IPS Ioan Robu despre Lumen gentium

IPS Ioan Robu despre
documentul „Lumen gentium”
în seria „50 de ani de la
începerea Conciliului Vatican II”
Actualitatea creștină, nr. 11/2012

Primul capitol al documentului este intitulat Misterul Bisericii și începe cu aceste cuvinte: „Cristos este LUMINA NEAMURILOR”. Se vorbește despre mister ca nu cumva să ne oprim numai la aspectul vizibil al Bisericii, uitând partea invizibilă, natura intimă a acesteia; ca să nu observăm doar lucrarea oamenilor în Biserică, uitând de lucrarea lui Dumnezeu. Biserica este în același timp realitate și vizibilă, și spirituală: „Unicul mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credință, de speranță și de dragoste, ca organism vizibil; el o susține fără încetare și, prin ea, revarsă asupra tuturor harul și adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, și trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești nu trebuie considerate ca fiind două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin” (nr. 8).

Când am deschis, pe 13 octombrie, Anul Credinței, spuneam la Sfânta Liturghie din Catedrală, unde erau reprezentanți din toate parohiile și comunitățile călugărești și de persoane consacrate, că nu trebuie să uităm că noi nu suntem o Biserică între Biserici, ci suntem Biserica voită de Cristos, chiar dacă pe plan local suntem puțini și împrăștiați pretutindeni. Iată cuvintele Conciliului care exprimă același adevăr: „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică și apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia și celorlalți apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (cf. Mt 28,18 ș.urm.) și a înălțat-o pe veci ca stâlp și temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (nr.8). Acesta este crezul nostru fundamental despre Biserica din care facem parte. Pe chipul acestei Biserici strălucește lumina lui Cristos, în ea se desfășoară planul Tatălui ceresc de mântuire universală, în ea se împlinește opera Răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, pe ea o sfințește Duhul Sfânt și, „astfel, Biserica universală se înfățișează ca popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”. Împărăția lui Dumnezeu strălucește în cuvântul, faptele și prezența lui Cristos.

Ca să spunem ce este Biserica, trebuie să recurgem la acele imagini pe care tradiția le-a folosit ca să descrie natura intimă a Bisericii. Iată ce ne spune documentul conciliar în acest sens: „Biserica este staul, a cărui poartă, unică și necesară, este Cristos (cf. In 10,1- 10). Ea este și turma, al cărei Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuși (cf. Is 40,11; Ez 34,11) și ale cărei oi, deși sunt conduse de păstori omenești, sunt totuși călăuzite și hrănite neîncetat de însuși Cristos, Bunul Păstor și Păstorul cel mare (cf. In 10,11; 1Pt 5,4) care și-a dat viața pentru oi (cf. In 10,11-15) (nr. 6); sau: „Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). Pe acest ogor crește măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii și în care s-a petrecut și se va petrece împăcarea dintre iudei și păgâni (cf. Rom 11,13-26). Ea a fost sădită de Tatăl ceresc ca o vie aleasă (cf. Mt 21 33-43; Is 5,1 ș.urm.). Vița adevărată este Cristos, care dă viață și rodnicie mlădițelor, adică nouă, celor care rămânem în el prin Biserică și care, fără el, nimic nu putem face (cf. In 15, 1-5)” (nr. 6).

Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu, așezată pe piatra care este Cristos, de la care ea primește tărie și coeziune; Biserica mai este numită Ierusalimul ceresc și este descrisă ca Mireasa nepătată a Mielului nevinovat.

Biserica se definește pe sine ca fiind Trupul lui Cristos: „În acest trup, viața lui Cristos se revarsă în toți credincioșii care, prin sacramente, sunt uniți în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit și a fost glorificat” (nr. 7).

