) În mod particular semnificativă este atitudinea tânărului în fața traumelor din viața trecută, mai mult sau mai puțin grave. A plănui să se consacre lui Dumnezeu înseamnă în orice caz a lua din nou în stăpânire propria viață care se vrea dăruită, în toate aspectele sale; a tinde de a integra aceste componente mai puțin pozitive, recunoscându-le cu mult realism și asumându-și o atitudine responsabilă, și nu doar o autocompătimire în fața lor. Tânărul „responsabil” este acela care se angajează să-și asume o atitudine activă și creativă în fața evenimentului negativ, sau care caută să exploateze în mod inteligent experiența personală negativă.
Trebuie să acordăm mai multă atenție vocațiilor care apar din suferințe, deziluzii sau incidente diverse, încă insuficient integrate. În acest caz, este necesar un discernământ mai atent, făcând recurs și la specialiști pentru a nu pune greutăți imposibil de purtat pe spatele celor slabi.
– Docibilitas vocațională
Ultima etapă a itinerarului nostru vocațional este cea a deciziei. Referindu-se la această etapă, criteriile de maturitate vocațională par să fie acestea:
a) Condiția fundamentală este gradul de docibilitas al persoanei, sau libertatea interioară de-a se lăsa condus de un frate, sau de o soră mai mare; în special, în momentele strategice ale elaborării și ale însușirii din nou a propriului trecut, în special cel mai problematic, și libertatea care decurge din aceasta, de-a învăța și a ști să schimbi.
b) Condiția de a exista această docibilitas este, în fond, condiția de a fi tânăr nu atât ca vârstă, ci ca atitudine global existențială. Este important ca acela care cere intrarea în seminar sau în viața consacrată să fie într-adevăr „tânăr” cu virtuțile și vulnerabilitățile tipice acestei etape a vieții, cu voința de a face și dorința de a da maximul din sine, capabil de a socializa și de a aprecia frumusețea vieții, conștient de propriile defecte și de propriile potențialități, conștient de darul de a fi ales.
c) O zonă demnă în mod special de atenție, azi, mai mult decât ieri, este zona afectiv-sexuală (111). Este foarte important ca tânărul să demonstreze că poate dobândi două certitudini, care fac persoana să fie liberă din punct de vedere afectiv, sau, altfel spus, certitudinea care vine din experiența de-a fi fost deja iubit. Și… certitudinea, totdeauna experimentală, de-a ști să iubești. În mod concret, tânărul ar trebui să arate acel echilibru uman, care-i va permite să știe să stea în picioare de unul singur, ar trebui să posede acea forță, siguranță și autonomie, care-i facilitează raportul social și prietenia cordială, precum și acel sens al responsabilității, care-i permite de a trăi ca adult, același raport social, liber de a da și de a primi.
d) În ceea ce privește preocupările, în zona afectiv-sexuală, un discernământ precaut ar trebui să țină cont de centralitatea acestei zone în evoluția generală a tânărului în cultura actuală. Nu este atât de ciudat, sau imposibil ca tânărul să arate slăbiciuni specifice în acest sector.
În ce condiții se poate primi cu prudență cererea vocațională a tinerilor cu acest tip de probleme? Condiția este să existe împreună aceste trei condiții:
1. Tânărul să fie conștient de rădăcina problemei sale, care, la origine, foarte frecvent, nu este de natură sexuală.
2. A doua condiție este ca tânărul să simtă slăbiciunea sa ca un corp străin propriei identități, ceva ce el nu ar voi, și care contrastează cu idealul său, împotriva acestei slăbiciuni luptă cu toată ființa sa.
3. În sfârșit, este important să se verifice dacă subiectul este în măsură să controleze aceste slăbiciuni, în vederea unei depășiri, fie pentru faptul că ele se întâmplă tot mai puțin, fie deoarece aceste înclinații deranjează tot mai puțin viața sa (inclusiv cea psihică) și-i permit să desfășoare datoriile sale normale fără a-i crea tensiune excesivă, și fără a-i reține atenția în mod nejustificat (112).
Aceste trei criterii trebuie să fie toate prezente pentru a permite un discernământ pozitiv.
e) Maturitatea vocațională, în fine, este decisă de un element esențial care dă cu adevărat sens întregului: actul de credință. Alegerea vocațională autentică este în toate efectele sale expresia adeziunii de credință, și este cu atât mai valoroasă, cu cât este mai mult o parte și un epilog al unui itinerar de formare la maturitatea credinței. Actul de credință, în cadrul unei logici care face loc misterului, este tocmai acel punct central care permite de a ține împreună polaritățile de multe ori opuse ale vieții, veșnic încordată între certitudinea chemării și conștiința propriei incapacități, între senzația de a se pierde și cea de a se regăsi, între măreția aspirațiilor și greutatea propriilor limite, între har și natură, între Dumnezeu care cheamă și omul care răspunde. Tânărul chemat în mod autentic ar trebui să arate tăria actului de credință tocmai menținând împreună aceste două polarități.
Concluzie
Spre jubileu
38. Acest document se adresează Bisericilor din Europa, în momentul în care poporul lui Dumnezeu se pregătește să celebreze un timp de har și de milostivire, de convertire și de reînnoire pentru jubileul din anul 2000. Congresul vocațional este și el o parte din acest drum de pregătire și, într-un anumit fel, contribuie la orientarea lui. Aceasta, în două direcții.
Prima este invitația la convertire. Criza vocațională pe care am trăit-o și o mai trăim nu poate să nu ne facă să reflectăm și asupra propriilor noastre responsabilități, în calitate de credincioși și oameni chemați să poată răspândi acel dar al credinței, și să favorizăm în orice frate, disponibilitatea față de această chemare.
Cu toții, în moduri diferite, trebuie să admitem că nu am răspuns pe deplin la această chemare, că am făcut Biserica – Biserica familiilor noastre și a ambientelor noastre de lucru, a parohiilor, a diecezelor, a congregațiilor noastre călugărești și a institutelor seculare – mai puțin fidelă datoriei de a mijloci vocea Tatălui, care cheamă la a-l urma pe Fiul în Duhul. Vom ieși din criza vocațională numai dacă acest proces de convertire va fi sincer și va da roade de viață nouă.
A doua direcție, pe care acest document ar dori să contribuie pentru a o imprima pelerinajului Bisericii către jubileu, este o invitație la speranță. Invitația care apare din întreg congresul și pe care am dori acum să o repetăm cu întreaga forță a credinței noastre. Poate că nu există sector al vieții Bisericii care să aibă mai mare nevoie de a se deschide către speranță, cum este pastorația vocațiilor, în special acolo unde criza se face simțită mai acut.
De aceea, reafirmăm la sfârșitul acestei reflecții, certitudinea noastră că Domnul nu va lipsi Biserica de lucrători pentru secerișul său. Dimpotrivă, dacă speranța este fondată nu pe previziunile și calculele noastre, care au fost adesea dezmințite de istoria trecută, dar „pe cuvântul tău”, atunci putem și vrem să credem într-o reînnoită înflorire vocațională pentru Bisericile din Europa.
Acest document vrea să fie un imn al optimismului credinței pline de speranță, pentru a o trezi în copii, adolescenți și tineri, părinți, educatori, păstori și preoți, consacrați și consacrate, în toți cei care slujesc viața alături de noile generații, în întreg poporul lui Dumnezeu care se află în Europa.
Să-l rugăm pe Stăpânul secerișului
39. Documentul nostru, care s-a deschis cu aducerea de mulțumire Domnului Dumnezeu, nu se poate încheia fără o rugăciune către Preasfânta Treime, izvorul și destinul oricărei vocații.
„Dumnezeule Tată, izvor al iubirii, care chemi din toată veșnicia la viață și o dăruiești din belșug, aruncă-ți privirea asupra acestui pământ al Europei. Cheam-o din nou, așa cum ai chemat-o odată; dar fă mai ales ca ea să fie conștientă de chemarea ta, de rădăcinile sale creștine, de responsabilitatea care decurge din aceasta. Fă-o conștientă de vocația sa pentru promovarea unei culturi la viață, la respect pentru existența oricărui om în toate formele ei și în orice moment al acesteia, la unitate între popoare, la primirea străinului, la promovarea formelor civile și democratice de viață socială, pentru ca ea să fie tot mai mult o Europă unită în pace și fraternitate.
