Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
cu ocazia celei de a XXXVIII-a
Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocați

Venerați frați întru episcopat,
Preaiubiți frați și surori din întreaga lume,

1. Apropiata Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care se va desfășura în ziua de 6 mai 2001, la puține luni deci de la încheierea marelui jubileu, va avea ca temă „Viața ca vocație”. Cu acest mesaj al meu doresc să reflectez împreună cu voi asupra unui argument care dobândește o neîndoielnică importanță în viața creștină.

Cuvântul „vocație” definește foarte bine raporturile lui Dumnezeu cu fiecare ființă umană în libertatea iubirii, deoarece „fiecare viață este vocație” (Paul al VI-lea, scrisoarea enciclică Populorum progressio, 15). Dumnezeu, la sfârșitul creației, îl contemplă pe om și vede că este „lucrare foarte bună!” (cf. Gen 1,31): l-a făcut „după chipul și asemănarea sa”, i-a încredințat universul în mâinile sale harnice și l-a chemat la o relație intimă de iubire.

Vocația este cuvântul care ne introduce în înțelegerea dinamismelor revelației lui Dumnezeu și dezvăluie astfel omului adevărul asupra existenței sale. „Temeiul cel mai profund al demnității omului – citim în documentul conciliar Gaudium et spes – rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la nașterea sa, omul este chemat la dialog cu Dumnezeu: căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susținut neîncetat de el, prin iubire; nici nu trăiește în mod deplin conform adevărului dacă nu recunoaște în mod liber această iubire și nu se încredințează Creatorului său” (nr. 19). În acest dialog de iubire cu Dumnezeu care se revelează este posibilitatea pentru fiecare de a crește conform liniilor și caracteristicilor proprii, primite în dar și capabile de „a da sens” istoriei și relațiilor fundamentale ale existenței sale cotidiene, în timp ce se află în drumul său către plinătatea vieții.

2. A considera viața ca vocație favorizează libertatea interioară, stimulând în persoană dorința de viitor, o dată cu refuzul unei concepții de existență pasivă, plictisitoare și banală. Viața își asumă astfel valoarea „darului primit, care tinde, prin natura sa, să devină bine dăruit” (Noi vocații pentru o nouă Europă, 1998, 16, b). Omul arată că este renăscut din Duh (cf. In 3,3-5) atunci când învață să urmeze calea noului decalog: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (In 15,12). Se poate afirma că, într-un anumit sens, iubirea este ADN-ul fiilor lui Dumnezeu; ea este „vocația sfântă” la care am fost chemați „după hotărârea lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus” (2Tim 1, 9-10).

La originea fiecărui drum vocațional se află Emanuel, Dumnezeu cu noi. El ne revelează că pe drumul construirii vieții noastre nu suntem singuri, deoarece Dumnezeu merge cu noi, în mijlocul evenimentelor noastre diverse, și, dacă noi o dorim, realizează cu fiecare o minunată istorie de iubire, unică și irepetabilă și, în același timp, în armonie cu omenirea și cosmosul întreg. A descoperi prezența lui Dumnezeu în propria istorie, înseamnă a nu ne mai simți orfani, ci a ști că avem un Tată căruia i ne putem încredința: acesta este marele moment crucial care transformă pur și simplu orizontul uman și face omul să înțeleagă, așa cum afirmă Gaudium et spes, că el nu se poate „regăsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine” (nr. 24). În aceste cuvinte ale Conciliului Vatican II este cuprins secretul existenței creștine și al oricărei realizări umane autentice.

3. De aceea astăzi, această lectură creștină despre existență trebuie să țină cont de unele trăsături caracteristice ale culturii occidentale în care Dumnezeu este practic exclus din viața cotidiană. Iată de ce este necesar un angajament unanim al întregii comunități creștine pentru „a reevangheliza viața”. Este necesară pentru acest fundamental angajament pastoral mărturia bărbaților și a femeilor care să arate rodnicia unei existențe ce își are originea în Dumnezeu, în supunerea la lucrarea Duhului, la puterea sa, iar în comuniunea cu Cristos și cu Biserica, garanția sensului autentic al efortului cotidian. Este necesar ca în comunitatea creștină fiecare să-și descopere vocația sa personală și să-i răspundă cu generozitate. Fiecare viață este vocație și fiecare credincios este chemat să coopereze la edificarea Bisericii. De aceea, în Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații atenția noastră este îndreptată în mod special către necesitatea și urgența de miniștri hirotoniți și de persoane dispuse să-l urmeze pe Cristos pe calea exigentă a vieții consacrate în profesiunea de credință a sfaturilor evanghelice.