Biserica este Poporul cel nou al lui Dumnezeu (vezi capitolul II) în care cei botezați sunt consacrați prin Duhul Sfânt pentru a fi preoție sfântă, trăită și exercitată în primirea sacramentelor: „Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile, pentru a se împlini planul lui Dumnezeu, care la început a creat natura umană unitară și a voit apoi să adune laolaltă pe fiii săi risipiți (cf. In 11,52). Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul său, pe care l-a orânduit moștenitor a toate (cf. Evr 1,2), ca să fie Învățătorul, Regele și Preotul tuturor, Capul poporului nou și universal al fiilor lui Dumnezeu” (nr. 13).

Conciliul afirmă învățătura de credință că Biserica aceasta peregrină este necesară pentru mântuire și, „prin urmare, nu s-ar putea mântui aceia care, bine știind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea” (nr. 14).

Capitolul III îi are în vedere mai întâi pe episcopi, urmași ai Apostolilor, care în slujirea lor, au funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce; apoi, se ocupă de preoți și diaconi.

În Capitolul IV, „După ce s-a ocupat de funcțiile ierarhiei, Sfântul Conciliu își îndreaptă cu drag atenția asupra condiției acelor credincioși care sunt numiți laici. Toate cele spuse despre poporul lui Dumnezeu se adresează în mod egal laicilor, călugărilor și clericilor; totuși, unele trăsături aparțin în mod deosebit laicilor, bărbați și femei, în virtutea condiției și misiunii lor: bazele acestor trăsături trebuie examinate mai îndeaproape, datorită condițiilor deosebite ale vremurilor noastre. Păstorii sufletești sunt perfect conștienți de marea contribuție pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici” (nr. 30). Este subliniată demnitatea laicilor în Poporul lui Dumnezeu, apostolatul, funcția lor preoțească, profetică și regească, și relațiile cu ierarhia.

În Capitolul V este vorba de chemarea la sfințenie: „Toți membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriți de ea, sunt chemați la sfințenie” (nr. 39). „Pentru ca iubirea, ca o sămânță bună, să crească și să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu și, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voința, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie și la celebrările liturgice, și să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraților și în practicarea tuturor virtuților” (nr. 42).

Capitolul VI este dedicat călugărilor și tratează despre sfaturile evanghelice în Biserică, despre natura și importanța vieții călugărești, despre autoritatea Bisericii și viața călugărească și despre măreția consacrării călugărești. „Conciliul confirmă și laudă bărbații și femeile, frați și surori, care în mănăstiri sau școli și spitale, ori în misiuni, cu fidelitate statornică și smerită față de această consacrare, împodobesc Mireasa lui Cristos și aduc tuturor oamenilor servicii generoase și foarte variate” (nr. 46).

Capitolul VII ne spune că Biserica nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească, atunci când întregul univers va fi refăcut cu desăvârșire în Cristos. „Înainte de a domni cu Cristos în slavă, toți ne vom înfățișa «înaintea judecății lui Cristos, ca fiecare să-și primească răsplata celor făcute pe când era în trup: fie bine, fie rău» (2Cor 5,10) și la sfârșitul lumii «cei care au făcut binele vor ieși spre învierea vieții, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecății» (In 5,29; cf. Mt 25,46)” (nr. 48).

Ultimul capitol este consacrat Sfintei Fecioare Maria. „Sfântul Conciliu, expunând învățătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuiește mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul Sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat și al trupului mistic, cât și îndatoririle oamenilor răscumpărați față de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos și mama oamenilor, mai ales a credincioșilor” (nr. 54). Vorbind despre rolul Sfintei Fecioare Maria în istoria mântuirii, ca și despre cultul Sfintei Fecioare în Biserică, Conciliul reafirmă această doctrină catolică și îi îndeamnă pe fiii Bisericii să prețuiască practicile și exercițiile de pietate față de ea. „Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul și sufletul, este chipul și pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, strălucește ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni ziua Domnului (cf. 2Pt 3,10)” (nr. 68).

Să-i mulțumim lui Dumnezeu că facem parte din Biserica Una, Sfântă, Catolică și Apostolică.