Cuvântule veșnic, care din toată veșnicia primești iubirea Tatălui și răspunzi la chemarea lui, deschide inima și mintea tinerilor de pe acest pământ pentru ca ei să învețe să se lase iubiți de acela care i-a gândit după imaginea Fiului său și, lăsându-se iubiți, să aibă curajul de a realiza această imagine, care este a ta. Fă-i puternici și generoși, capabili de a înțelege cuvântul tău, liberi de a zbura spre înălțimi, fascinați de frumusețea de a te urma. Trezește printre ei vestitori ai evangheliei tale: preoți, diaconi, consacrați și consacrate, călugări și laici, misionari și misionare, monahi, care prin viața lor, să știe, la rândul lor, să cheme și să propună urmarea lui Cristos Mântuitorul.
Duhule Sfinte, iubire mereu tânără a lui Dumnezeu, voce a Celui Veșnic, voce care nu încetează să răsune și să cheme, eliberează vechiul continent de orice spirit de suficiență, de cultura „omului fără vocație”, de acea teamă care împiedică riscul și face ca viața să devină monotonă și fără gust, de acel superficialism care creează obișnuința și mediocritatea și ucide orice elan interior și autenticul spirit tineresc în Biserică. Fă ca tinerii noștri să redescopere sensul deplin al urmării ca o chemare de a fi pe deplin ei înșiși, în mod deplin și pentru totdeauna tineri, fiecare conform unui proiect gândit numai pentru el, unic-special-irepetabil. Într-o Europă care riscă să devină tot mai îmbătrânită, dă-ne darul noilor vocații, care să știe să dea mărturie despre „tinerețea” lui Dumnezeu și a Bisericii, Universale și locale, de la est la vest și care să știe să promoveze proiecte pentru o nouă sfințenie, pentru nașterea unei noi Europe.
Fecioară Sfântă, tânără fiică a Israelului, pe care Tatăl a ales-o ca mireasă a Duhului pentru a-l naște pe Fiul pe pământ, sădește în tinerii Europei același curaj arzător ca al tău, acel curaj care într-o zi te-a făcut liberă să crezi într-un proiect mai mare decât tine, liberă să speri că Dumnezeu îl va realiza. Ție, care ești mama preotului veșnic, îți încredințăm tinerii chemați la preoție; ție, care ești prima consacrată a Tatălui, ți-i încredințăm pe acei tineri și pe acele tinere care aleg să aparțină total Domnului, comoara unică și binele cel mai iubit, în viața consacrată, ție, care ai trăit ca nici o altă creatură, singurătatea intimității celei mai depline cu Domnul Isus, ți-i încredințăm pe cei care lasă lumea pentru a-și dedica viața întreagă rugăciunii în viața monastică; ție, care ai născut și ai însoțit cu iubire maternă Biserica în naștere, îți încredințăm toate vocațiile acestei Biserici, ca să vestească, astăzi ca și atunci, tuturor popoarelor, că Isus Cristos este Domnul, în Duhul Sfânt, spre slava lui Dumnezeu Tatăl! Amin.
Roma, 6 ianuarie 1998, solemnitatea Epifaniei Domnului
Card. Pio Laghi, președinte
José Saraiva Martins, arhiepiscop titular de Tuburnica, vicepreședinte
Adaos
Conferința Episcopală Italiană
Vocațiile la slujirea preoțească și la viața consacrată în comunitatea creștină
Orientări rezultate din lucrările Celei de-a XLVI-a Adunări generale a CEI
Prezentare
„Vocațiile la slujirea preoțească și la viața consacrată în practica pastorației Bisericii”: acestei teme i-au dedicat atenția lor episcopii italieni pe parcursul Celei de-a XLVI-a Adunări generale a CEI (Roma, 17-21 mai 1999). Adunarea a fost pregătită prin diferite indicații ale recentului magisteriu al Bisericii, care au alimentat în păstori și în Bisericile care le-au fost încredințate o crescândă și mai matură atenție pentru faptul vocațional:
– Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în magisteriul său a rezervat mereu temei vocaționale o atenție prioritară, așa cum dau mărturie exortațiile apostolice Pastores dabo vobis (1992) și Vita consecrata (1996);
– Congresul internațional al episcopilor și al celorlalți responsabili cu vocațiile ecleziastice, care a avut loc în anul 1981, a însemnat începutul a noi și semnificative dezvoltări pe planul teologiei și al pastorației vocaționale, pornind de la documentul conclusiv din care multe Biserici s-au inspirat în acești ani (Dezvoltări în cadrul grijii pastorației vocațiilor în Bisericile particulare, 1981);
– angajamentul Bisericilor de pe continentul nostru a găsit în congresul pe tema vocațiilor la preoție și la viața consacrată în Europa din anul 1997 un moment de o deosebită intensitate: documentul final (Noi vocații pentru o nouă Europă, 1998) reprezintă pentru noi toți un termen de comparație obligatoriu pentru o pastorație vocațională corectă și globală;
– plecând în particular de la Planul pastoral pentru vocații (1985), Bisericile italiene au avut în acești ani multiple experiențe, într-o coeziune de intenții și proiecte, pentru a oferi răspunsuri concrete la crescânda criză vocațională care afectează comunitățile noastre.
La o privire îndreptată spre drumul străbătut, inimile ni se umplu de o sinceră recunoștință către Domnul pentru conștiința vocațională pe care a maturizat-o în Bisericile noastre și ne face să privim cu satisfacție la toate persoanele care și-au adus contribuția, atât în trecut cât și în prezent, la creșterea acestei conștiințe.
Cea de-a XLVI-a Adunare generală a CEI a voit să relanseze acest angajament comun în domeniul pastorației vocaționale, promițătoare și decisivă pentru viitorul Bisericilor noastre. Dorința este ca orientările care au rezultat și care au fost cuprinse aici să susțină această urgență în actualitatea vie a eforturilor cotidiene din comunitățile noastre.
Roma, 27 decembrie 1999
Sărbătoarea Sfântului Ioan, apostol și evanghelist
Președinția Conferinței Episcopale Italiene
Premisă
Jubileul este memoria darurilor lui Dumnezeu în istorie și invită a se considera viața ca un continuu „a trece pragul speranței” pentru a îndrepta totul către Cristos, „Domnul timpului” (113).
A trăi viața ca o vocație este modul concret de a păși în speranță. Înseamnă a ne lăsa interpelați de Cristos, având în vedere necesitățile și binele fraților. Înseamnă a considera viața ca un dar, mergând împotriva direcției în care merg ceilalți.
Speranța susține orice pas al celui chemat, făcându-l să devină protagonist al unei istorii după voința lui Dumnezeu. Dar speranța animă și lucrarea care are loc în Bisericile noastre în domeniul pastorației vocaționale, în ciuda dificultăților care nu sunt nici puține, nici ușor de depășit. Ne găsim în fața unui șantier foarte variat care presupune multă muncă. În multe dieceze comunitățile creștine au devenit treptat mai atente și mai sensibile la dimensiunea vocațională. O conștiință vocațională a devenit treptat o cale în viața multor credincioși și în proiectele pastorale.
Aprecierea pentru munca desfășurată nu ne dispensează însă de obligația de a exprima o vie preocupare față de viitorul Bisericilor noastre, pentru disproporția dramatică dintre așteptările comunităților noastre și numărul insuficient de lucrători ai împărăției. Problema vocațională, „cazul serios” al întregii pastorații (114), ne îndeamnă să ne imaginăm și să facem posibil acel salt de calitate dorit atât de intens de mulți, dar concret realizabil doar prin generoasa implicare a întregului popor al lui Dumnezeu și, în special, a păstorilor și educatorilor săi. Dacă ne gândim la o anumită „cultură a distracției” (115), care adesea ne seduce și ne dezorientează, înțelegem câtă vigilență și angajare presupune punerea în practică a acelei „culturi a vocației” (116), care este fundalul problemelor noastre și al întregii pastorații vocaționale din Bisericile noastre.
Prima parte
O întrebare de sens
În misiunea de a face ca Bisericile noastre să cunoască și să aplice orientările care au rezultat în timpul Celei de-a XLVI Adunări generale a CEI, am dori, înainte de toate, să prezentăm orizontul cultural care ne adresează o provocare la un nou salt de calitate, precum și motivele teologice care trebuie să o inspire.
Un mod de a concepe viața
1. Problema numărului redus de vocații
Fără îndoială, responsabilitatea noastră de păstori este chemată în cauză de o problemă foarte concretă, mai exact de numărul redus de vocații la consacrare specială (117). Problema este și mai gravă în măsura în care aceste vocații sunt un indicator semnificativ al vitalității și al condiției spirituale a unei comunități creștine.