Este nevoie de miniștri hirotoniți care să fie „garanția permanentă a prezenței sacramentale a lui Cristos Mântuitorul în timpuri și locuri diferite” (Christifideles laici, 55) și, prin predicarea cuvântului și celebrarea Euharistiei și a altor sacramente, să îndrume comunitățile creștine pe cărările vieții eterne.

Este nevoie de bărbați și femei care, prin mărturia lor să păstreze „vie în botezați conștiința valorilor fundamentale ale evangheliei” și să facă „să răsară în conștiința poporului lui Dumnezeu exigența de a răspunde cu sfințenia vieții la iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi de Duhul Sfânt, reflectată în conduita consacrării sacramentale care are loc prin lucrarea lui Dumnezeu în Botez, în Mir sau în Preoție” (Viața consacrată, 33).

Duhul Sfânt să poată genera vocații abundente de consacrare specială, ca să favorizeze în poporul creștin o adeziune tot mai generoasă la evanghelie și să facă mai ușoară pentru toți înțelegerea sensului existenței ca transparență a frumuseții și a sfințeniei lui Dumnezeu.

4. Gândul meu se îndreaptă acum spre atâția tineri însetați de valori și adesea incapabili de a găsi calea care conduce la ele. Da, numai Cristos este calea, adevărul și viața. Și de aceea este necesar să-i facem pe tineri să-l întâlnească pe Domnul și să-i ajutăm să stabilească o relație profundă cu el. Isus trebuie să pătrundă în lumea lor, să asume istoria lor și să le deschidă inima, pentru a învăța să-l cunoască tot mai mult, să meargă împreună pe urmele iubirii sale.

Mă gândesc în această privință la rolul important al păstorilor poporului lui Dumnezeu. Lor le amintesc cuvintele Conciliului Vatican II: „Așadar, preoții trebuie să se preocupe intens să pună în fața ochilor credincioșilor – prin slujirea cuvântului și prin propria mărturie de viață ce reflectă limpede spiritul de slujire și adevărata bucurie pascală – noblețea și necesitatea preoției… Pentru a atinge acest scop le va fi de cel mai mare folos o îndrumare spirituală atentă și înțeleaptă… Totuși acest glas al Domnului care cheamă nu trebuie așteptat să ajungă la urechile viitorului preot pe vreo cale extraordinară. El trebuie mai degrabă înțeles și recunoscut din semnele prin care voința lui Dumnezeu se face zilnic cunoscută creștinilor care știu să o discearnă: aceste semne trebuie studiate cu atenție de către preoți” (Presbyterorum ordinis, 11).

Mă gândesc apoi la persoanele consacrate, chemate la a mărturisi că în Cristos este unica noastră speranță; numai de la el este posibil să se extragă energia pentru a trăi aceleași alegeri de viață cu ale sale; numai cu el se poate merge spre nevoile profunde ale salvării omenirii. Prezența și slujirea de către persoanele consacrate să poată deschide inima și mintea tinerilor spre orizonturile speranței depline în Dumnezeu și să-i educe la umilință, la iubire și la slujirea dezinteresată. Însemnătatea eclezială și culturală a vieții lor consacrate se traduce tot mai bine în propunerile pastorale specifice, adaptate în a educa și a forma tinerii și tinerele la ascultarea chemării Domnului și la libertatea spiritului pentru a le răspunde cu generozitate și avânt.

5. Mă adresez acum vouă, dragi părinți creștini, pentru a vă îndemna să fiți aproape de fiii voștri. Nu îi lăsați singuri înaintea marilor alegeri ale adolescenței și ale tinereții.

