Promisiunea respectului filial şi a ascultării

Mesaj al Arhiepiscopului Mauro Piacenza,
Secretar al Congregației pentru Cler
adresat preoților în contextul Anului Preoției

„Îmi promiți mie și succesorilor mei
respect filial și ascultare?”
(Pontificale Romanum. De Ordinatione Episcopi,
presbyterorum et diaconorum,
editio typica altera, Typis Polyglottis Vaticanis 1990)

Dragi Confrați întru Preoție,

Deși nu suntem legați de un Vot Solemn de ascultare, cei hirotoniți pronunță „promisiunea” de „respect filial și ascultare” față de propriul Ordinar și față de Succesorii lui. Dacă este diferit statutul teologic dintre un Vot și o promisiune, identic este angajamentul moral totalizator și definitiv, identică este oferta propriei voințe voinței unui Altuia: voinței Divine, mediată eclezial.

Într-un timp ca al nostru, îmbibat de relativism și de democratism, de diferite autonomisme și libertinisme, mentalității curente i se pare tot mai de neînțeles o astfel de promisiune de ascultare. Nu rareori este concepută ca o diminutio a demnității și a libertății omenești, ca o perseverare în forme arhaice (ieșite din uz), tipice unei societăți incapabile de o autentică emancipare.

Noi care trăim în ascultarea autentică, știm bine că nu este așa. Niciodată ascultarea, în Biserică, nu este contrară demnității și respectului persoanei, niciodată nu trebuie să fie concepută ca o eliminare a responsabilității sau ca o alienare. Ritul utilizează un adjectiv fundamental pentru o justă înțelegere a unei astfel de promisiuni; definește ascultarea numai după ce a introdus „respectul” și acesta este adjectivat ca și „filial”. Termenul de „fiu”, în orice limbă, este un nume relativ, care implică, tocmai, relația dintre un părinte și un fiu. Tocmai în acest context relațional trebuie să fie înțeleasă ascultarea pe care am promis-o. Un context în care tatăl este chemat să fie cu adevărat tată, și fiul să recunoască propria filiație și frumusețea paternității care îi este dăruită. Așa cum se întâmplă în legea naturii, nimeni nu își alege propriul tată și, pe de altă parte, nimeni nu își alege proprii fii. Deci suntem cu toții chemați, tați și fii, și să avem unii pentru alții o privire supranaturală, de mare milostivire reciprocă și de mare respect, adică o capacitate de privire în sus, ținând întotdeauna prezent Misterul bun, care l-a generat și care întotdeauna, până la urmă, îl constituie. Respectul este, în definitiv, pur și simplu aceasta: a privi pe cineva, ținând cont de prezența unui Altuia!

Numai într-un context de „respect filial” este posibil o autentică ascultare, care să nu fie numai formală, o simplă execuție de ordine, ci să fie entuziasmată, întreagă, atentă, care să poată cu adevărat să aducă fructe de convertire și de „viață nouă” în cel care o trăiește.

Promisiunea este față de Ordinariul din timpul Hirotonirii și față de „Succesorii” săi, pentru că Biserica fuge întotdeauna de personalisme excesive: are în centru persoana, dar nu subiectivismele care o dezleagă de forța și frumusețea, istorică și teologică, a Instituției. Și în Instituție, care este de origine divină, locuiește Spiritul. Instituția este, prin natura sa, carismatică și deci a fi în mod liber legați de ea în timp (Succesori), înseamnă a putea „rămâne în adevăr”, a rămâne în El, prezent și operant în trupul său viu care este Biserica, în frumusețea continuității timpului, a secolelor, care ne leagă în mod inseparabil cu Hristos și cu Apostolii.

Să cerem Servei Domnului, ascultătoare prin excelență, Celei care, chiar în oboseală, a cântat al său: „Iată-mă, fie mie după cuvântul tău„, harul unei ascultări filiale, pline, bucuroase și pregătite; o ascultare care să ne elibereze de orice protagonism și să poată să arate lumii că este cu adevărat posibil să dăruim totul lui Hristos și a fi pe deplin realizați și în mod autentic oameni.

+ Mauro Piacenza
Arhiepiscop titular de Vittoriana
Secretar al Congregației pentru Cler