2. Problema de fond: concepția despre viață
Totuși problema se prezintă și mai amplă, chemând în cauză maniera însăși de a concepe și a trăi propria existență. Interpretarea creștină a vieții, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu și la întâlnirea personală cu el, se găsește astăzi expusă în fața unei culturi care accentuează, pe de o parte greutatea condiționărilor de tip ambiental, și pe de alta primatul alegerilor subiective, al proiectelor individuale care trebuie urmate cu energie și tenacitate. Este vorba, după cum se poate înțelege, de două atitudini antitetice între ele, dar care ocupă mult din spațiul concret acordat inițiativei lui Dumnezeu și dialogului cu el. Perspectiva unei chemări divine devine astfel străină de orizontul existenței.
3. A evangheliza viața și libertatea
În lumina acestei provocări, nu se poate vorbi de pastorația vocațiilor la consacrare specială fără ca mai întâi să punem în discuție un mod de a evangheliza viața și de a propune credința, fără a analiza măsura în care credința și cultura prevalentă de astăzi au un punct comun de întâlnire. Una din provocările cele mai puternice adresate noii evanghelizări este aceea de a restitui vieții sacralitatea sa intangibilă de dar care trebuie primit, respectat, iubit și orientat către Dumnezeu.
Acestei provocări i se alătură o alta: datoria noastră de a evangheliza libertatea și, o dată cu ea, persoana care își proiectează viața în lumina acestei libertăți. Libertatea este locul misterios al celei mai intense și mai eficiente prezențe a lui Dumnezeu în noi și, în același timp, spațiul originalității noastre irepetabile. A accepta și a urma propria chemare înseamnă a deveni liberi cu adevărat. De aceea, pastorația vocațională este o școală de promovare a libertății.
Motivele inspiratoare ale pastorației vocaționale din teologie
4. Întrebările sunt deja o chemare
Este nevoie să unim în mod intim întrebările universale ale omului, pe de o parte, și, pe de altă parte, revelația lui Dumnezeu în istorie și în evenimentele personale ale fiecărei existențe. Acest fapt nu inversează termenii dialogului vocațional: nu omul este cel care îl cheamă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care a pus în inima omului întrebările cruciale referitoare la sensul vieții și al morții. Și tot el este cel care, chemând la o vocație particulară, se oferă ca răspuns adevărat la întrebarea privind modul în care omul își va împlini chemarea lăuntrică.
De aici derivă pentru educatori arta pedagogică de a trezi și de a face să fie exprimate întrebările profunde, de prea multe ori ascunse în inima persoanei și a tinerilor în special. Necontenita noastră căutare „este în cele din urmă un apel îndreptat către binele absolut, care ne atrage și ne cheamă la sine, este ecoul unei chemări adresate de Dumnezeu, originea și scopul vieții omului” (118).
5. Credința este întâlnire și răspuns
Experiența creștină nu este o propunere generică a unor valori, și nici o etică a iubirii: este întâlnire concretă și decisivă cu Isus Cristos (119). O întâlnire care permite să-l recunoaștem pe Isus ca învățător și Domn, iar pe noi înșine ca ucenici.
A crede presupune prin natura sa un proiect global de viață. Un exemplu este Petru, care – după ce a proclamat: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” – își vede proiectată în cuvintele lui Isus propria identitate de ucenic: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16,24).
Practica pastorală trebuie să favorizeze această întâlnire personală cu Isus Cristos și să meargă dincolo de propunerile generice. În special, „pastorația tinerilor, crescând, generează propunerea vocațională specifică” (120).
6. Fiecare viață este vocație
Viața nu este nici întâmplare, nici destin orb, ci este vocație, adică plan al lui Dumnezeu plin de iubire, plan care este propus libertății umane. „Ne-a chemat cu o vocație sfântă… după intenția și harul său; harul care ne-a fost dat în Cristos încă din vecie, dar a fost revelat doar acum prin apariția Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (2Tim 1,9-10).
Viața nu este aventură solitară, ci dialog, dar care devine misiune. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să dialogheze cu el, să-l cunoască, să-l iubească, să-l întâlnească, pentru a împărtăși la sfârșit viața sa în vecie. „Rațiunea cea mai înaltă a demnității omului constă în vocația sa la comuniunea cu Dumnezeu” (121). Adevărata libertate este doar aceea care ne face să creștem până la plenitudinea definitivă: ea constă în adeziunea la adevăr și în săvârșirea binelui.
Fiecare existență umană, pe toată durata desfășurării sale, este marcată de apelurile precise ale lui Dumnezeu: la viață, la credință, la împărtășirea misiunii Bisericii. Fiecare zi ne este dată pentru a răspunde la vocația noastră, până la chemarea definitivă la întâlnirea cu Cel Înviat, dincolo de orice dificultate în a crede.
7. Chemarea la sfințenie, la comuniune cu cele trei persoane divine
Isus Cristos ne aduce vestea cea bună că suntem iubiți de Dumnezeu ca fii și ne dă darul Duhului Sfânt, în care putem să-l primim pe Dumnezeu ca tată și pe ceilalți ca frați. Animați de Duhul Sfânt, putem să pășim pe urmele lui Cristos pe calea crucii și a învierii, iubind așa cum el a iubit, până la dăruirea totală de sine, în varietatea experiențelor concrete personale, în ascultare filială față de voința Tatălui. A-l recunoaște pe Isus ca Domn este posibil doar datorită Duhului (cf. 1Cor 12,3-4). A accede la iubirea Tatălui este posibil doar participând la destinul lui Isus Cristos: destinul celui care este trimis în misiune și al celui care își proiectează existența sa în supunere față de legile divine.
Viața creștină ne este dată în Botez ca o sămânță care trebuie făcută să crească. Prin Botez am fost făcuți „fii adevărați ai lui Dumnezeu… și, prin urmare, cu adevărat sfinți”; de aceea toți suntem „chemați la plinătatea vieții creștine și la perfecțiunea carității” (122), adică la sfințenie. Botezul și Euharistia, în timp ce celebrează viața ca dar primit, presupun consumarea acesteia ca dar pentru ceilalți, în dinamica „pâinii frânte”. Din toate acestea derivă urgența primatului vieții spirituale în practica pastorală și în proiectele care o inspiră.
8. Varietatea darurilor și a chemărilor
Planul lui Dumnezeu se individualizează pentru fiecare creștin. Toți sunt iubiți și sunt chemați la iubire, dar modurile concrete de punere în practică a carității diferă de la persoană la persoană, în funcție de darurile și de chemările lui Dumnezeu în diferite situații. Duhul alimentează viața și misiunea Bisericii cu daruri diverse și complementare, cu o mare varietate de vocații, care însă pot fi cuprinse în trei forme generale de viață: cea a laicilor, caracterizată de angajarea în lume; cea a miniștrilor hirotoniți, caracterizată de reprezentarea lui Cristos, păstorul cel bun; cea a persoanelor consacrate, caracterizată de mărturia unei vieți despre lumea care va veni.
Fiecare vocație se naște într-un context precis și concret: în Biserică, „vocationis mysterium” (123). Vocațiile diverse au toate un singur obiectiv: să vestească împărăția lui Dumnezeu în istorie, să facă vizibil misterul lui Cristos, Fiul trimis de Tatăl. Într-un cuvânt: în comunitatea creștină există multe vocații, dar misiunea este unică.
9. Necesitatea urgentă a miniștrilor hirotoniți și a celor consacrați
Toate vocațiile conlucrează la edificarea Bisericii și la împlinirea lucrării de mântuire, pentru că „fiecare credincios este chemat la sfințenie și la misiune” (124). Dar o specială necesitate și urgență se referă la miniștrii hirotoniți și la credincioșii care au îmbrățișat viața consacrată. Primii, în continuitatea tradiției apostolice, slujesc în numele lui Cristos, păstor, viața de credință și de caritate a tuturor credincioșilor prin intermediul predicării cuvântului, al celebrării Euharistiei și al altor sacramente și al călăuzirii comunității. Ceilalți, conduși de Duhul Sfânt, tind către perfecțiunea carității prin intermediul profesiunii sfaturilor evanghelice, urmându-l pe Cristos mai aproape și devenind profeția omenirii viitoare în gloria cerească. De aceea Biserica, fiind conștientă de caracterul central al acestor daruri divine în propria viață și misiune, favorizează acceptarea acesteia printr-o pastorație vocațională specifică.
Prioritară mai ales este atenția acordată slujirii preoțești, care nu numai că exprimă viața Bisericii și contribuie la creșterea sa ca și a tuturor celorlalte vocații, dar constituie „garanția permanentă a prezenței sacramentale, în diferite timpuri și locuri, a lui Cristos mântuitor” (125) și deci constituie fundamentul obiectiv al Bisericii, mai ales prin intermediul Euharistiei.