Ajutați-i să nu se lase copleșiți de căutarea obositoare a bunăstării și călăuziți-i spre bucuria autentică, aceea a spiritului. Faceți să răsune în inima lor, uneori cuprinsă de teamă pentru viitor, bucuria eliberatoare a credinței. Educați-i, așa cum scria veneratul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, „să guste pur și simplu numeroasele bucurii umane pe care Creatorul le-a pus deja în drumul lor: bucuria înflăcărată a existenței și a vieții; bucuria iubirii caste și sfințitoare; bucuria liniștitoare a naturii și a tăcerii; bucuria uneori austeră a muncii îngrijite; bucuria și satisfacția datoriei împlinite; bucuria transparentă a purității, a slujirii, a participării; bucuria exigentă a sacrificiului” (Gaudete in Domino, I).

Acțiunea familiei este sprijinită de cea a cateheților și a profesorilor creștini, chemați în mod special să promoveze sensul vocației la tineri. Datoria lor este să călăuzească noile generații spre descoperirea planului lui Dumnezeu asupra lor, cultivând în ei disponibilitatea de a face din propria viață, atunci când Dumnezeu cheamă, un dar pentru misiune. Aceasta se va realiza prin alegeri progresive care vor pregăti acel „da” deplin, în puterea căruia întreaga existență este pusă în slujirea evangheliei.

Dragi cateheți și profesori, pentru a obține aceasta, ajutați tinerii încredințați vouă să privească spre culmi, să învingă tentația constantă a compromisului. Educați-i în încrederea față de acel Dumnezeu care este Tatăl și care arată extraordinara grandoare a iubirii sale încredințând fiecăruia o datorie personală în slujba grandioasei misiuni de a „reînnoi fața pământului”.

6. Citim în Faptele Apostolilor că primii creștini „erau stăruitori la învățătura apostolilor și unirea frățească, la frângerea pâinii și la rugăciune” (2,42). Fiecare întâlnire cu cuvântul lui Dumnezeu este un moment fericit pentru propunerea vocațională. Însușirea Sfintei Scripturi ajută la înțelegerea modului și a gesturilor cu care Dumnezeu alege, cheamă, educă și ne face părtași ai iubirii sale.

Celebrarea Euharistiei și rugăciunea fac să se înțeleagă mai bine cuvintele lui Isus: „Secerișul este întins, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați-l dar pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său!” (Mt 9,37-38; cf. Lc 10,2). A ne ruga pentru vocații înseamnă a învăța să privim cu înțelepciune evanghelică spre lume și spre nevoile de viață și de mântuire ale fiecărei ființe umane; a trăi mai mult caritatea și compasiunea lui Cristos față de omenire și a avea harul de a putea spune, urmând exemplul Fecioarei Maria: „Iată, slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38).

Vă invit pe toți să-l implorăm împreună pe Domnul, ca să nu lipsească lucrători în secerișul său:

Tată sfânt, izvor veșnic
al existenței și al iubirii,
care revelezi în om
splendoarea gloriei tale,
și așezi în inima sa sămânța
chemării tale,
fă ca nimeni, din neglijența noastră
să nu ignore acest dar
sau să-l piardă,
dar toți, cu deplină generozitate,
să poată merge
spre realizarea
iubirii tale.
Doamne Isuse,
care în peregrinările tale
pe drumurile Palestinei,
ai ales și ai chemat apostolii
și le-ai încredințat datoria
de a predica evanghelia, de a păstori
credincioșii, de a celebra cultul divin,
fă ca și astăzi să nu lipsească
din Biserica ta
numeroși și sfinți preoți,
care să aducă tuturor
roadele morții
și ale învierii tale.
Duhule Sfinte,
care sfințești Biserica
cu revărsarea constantă
a darurilor tale,
pune în inima celor chemați
la viața consacrată
o intimă și puternică pasiune
pentru împărăția cerurilor,
și cu un da generos
și necondiționat,
să pună existența lor
în slujirea evangheliei.
Fecioară preasfântă,
care, fără ezitare
te-ai oferit pe tine însăți Celui Atotputernic
pentru împlinirea
planului său de mântuire,
insuflă încredere
în inimile tinerilor,
ca să fie mereu dintre ei
păstori plini de zel,
care să călăuzească poporul creștin
pe calea vieții,
și inimi consacrate
care să știe a mărturisi
prin castitate, prin sărăcie
și prin supunere,
prezența eliberatoare
a Fiului tău înviat.
Amen.

Vatican, 14 septembrie 2000
Papa Ioan Paul al II-lea