Dacă, prin urmare, este adevărat principiul „întreaga comunitatea pentru toate vocațiile”, totuși se justifică un angajament particular al întregii comunități în vederea valorizării slujirii preoțești, din moment ce ea trebuie, într-o oarecare măsură, să garanteze propria permanență, propriul viitor. Preocuparea specială a unui episcop sau a unei Biserici pentru propriul seminar, chiar dacă este dictată de motivații contingente, precum numărul redus de candidați, găsește în acest principiu fundamentarea sa ecleziologică.
A doua parte
Parcursuri vocaționale
Vrem în această a doua parte a orientărilor formulate de noi să descriem câteva căi de pastorație vocațională. Cu speranță plină de încredere prezentăm atenției lucrătorilor pastorali acele „parcursuri” care au rezultat din lucrările adunării și care sunt cele mai rodnice și mai promițătoare. Sunt în număr de patru și corespund tot atâtor „mandate” pentru Bisericile noastre: Rugați-vă, dați mărturie, evanghelizați, chemați!”
Rugați-vă!
10. Rugăciunea eliberează persoana
Rugăciunea este unicul instrument capabil să acționeze în același timp în planul harului și în acela al libertății. Rugăciunea este cea care pune față în față libertatea noastră și cea a lui Dumnezeu. Hrănită de cuvântul lui Dumnezeu, ea deschide inima credinciosului ca să descopere adevărul cel mai profund din sine însuși. Inserată într-un drum de credință, ea permite să fie „acceptate” exigențele lui Dumnezeu și să le fie dat un răspuns cu un proiect precis de viață.
11. Rugăciunea generează o „cultură vocațională”
În comunitățile noastre ecleziale rugăciunea este experiență răspândită. Maturizând această experiență, mulți învață să pună în centrul rugăciunii lor exigențele împărăției, cerând darul unor vocații sfinte și numeroase. Ia naștere astfel o adevărată și autentică mișcare de rugăciune, pe care creativitatea Duhului Sfânt o face să crească în manieră surprinzătoare și variată: din aceasta fac parte tinerii și bolnavii, persoanele consacrate și laicii, persoanele care trăiesc singure și familiile întregi. Astfel, cultura rugăciunii generează o „cultură vocațională”.
Dați mărturie!
12. Mărturisitorii, dar și semn
„Dumnezeu, pe cale normală, se apropie de noi și ne interpelează prin mesagerii săi. Sunt cei în a căror viață este mai ușor de văzut prezența lui Dumnezeu ca explicația cea mai adevărată și cea mai profundă a tot ceea ce spun și fac. Acești „mesageri” ai lui Dumnezeu pot fi părinții, preoții, ceilalți creștini autentici care, fiind mărturisitori ai lui Dumnezeu, îi ajută pe cei pe care îi întâlnesc să devină la rândul lor ucenici ai Domnului. Dacă harul lui Dumnezeu este recunoscut ca prima resursă a vocațiilor de astăzi și de mâine, acești mărturisitori sunt harul lui Dumnezeu sub formă umană” (126).
13. Fascinația mărturisitorilor
O Biserică, comunitate de mărturisitori, este habitatul necesar pentru rodnicia vocațională. Astăzi, în mod special, pe tineri nu-i atrage statutul sau rolul unei vocații de specială consacrare: ei urmează și aleg ceea ce este semnificativ pentru existența lor personală. Ei au un al șaselea simț în a recunoaște profeții și mărturisitorii, care să fie punct de referință pentru o viață consumată în întregime pentru Dumnezeu. În persoanele consacrate ei vor să perceapă mai ales frumusețea și bucuria urmării lui Cristos.
În mod particular tinerii sunt fascinați de martirii credinței și ai carității, care au marcat și istoria timpului nostru. Aceste figuri reprezintă în ochii lor plinătatea darului, modul cel mai direct de participare la ofranda de sânge mântuitoare a lui Cristos.
14. Locurile „semn”
Există apoi spații vitale în comunitățile noastre care se propun ca locuri „semn” de vocație pentru întreaga comunitate creștină.
Primul dintre ele este prezbiteriul, în care toți preoții sunt uniți cu episcopul și între ei de un special raport sacramental de coresponsabilitate și fraternitate. În măsura în care știe să ofere o mărturie de spiritualitate, elan apostolic, prietenie, comuniune și colaborare, preotul exercită o influență benefică și eficientă asupra întregii pastorații vocaționale. Suntem conștienți de măsura în care astăzi acest semn poate să fie întunecat de epuizarea fizică și spirituală, de dificultatea de a se insera în ambientul cultural și social, de greutatea și de complexitatea multiplelor activități pastorale. Toate acestea reclamă o atenție constantă din partea episcopului, a preoților și a întregii comunități pentru a reînsufleți spiritul și expresiile concrete de fraternitate și de colaborare.
Dar să ne gândim și la comunitățile de viață consacrată, chemate să fie „schola amoris” (127), deci un loc de creștere umană: lumea are nevoie ca mărturia lor să fie ușor de perceput și pe deplin convingătoare. Din păcate și acestea se confruntă adesea cu dificultăți în a reda un elan spiritual carismei originare și în punerea în practică a acesteia, precum și în găsirea de modalități semnificative prin care să trăiască radicalitatea sfaturilor evanghelice.
În ceea ce privește comunitatea seminarului diecezan, inima Bisericii particulare, acesteia i se cere să fie semn vocațional deosebit de puternic pentru tineri, laborator de speranță pentru viitor.
15. Aportul familiei
Familia creștină este chemată să dea mărturie despre iubire și să promoveze fără încetare un climat de credință. Ea trebuie să fie o familie deschisă către exigențele Bisericii și ale lumii, o „mică Biserică”, unde se fac alegerile coerente cu Cuvântul și se poate deveni capabili de a iradia speranță. Numai în acest ambient fiii pot să învețe să folosească în mod corect propria libertate și să-și proiecteze viața în funcție de inima lui Dumnezeu. Această misiune este îngreunată de mentalitatea lipsită de credință, de scăderea natalității, de căutarea consumistică a bunăstării și, în general, de conformitatea cu modele de viață secularizate. Se întâmplă că și în familiile creștine să fie destul de frecvente neînțelegeri și opoziții față de vocația la consacrare specială.
Importanța spațiului educativ familial, în care fiecare fel de vocație crește și se maturizează, cere stabilirea unei punți sigure între pastorația familială și pastorația vocațională, printr-o reciprocitate rodnică. Este nevoie să fie conștientizați părinții de ministerul de educatori ai credinței, conferit prin sacramentul Căsătoriei: inima familiei este chiar locul în care se dezvoltă condițiile umane și supranaturale care fac vocațională viața creștină. În familia autentic creștină tinerii găsesc climatul adecvat pentru o educație umană sănătoasă, afectivă și psihologică, și pentru o deschidere generoasă către viață și dăruirea de sine.
De aici exigența de a îngriji cunoașterea reciprocă și stima între familii, pe de o parte și cunoașterea preoților și a persoanelor consacrate, pe de altă parte. Din această reciprocă frecventare, cauza vocațiilor la consacrare specială nu poate decât să obțină foloase.
16. Spațiile educative
În școală, cadrele didactice, implicate într-o slujire care, prin natura sa, este deja vocație și misiune, au misiunea de a amplifica opera educativă a familiei în orizontul propriu al culturii, niciodată neglijând dimensiunea vocațională a vieții. Slujirea lor poate deschide sufletul copiilor și al tinerilor către o alegere de viață de totală dăruire lui Dumnezeu și fraților.
Animatorii timpului liber, dincolo de motivele imediate care inspiră diferitele activități (cultură, recreere, sport etc.) și de valorile umane pentru care acestea creează condiții ca să poată fi atinse (educație a spiritului și a trupului, formarea voinței, experiența sociabilității sănătoase etc.), nu trebuie să piardă din vedere obiectivul cel mai înalt: formarea integrală și armonioasă a persoanei umane. În măsura în care se conformează cu propunerea educativă creștină, această formare de bază a tânărului și a adolescentului constituie de fapt un teren fertil pentru propunerea vocațională.
Evanghelizați!
17. Urgența evanghelizării
Cu „evanghelia vocației” (128) am învățat să ne familiarizăm în toți acești ani, în mod particular, de când Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a făcut din aceasta un punct de forță al magisteriului său. În ceea ce ne privește, astăzi, conștienți că fiecare vocație vine de la Dumnezeu, sesizăm urgența de a anunța această evanghelie a vocației, de a o face să fie mereu scoasă în evidență în slujirea noastră obișnuită. De aceea trebuie anunțate vocațiile ca răspuns concret dat lui Dumnezeu, ca stare de viață în care să fie dus la plinătate propriul Botez.
O atenție particulară – printre aspectele radicalității evanghelice legate de vocațiile la consacrare specială – trebuie dată prezentării semnificației creștine a celibatului și a fecioriei consacrate, ca expresie privilegiată a totalei dăruiri lui Cristos și împărăției sale. De fapt, această semnificație, în actualul context cultural, este dificil de înțeles și de acceptat. Valoarea unei asemenea dăruiri se manifestă doar în lumina cuvântului lui Dumnezeu și se cultivă cu o atentă grijă de discernământ și de direcțiune spirituală.
18. Parohia, loc privilegiat al propunerii
Parohia este locul prin excelență în care trebuie proclamată vestirea evangheliei vocațiilor și a vocațiilor individuale, astfel încât să fie considerată o comunitate vocațională, ministerială și misionară.
Fiecare are darul său pe care să-l pună în slujba împărăției. De aici valorizarea înțeleaptă a tuturor mărturisitorilor dăruirii de sine lui Cristos în Biserică, mai ales a acelora dedicați în totalitate la granițele îndepărtate ale împărăției, cu o atenție particulară acordată misionarilor și misionarelor și preoților „fidei donum” care se reîntorc periodic în Bisericile noastre.
19. Itinerarele credinței
Vestirea evangheliei vocației trebuie să găsească răspuns în itinerarele de formare ale vieții creștine prin ascultarea cuvântului, participarea la Euharistie și la exercițiul carității.
A frânge pâinea cuvântului înseamnă a investi energii precise în itinerarul catehetic, aducând la lumină lectura vocațională a vieții, care susține structura și paginile volumelor Catehismului pentru viața creștină publicat de CEI, în special cele pentru copii și tineri.
Caracterul central al Euharistiei pentru viața creștinului și a comunității trebuie să favorizeze propunerea și continuitatea unui itinerar liturgico-sacramental, care să valorifice semnele mântuirii în dimensiunile lor duble de „momente extraordinare” (Botez, Mir, Preoție, Căsătorie, Maslu) și de aliment „obișnuit” al fiecărei vocații: dincolo de Euharistia însăși, să fie luat în considerație sacramentul Pocăinței, a cărui valoare este decisivă pentru discernământul și maturizarea vocațională. La rândul său, anul liturgic constituie școala permanentă de credință a comunității parohiale: îi marchează viața cotidiană, deschide calea harului pentru cei botezați, însoțește maturizarea vocațională a credincioșilor.
Caritatea, ca slujire a fraților, cunoaște în Bisericile noastre o expresie sub forme variate și tot atât de surprinzătoare. Este necesar ca acest exercițiu să se concretizeze în itinerare educative precise, care să stimuleze către gratuitate și către slujirea împărăției, care să nu se oprească la inițiative, dar să tindă către configurarea personală și comunitară, asemenea lui Cristos.
20. Locurile pedagogice ale vieții de credință
Prețioasele „locuri pedagogice” (129) ale pastorației vocaționale sunt grupurile, mișcările, asociațiile. În cadrul lor, întâlnirea cu Cristos este favorizată de o atenție concretă acordată persoanelor, de o propunere spirituală clară și centrată pe rugăciune. Nu puține vocații s-au născut plecând de la aceste experiențe.
Dorința noastră este ca o asemenea rodnicie să dureze, în timp ce amintim cât este de importantă mărturia de comuniune între aceste asociații ecleziale și Biserica particulară și, în cadrul acesteia, parohia, loc natural de întâlnire, de verificare și de sinteză a diferitelor itinerare de credință. Vocațiile care apar în ambientul asociațiilor trebuie, așadar, să fie ajutate să se maturizeze în sensul unei sincere deschideri și responsabilități către totalitatea Bisericii.
Chemați!
21. Chemarea explicită
Un al patrulea parcurs vocațional rodnic îl pune pe cel botezat la răscrucea drumurilor vieții, pentru ca, prin vocea și prin mărturia sa, evanghelia vocației să trezească acel „Iată-mă!„. Și Bisericile noastre au nevoie de femei și bărbați capabili să răspundă cu înțelepciune evanghelică la întrebarea: „Ce trebuie să fac?” a tinerilor.
22. Mediatori ai chemării
În comunitatea creștină toți sunt coresponsabili ai unei conștiințe vocaționale a vieții. Toți contribuie la vestirea diversității vocațiilor în Biserică. Dar dintre acestea există câteva care sunt chemate să „cultive” în mod direct și explicit vocațiile.
Preoților și persoanelor consacrate, mai ales celor care lucrează în comunitățile pastorale, le revine misiunea de a maturiza o sensibilitate mai precisă pentru a putea citi semnele obiective ale unei posibile chemări în copiii, în adolescenții și în tinerii care trăiesc un drum de credință. Această „privire a sufletului” sugerează și o înțeleaptă și coerentă propunere pedagogică, convinsă și convingătoare, capabilă să facă să reiasă întrebarea vocațională care locuiește în fiecare tânăr. Se impune însă preoților și persoanelor consacrate o grijă atentă acordată propriei vieți spirituale, pentru ca viața lor să devină o mărturie „grăitoare”.
Cateheții și educatorii la credință (animatori de grupuri, mișcări, asociații) au misiunea de a da mărturie în viață despre ceea ce vestesc și de a oferi o propunere globală a mesajului creștin, incluzând aici vestirea vocațiilor specifice.
Seminariștilor, novicilor și novicelor și tuturor tinerilor care au pășit pe drumul către preoție sau viața consacrată specială vrem să le amintim un adevăr pastoral fundamental: „Nimeni nu este mai potrivit decât tinerii pentru a-i evangheliza pe tineri. Tinerii studenți care se pregătesc pentru preoție, tinerii și tinerele care se pregătesc pentru formarea religioasă și misionară, cu titlu personal și ca o comunitate, sunt primii și imediații apostoli ai vocației în mijlocul celorlalți tineri” (130).
23. Itinerare vocaționale
Tot în contextul „chemării”, nu putem să uităm spațiul propriu al pastorației tinerilor. Dacă ea pune în centrul atenției și al programelor persoana lui Cristos viu în Biserica sa, inima copiilor și a tinerilor se deschide către vocație, adică spre o viziune a vieții ca răspuns la o chemare. Este necesar să fie proiectate itinerare progresive de formare, care la final nu pot să nu devină explicit vocaționale.
Într-un asemenea itinerar anumite teme au un raport particular cu un proiect concret de viață și de aceea nu trebuie excluse: să ne gândim la o corectă educație la iubire, la o viziune pozitivă asupra trupului și a sexualității, la formarea pentru slujire și la implicarea în favoarea celorlalți. Toate acestea presupun mai multă unitate de parcursuri între pastorația copilăriei și a preadolescenței, pastorația tinerilor și pastorația familială.
La aceste parcursuri educative se adaugă în mod eficient acele itinerare vocaționale specifice pe care Duhul le-a trezit în Bisericile noastre în acești ani. Asemenea itinerare sunt propuse copiilor și tinerilor care au ajuns la stadiul unei reflecții serioase și personale asupra alegerii lor de viață: sesizează că poate Domnul îi cheamă la o vocație de consacrare specială și, după părerea directorului spiritual, prezintă semne vocaționale de un discernământ specific.
24. Direcțiunea spirituală
O formă privilegiată de discernământ și însoțire vocațională este direcțiunea spirituală. Punându-se în slujba individului, ea cere din partea unei persoane adulte în credință disponibilitatea către ascultare, o importantă capacitate de dialog pe problemele inerente alegerii de viață, precum și capacitatea de a face să se nască și de a da un răspuns întrebărilor fundamentale. O astfel de direcțiune vocațională cere ca mereu să fie avut în vedere caracterul tipic al vocației la ministerul prezbiteral și diaconal sau la viața consacrată.
25. Centrul diecezan pentru vocații
Într-o comunitate în slujba tuturor vocațiilor își are locul său serviciul centrului diecezan pentru vocații, organism de comuniune și instrument în slujba pastorației vocaționale în Biserica locală. Centrul diecezan pentru vocații dă mărturie și animă unitatea tuturor vocațiilor, de la persoane căsătorite la persoane consacrate, și le reprezintă pe toate. El promovează itinerare vocaționale specifice și coordonează inițiativele de pastorație vocațională existente în Biserica particulară; formează animatori vocaționali și are grijă ca în poporul lui Dumnezeu să se răspândească o cultură vocațională; participă la elaborarea proiectului pastoral diecezan și colaborează în special cu pastorația familială și cu cea a tinerilor.
A treia parte
Experiența acestor ani
Vrem acum să ne întoarcem la fiecare din aceste parcursuri, semnalând câteva experiențe. Le oferim ca exemple concrete, confirmate de practica pastorală a ultimilor ani. În fața acestora, educatorii în credință se vor găsi ca în postura „omului stăpân al casei care scoate din comoara sa lucruri noi și vechi” (Mt 13,52). Ei vor ști să introducă aceste inițiative într-un proiect mai amplu și mai organic și, eventual, să încerce variante noi.
26. Parcursul „rugăciunii”
Vrem să amintim anumite experiențe care ilustrează mai bine o comunitate stăruitoare în rugăciune (cf. Fap 1,14) pentru vocații.
Mănăstirea invizibilă. Este o experiență care se răspândește în multe din Bisericile noastre. Diferite persoane (sănătoși și bolnavi, adulți și bătrâni…) se implică în menținerea constantă, zi și noapte, a rugăciunii pentru vocații. Adesea, directorul centrului diecezan pentru vocații este cel care propune inițiativa și el este cel căruia diferiții colaboratori îi încredințează graficul, cu orarul de rugăciune la care se angajează în mod formal.
Joia vocațională. În multe comunități creștine credincioșii s-au obișnuit să se regăsească în rugăciune în câte o zi de joi pe lună (motive de oportunitate sugerează alegerea unei zile după o scadență obișnuită: prima, a treia…). Alegerea zilei de joi face referire specială la instituirea Euharistiei, pentru a reafirma că ea este izvor al fiecărei vocații creștine.
Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații și Ziua Seminarului. Aproape oriunde, din păcate nu în toate comunitățile, sunt celebrate Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații și Ziua Seminarului, ca timp de reflecție pe tema vocației și de rugăciune pentru vocațiile la slujirea preoției și pentru toate celelalte vocații de consacrare specială. Conținuturi specifice ale zilei sunt cateheza, rugăciunea, mărturia vocațională.
27. Parcursul „mărturiei”
Mărturiile concrete pe care le propunem aici, printre altele posibile și semnificative, prezente în viața Bisericilor noastre particulare, intenționează doar să documenteze anumite momente de viață eclezială semnate de trecerea Duhului care „suflă unde vrea” (In 3,8).
Experiențe de fraternitate sacerdotală și de formare permanentă a preoților. În multe dieceze a fost o investiție precisă de energii și de mijloace în această perspectivă. Este important ca ministerul prezbiteral să fie din ce în ce mai inspirat din reînnoirea personală și comuniunea fraternă și plină de bucurie.
Celebrări de sfințiri de preoți, profesiuni, aniversări și memoria figurilor exemplare. Sfințirile de preoți, de diaconi și profesiunile celor consacrați sunt ocazii prețioase de evanghelizare și de propunere vocațională, mai ales dacă se are grijă ca să fie implicați tinerii în pregătire și în cadrul celebrării. În aproape toate diecezele aniversarea hirotonirilor sacerdotale este sărbătorită prin „zile de fraternitate sacerdotală”, în prezența episcopului și adesea a însăși comunității seminarului. În multe parohii sunt marcate cu atenția cuvenită festivitățile jubiliare ale slujitorilor hirotoniți și ale persoanelor consacrate. Pentru a aminti și a pune în valoare figura preoților sau a persoanelor consacrate ca mărturisitori iluștri ai vocației lor, în anumite cazuri ajunși la coroana martiriului, anumite dieceze le-au dedicat case de primire pentru tinerii în căutarea vocației.
Primirea în comunitățile monastice. Primirea tinerilor, pentru lungi perioade de comuniune în tăcere, în rugăciune și în slujire este alegerea multor comunități monastice prezente în Bisericile noastre locale. Dau ocazie unor experiențe „forte” de căutare a vocației.
28. Parcursul „evanghelizării”
Deși în mod sintetic, vrem să amintim câteva inițiative care au făcut Bisericile noastre „și mai frumoase” și au întărit vestirea evangheliei vocației în vederea unei din ce în ce mai împărtășite conștiințe vocaționale.
Școala cuvântului (lectio divina) este locul eclezial privilegiat, unde „credinciosul, devenit «ucenic», poate să guste «vestea cea bună a lui Dumnezeu» (Evr 6,8) și să răspundă la invitația la o viață de urmare specială evanghelică” (131). Multe parohii sau dieceze au știut să programeze o serie de întâlniri (de exemplu, cu o ritmicitate lunară) ca un adevărat și propriu itinerar vocațional.
Săptămâna vocațională parohială este „timpul forte” care vrea să angajeze întreaga comunitate în problema vocațiilor. Rugăciunea, cateheza și mărturia vocațiilor sunt elementele principale ale programului acesteia, pregătit adesea cu implicarea consiliului pastoral parohial.
Voluntariatul caritativ, educativ și misionar este un serviciu care în comunitatea parohială se exprimă în diferite forme de promovare umană: de la slujirea suferinzilor și a vârstnicilor, până la implicarea educativă în oratoriu. La toate acestea se adaugă mărturia prețioasă a voluntariatului misionar, cu puternica sa capacitate de a schimba viața unei persoane.
Itinerarele celor care se pregătesc pentru Mir și ale celor miruiți: cateheza de pregătire la sacramentul Confirmațiunii este peste tot atentă să favorizeze recunoașterea darurilor Duhului și a diferitelor chemări care sunt legate de acestea. În multe Biserici apoi, plecând de la sacramentul Confirmațiunii, se dezvoltă adevărate și proprii itinerare pentru cei care au primit acest sacrament (uneori implicând și familia), orientate către „profesiunea de credință” a celor de optsprezece ani sau a tinerilor mai mari, cu o din ce în ce mai precisă conotație vocațională.
Grupul de ministranți: slujirea la altar, care adesea răspunde unei exigențe de protagonism al vârstei preadolescentine, în multe cazuri este premisa unor alte forme de slujire în comunitatea creștină. În mod înțelept integrată cu educația în vederea rugăciunii liturgice, a ascultării cuvântului, a vieții sacramentale, această experiență poate să fie configurată ca un adevărat și propriu itinerar vocațional.
Animatorul vocațional parohial este un nou minister care se configurează în comunitatea parohială: laicului (sau unei persoane consacrate), membru al consiliului pastoral parohial, îi este încredințat mandatul animării vocaționale. O asemenea slujire este caracterizată de o clară coerență de viață și de mărturie de fidelitate față de propria vocație și presupune o atenție constantă față de toate inițiativele pastorale parohiale în cadrul cărora să evidențieze dimensiunea vocațională.
29. Parcursul „chemării”
Un dat este acum patrimoniu dobândit în pastorația vocațiilor: o alegere vocațională nu se maturizează în general prin experiențe episodice de credință, ci de-a lungul unui drum spiritual plin de răbdare. Experiențele vocaționale pe care le propunem – aproape întotdeauna diversificate pentru fete și tineri – vor fi primite ca adevărate și proprii itinerare vocaționale specifice, sugerate de Duhul și rod al pasiunii atâtor educatori.
Grupurile vocaționale pentru tineri și fete (de exemplu, grupul „Diaspora”, „Emanuel”, „Dacă vrei”…). Fiecare dintre aceste experiențe se distinge de celelalte prin metodă, conținut și finalitate, în raport cu drumul Bisericilor particulare. Aici este important să descriem un model care le reprezintă puțin pe toate. În mod obișnuit drumul grupului este programat pentru un an, cu o întâlnire lunară timp de o zi întreagă (sau un week-end), pentru tineri și fete care vor să clarifice pentru ei înșiși dacă sunt chemați la o viață de consacrare specială. Drumul anual este urmărit de o echipă compusă din preoți, persoane consacrate și laici. Metoda prevede confruntarea cu cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea și dialogul cu membrii echipei. În sinteză, finalitățile care sunt avute în vedere sunt: favorizarea unei lecturi vocaționale a vieții, ajungerea la direcțiunea spirituală, înțelegerea importanței unei „reguli personale de viață” și solicitarea unei alegeri precise de implicare concretă, încât să învingă tentația de a amâna orice decizie.
Exercițiile spirituale vocaționale. A trăi experiența tăcerii, rugăciunea și confruntarea cu cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a împărtăși alegerea lui Isus, care „a urcat pe munte ca să se roage, i-a chemat lângă el pe cei care a voit el și ei s-au apropiat de el. El a numit doisprezece ca să rămână cu el” (Mc 3,13). Propus tinerilor care se gândesc la vocația proprie, programul acestor zile privilegiază „deșertul”, rugăciunea comună și personală și confruntarea cu directorul spiritual. În acest scop se dovedește importantă alegerea locului și climatul care este apoi creat.
Campusul vocațional. Nu în puține dieceze vara este „timpul forte” pentru propunerea întâlnirilor de căutare vocațională. Reflecția privilegiază confruntarea cu figurile vocaționale propuse de Sfânta Scriptură, trecând prin experiența sacramentelor și cea a slujirii. Momente de rugăciune, de comuniune, de experiență fraternă și anumite întâlniri cu martorii zilnici ai vocației dau viață programului campusului. Este asigurată și prezența stabilă a unuia sau a mai multor directori spirituali, pentru inițierea în vederea direcțiuni spirituale.
Comunitatea de primire vocațională. Este vorba de o comunitate de orientare și de discernământ vocațional oferită de dieceză în vederea seminarului mare, cu prezența stabilă a preoților pregătiți în acest sens, care propun „o regulă de viață” marcată de momente precise: rugăciune comunitară, celebrare euharistică, viață fraternă, meditație, studiu personal, revizuirea vieții, direcțiune spirituală. Comunități asemănătoare sunt oferite și de institutele de viață consacrată masculine și feminine, care își propun să pună în practică invitația lui Isus: „Veniți și vedeți” (In 1,46).
Concluzie
Gândindu-ne la „problema vocațiilor”, întrevedem aproape instantaneu în aceasta două provocări pentru Bisericile noastre.
Cea mai evidentă și imediată este nevoia de noi lucrători pentru secerișul Domnului. Este o nevoie „ca un strigăt” venit din partea comunităților noastre care au nevoie de păstori și de miile de ambiente proprii misiunii: acolo unde lumea invocă mărturia unei vieți consumate în întregime pentru Dumnezeu.
Dar în spatele acestei nevoi este în joc o problemă de cultură – cultura unui „om fără vocație” (132) – în fața căreia sunt interpelate în mod foarte serios pastorația, viața ca Biserică, capacitatea noastră de ascultare a lumii și de vestire a evangheliei.
Avem însă o certitudine: chiar și în momentele dificile ale istoriei, Duhul Sfânt acționează și ne încurajează să semănăm cu încredere, mai ales în inima noilor generații. Ni se cere să devenim mediatori înțelepți ai unei propuneri vocaționale care trece prin viață și cuvânt.
Privind la Maria, cea plină de har, femeia care i-a spus „da” lui Dumnezeu, vom înțelege și vom fi capabili să ajutăm la înțelegerea unei existențe consumate în întregime pentru Domnul. Cu ea vom ști să facem alegeri pentru ca această „frumusețe” să devină viață.
Note
1. La congres au luat parte 253 de delegați provenind din 37 de națiuni europene și reprezentanți ai diferitelor categorii vocaționale (laici, persoane consacrate, preoți, episcopi), cu prezența și a altor exponenți ai Bisericilor surori (protestanți, ortodocși și anglicani).
2. Opera Pontificală pentru Vocațiile Ecleziale, Pastorația vocațiilor în Bisericile particulare. Document de lucru al congresului asupra vocațiilor la preoție și la viața consacrată în Europa. Roma 1996, nr. 88. Începând de la acest punct, acest text va fi citat IL (Instrumentum laboris).
3. Ibidem, 15.
4. Vezi, printre altele, Dezvoltări ale grijii pastorale în Bisericile particulare, experiențe ale trecutului și programe pentru viitor. Document final al Celui de-al doilea Congres Internațional al Episcopilor și al Celorlalți Responsabili cu Vocațiile Ecleziale (prin grija Congregațiilor pentru Bisericile Orientale, pentru Persoanele Consacrate și pentru Institutele Seculare, pentru Evanghelizarea Popoarelor, pentru Educația Catolică), Roma, 10-16 mai 1981; Opera Pontificală pentru Vocațiile Ecleziale, Dezvoltări ale pastorației vocațiilor în Bisericile particulare (prin grija Congregațiilor pentru Educația Catolică și pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică), Roma 1992; Declarația finală a Primului Congres Continental Latino-American asupra Vocațiilor, Itaici 1994 (publicată în Seminarium; 34 [1994] 643-655.
5. Cf. IL, 18.
6. Cf. Propuneri finale ale congresului european asupra vocațiilor la preoție și la viața consacrată, 8. Începând de la acest punct, acest text va fi citat Propuneri.
7. IL, 32.
8. Propuneri, 7.
9. Propuneri, 3.
10. Propuneri, 4.
11. Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, 2. Vezi, pe aceeași temă, Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 33-34, și Redemptoris missio, 33-34.
12. Propuneri, 19.
13. Lumen gentium, 32; 39-42 (cap. V).
14. IL, 6.
15. Propuneri, 16.
16. Propuneri, 19.
17. „Cultura vocațională” a fost tema Mesajului pontifical pentru Cea de-a XXX-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, celebrată la 2.05.1993 (cf. „Osservatore romano”, 18.XII.1992; cf. și Congregația pentru Educația Catolică, P.O.V.E., Mesaje pontificale pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații, Roma 1994, pag. 241-245).
18. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanților la congresul asupra vocațiilor în Europa, în „Osservatore romano”, 11.05.1997, 4.
19. Ibid.
20. Cf. Propuneri, 12.
21. IL, 6.
22. Discursul Sfântului Părinte, în „Osservatore romano”, 11 mai 1997, nr. 107.
23. Cf. Propuneri, 20.
24. Cf. Ioan Paul al II-lea, Viața consacrată, 64.
25. IL, 85.
26. O expresie analoagă a fost deja utilizată în Documentul final Al celui de-al II-lea Congres Internațional al Episcopilor și al Celorlalți Responsabili cu Vocațiile Ecleziale, cf. Dezvoltări, 3. Începând de la acest punct, acest text va fi citat cu sigla DF (Document final).
27. Propuneri, 3.
28. Paul al VI-lea, Populorum progressio, 15.
29. Gaudium et spes, 22.
30. În această privință o teză finală a congresului precizează: „În contextul european este important să se reliefeze primul moment vocațional, acela al nașterii. Acceptarea vieții arată că există credința în acel Dumnezeu care „vede” și „cheamă” încă din sânul matern” (Propuneri, 34).
31. Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, 11.
32. De aceea, după cum reamintește o teză a congresului, „doar în contactul viu cu Isus Cristos, mântuitorul, tinerii pot să-și dezvolte capacitatea de comunicare, să-și maturizeze propria personalitate și să se decidă în favoarea lui” (Propuneri, 13).
33. IL, 55.
34. Sacrosanctum Concilium, 10.
35. Cf. Veritatis splendor, 23-24.
36. Cf. Lumen gentium, cap. V.
37. Cf. Propuneri, 16.
38. Ritualul Mirului.
39. Cf. Propuneri, 35.
40. Lumen gentium, 1.
41. Cf. Propuneri, 21.
42. Epicleza a II-a.
43. DF, 18.
44. DF, 13.
45. Propuneri, 28.
46. Aceasta face parte din învățătura reluată cu insistență de către Ioan Paul al II-lea în scrisorile enciclice Slavorum apostoli (1985) și Ut unum sint (1995), precum și în exortația apostolică Orientale lumen (1995).
47. IL, 58.
48. Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 55.
49. Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, 15.
50. „În pastorația specifică a vocațiilor să se ofere un loc vocației la diaconatul permanent. Diaconii permanenți sunt deja o prezență prețioasă în diferite parohii și ar fi ceva cu un caracter limitativ dacă ei nu ar fi incluși ca noi vocații ale noii Europe” (Propuneri, 18).
51. Sacrosanctum Concilium, 10.
52. „In laudibus Virginis Matris”, Homilia II, 4: Sancti Bernardi opera, IV, Romae, Editiones Cistercenses, 1966, pag. 23.
53. „In Iohannis Evangelium”, Tractatus VIII, 9: CCL 36, pag. 87.
54. Discursul lui Ioan Paul al II-lea adresat participanților la congres pe tema: „Noi vocații pentru o nouă Europă”, în „Osservatore romano”, 11 mai 1997, nr. 107.
55. DF, 5.
56. Expresia se află în exortația apostolică a lui Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, nr. 34. În același document sunt bine delimitate motivele fundamentale care leagă, în mod intrinsec, pastorația vocațională de Biserică.
57. Ibid.
58. Ibid.
59. IL, 58.
60. Expresia comunitate creștină este, în sine, o expresie generică și indică o Biserică particulară sau locală, ca și o parohie. Este echivalentă unui grup de creștini care trăiesc într-un loc și reprezintă Biserica într-o manieră actuală, când se adună pentru a se ruga și a sluji, pentru a da mărturie a iubirii și a prezenței lui Cristos în mijlocul lor. Expresia comunitate eclezială are o semnificație totuși mai agreată, deoarece evidențiază prezența elementelor care constituie Biserica, pornind de la centralitatea misterului euharistic; în mod propriu se aplică diecezelor și parohiilor care sunt comunități ecleziale euharistice, datorită prezenței slujirii preoțești; altele sunt pentru înțelesul deplin al semnificației. Cf. cu intenția DC, 13-16.
61. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Cel de-al VI-lea Simpozion al Conferințelor Episcopale Europene, 11.10.1985.
62. Pastores dabo vobis, 34.
63. Ibid., 35.
64. Ibid.,41.
65. Cf. Ibid., 41.
66. Ibid., 38.
67. Viața consacrată, 64.
68. Ibid.
69. IL, 59.
70. Cf. Declarație, 26.
71. Cf. Propuneri, 25.
72. Cf. Viața consacrată, 70.
73. Propuneri, 4.
74. Propuneri, 13.
75. Cf. Propuneri, 10.
76. Cf. Propuneri, 10.
77. „Liturgia este prin ea însăși o chemare. Este locul privilegiat unde întreg poporul lui Dumnezeu se regăsește în mod vizibil și unde se realizează misterul credinței” (Propuneri, 13).
78. Dei Verbum, 25
79. „Primul loc de mărturie este viața unei Biserici care se redescoperă «comuniune» și unde parohiile și realitățile asociative sunt trăite ca și comuniune a comunității” (Propuneri, 14).
80. Propuneri, 21.
81. Viața consacrată, 64.
82. Cf. Lumen gentium 12; 35; 40-42.
83. Cf. Catechesi tradendae, 186.
84. Propuneri, 35, unde se amintește încă o dată episcopilor marea oportunitate oferită lor prin celebrarea sfântului Mir de „a chema” tinerii care primesc acest sacrament.
85. Propuneri, 10.
86. Propuneri, 11.
87. Propuneri, 10.
88. Pastores dabo vobis, 41.
89. Cf. Indicațiile înțelepte asupra argumentului în Documentul final al Celui de-al II-lea Congres Internațional din anul 1981, DF, 40.
90. Cf. Optatam totius, 2; DF, 57-59; Dezvoltări ale pastorației, 89-91.
91. Cf. Propuneri, 10.
92. „Uneori – s-a constatat la congres – se observă un efort evident în raportul dintre Biserica locală și viața călugărească. Este important să ieșim dintr-o lectură funcțională a vieții călugărești, chiar dacă abia se întrevăd semnalele noilor orientări după sinodul asupra vieții consacrate. Același lucru este valabil și pentru institutele seculare” (Propuneri, 16).
93. „Într-o situație religioasă și culturală care se schimbă în mod rapid, devin indispensabile formarea animatorilor de bază: cateheți, parohi, diaconi, persoane consacrate, episcopi… și modul de a se îngriji de formarea lor permanentă” (Propuneri, 17).
94. Cf. Propuneri, 29, unde, vorbind despre acest centru vocațional european, se exprimă dorința ca el, ca gest de caritate și de schimb de daruri, „să prevadă chiar și o «bancă» de persoane calificate pentru a colabora la formarea de formatori”. Cu privire la constituirea unui asemenea organism, există o solicitare în acest sens și în Instrumentum laboris, 83 și 90/h. O experiență pozitivă s-a înfăptuit deja de mulți ani în America Latină. În Bogota (Columbia), lângă sediul Consiliului Episcopal Latino-American (CELAM), funcționează în formă stabilă „Departimento de Vocaciones y Ministerios” (DEVYM). Acest organism a fost chiar punctul de referință pentru pregătirea și celebrarea primului congres continental, desfășurându-se pentru America Latină la Itaici (Sao Paulo del Brasile) în perioada 23-27 mai 1994.
95. IL, 86.
96. Cf. Propuneri, 9.
97. Paul al VI-lea, Priviți spre Cristos și spre Biserică, Mesaj pentru Cea de-a XV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații (16.04 1978), în Învățăturile lui Paul al VI-lea, XVI, 1978, pag. 256-260 (cf. Congregația pentru Educația Catolică, P.O.V.E., Mesaje pontificale, 127).
98. Propuneri, 15.
99. Propuneri, 9.
100. Propuneri, 22. „Nașterea interesului pentru evanghelie și pentru o viață dedicată în mod radical ei prin consacrare depinde, în mare măsură, de mărturia personală a preoților și a persoanelor consacrate, fericiți de condiția lor. Majoritatea candidaților la viața consacrată și la preoție dau mărturie că atribuie propria lor vocație se datorează unei întâlniri avute cu un preot sau cu o persoană consacrată” (ibid., 11).
101. Propuneri, 12.
102. Astfel, Propuneri, 23: „Este important să subliniem că tinerii sunt deschiși la provocări și la propuneri puternice (ca să fie «superiori peste medie», adică să fie ceva «mai mult»!)”.
103. Care se reîntoarce sub formă de provocare în cuvintele lui Paul către corinteni: „Ce ai pe care să nu-l fi primit?” (1Cor 4,7).
104. IL, 55.
105. Propuneri, 27.
106. Propuneri, 25.
107. Cf. Propuneri, 25.
108. Cf. Propuneri, 14.
109. Pastores dabo vobis, 11.
110. Jurado, Discernământul, 262; L.R. MORAN, „Orientaciones doctrinales para una pastoral eclesial de las vocaciones”, în Seminarium, 4 (1991), 697-725.
111. Vorbim aici despre o maturitate afectivo-sexuală de bază, ca și condiție prevăzută pentru admiterea la voturile călugărești și la ministerul preoției, potrivit celor două orientări ale Bisericilor Catolice din Europa, la ministerul celibatului (Biserica occidentală) și la ministerul preoților căsătoriți (Bisericile orientale). Este important ca de la pastorația vocațională la formarea adevărată și proprie, programele pedagogice să fie coerente astfel ca pregătirea pentru ministerul preoției să fie adecvată de la un caz la altul, în special pe planul solidității afective, iar exercițiul ministerului însuși să poată astfel ajunge la obiectivul vestirii iubirii lui Dumnezeu ca început și sfârșit al iubirii umane.
112. Vezi în acest sens recomandarea din Potissimum institutioni de a-i respinge, privitor la homosexuali, nu pe cei care au asemenea tendințe, ci pe „cei care nu ajung să-și domine astfel de tendințe” (39), și dacă acel „a domina” este înțeles – reținem – în sens deplin, nu numai ca un efort volitiv, ci ca o libertate progresivă în ceea ce privește tendințele înseși, în inimă și în minte, în voință și în dorințe.
113. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 10.
114. Congregațiile pentru Educația Catolică, pentru Bisericile Orientale, pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Noi vocații pentru o nouă Europă. Documentul final al Congresului asupra vocațiilor la preoție și la viața consacrată în Europa (Roma, 5-10 mai 1997) [6 ianuarie 1998], 26b. În continuare acest document va fi citat NVNE.
115. NVNE, 14.
116. NVNE, 13b.
117. Ne referim la candidații pentru hirotonire (prezbiteratul și diaconatul permanent), la viața călugărească, la consacrarea seculară, la misiunea ad gentes.
118. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 7.
119. Reamintim „provocările” din Noi vocații pentru o nouă Europă: „[…] dacă pastorația nu ajunge să „străpungă inima” și să pună ascultătorul în fața întrebării strategice „ce trebuie să fac?”, nu este o pastorație creștină, ci ipoteză de lucru inofensivă” (NVNE, 26g).
120. Comisia Episcopală pentru Educația Catolică, Vocații în Biserica italiană. Plan pastoral (26 mai 1985), 23.
121. Conciliul ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes (7 decembrie 1965), 19.
122. Conciliul ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), 40.
123. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 34.
124. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 90.
125. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 55.
126. Conferința Episcopală Italiană, Mesajul episcopilor italieni despre vocațiile la slujirea preoțească și la viața consacrată (Cea de-a XLVI-a Adunare generală, Roma, 17-21 mai 1999) [21 mai 1999].
127. Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, Documentul Viața fraternă în comunitate (2 februarie 1994), 35.
128. Pastores dabo vobis, 34.
129. NVNE, 29c.
130. Congregațiile pentru Bisericile Orientale, pentru Persoanele Consacrate și pentru Institutele Seculare, pentru Evanghelizarea Popoarelor, pentru Educația Catolică, Dezvoltări ale grijii pastorației vocațiilor în Bisericile particulare: experiențe ale trecutului și programe pentru viitor. Document final al Celui de-al III-lea Congres Internațional al Episcopilor și al Celorlalți Responsabili cu Vocațiile Ecleziale (Roma, 10-16 mai 1981) [2 mai 1982], 41.
131. Ioan Paul al II-lea, Mesajul pentru Cea de-a XXXIV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații (20 aprilie 1997) [28 octombrie 1996], 3.
132. NVNE, 11c.
Traducător: pr. Cornel Berea, Mariana Ghergu și Ovidiu Bișog
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 06.01.1998
Publicarea pe acest sit: 05.04.2004
Etichete: