Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
susținut în Piața Domului din Milano
vineri, 1 iunie 2012
Domnule Primar,
Distinse Autorități,
Venerați Frați întru Episcopat și preoție,
Iubiți frați și surori ai Arhidiecezei de Milano!
Vă salut din inimă pe voi toți adunați aici atât de numeroși, precum și pe cei care urmăresc acest eveniment prin intermediul radioului și al televiziunii. Vă mulțumesc pentru primirea voastră călduroasă! Îi mulțumesc domnului primar pentru expresiile amabile de bun venit pe care mi le-a adresat în numele comunității civile. Salut cu deferență pe reprezentantul guvernului, pe președintele regiunii, pe președintele provinciei, precum și pe ceilalți reprezentanți ai instituțiilor civile și militare, și îmi exprim prețuirea față de colaborarea oferită pentru diferitele momente ale acestei vizite. Și vă mulțumesc dumneavoastră, Eminență, pentru salutul cordial!
Sunt foarte bucuros să fiu astăzi aici în mijlocul vostru și îi mulțumesc lui Dumnezeu, care mi-a oferit oportunitatea de a vizita orașul vostru ilustru. Prima mea întâlnire cu milanezii are loc în această Piața a Domului, inima orașului Milano, unde răsare impunătorul monument-simbol al orașului. Cu mulțimea sa de turle, el invită la a privi spre înălțimi, spre Dumnezeu. Tocmai acest avânt spre cer a caracterizat întotdeauna orașul Milano și i-a permis în timp să răspundă rodnic la vocația sa: să fie o răscruce – Mediolanum – de popoare și de culturi. Orașul a știut astfel să unească în mod înțelept mândria pentru propria identitate cu capacitatea de a primi orice contribuție pozitivă care, în decursul istoriei, i-a fost oferită. Și astăzi, Milano este chemat să redescopere acest rol pozitiv al său, prevestitor de dezvoltare și de pace pentru întreaga Italie. Un „mulțumesc” din inimă merge, încă o dată, către Păstorul acestei Arhidieceze, Cardinalul Angelo Scola, pentru primirea și cuvintele pe care mi le-a adresat în numele întregii comunități diecezane; împreună cu el îi salut pe Episcopii auxiliari și pe cei care i-au precedat la această catedră glorioasă și antică, Cardinalul Dionigi Tettamanzi și Cardinalul Carlo Maria Martini.
Adresez un salut particular reprezentanților familiilor – proveniți din lumea întreagă – care participă la cea de-a VII-a Întâlnire Mondială. Un gând afectuos îndrept, apoi, spre cei care au nevoie de ajutor și de mângâiere, și sunt afectați de felurite preocupări: persoanelor singure sau aflate în dificultate, șomerilor, bolnavilor, deținuților, celor care sunt lipsiți de casă sau de strictul necesar pentru a trăi o viață demnă. Să nu îi lipsească niciunuia dintre acești frați ai noștri interesul solidar și constant al colectivității. În acest sens, sunt mulțumit de ceea ce Dieceza de Milano a făcut și continuă să facă pentru a ieși în mod concret în întâmpinarea necesităților familiilor lovite mai mult de criza economico-financiară, și pentru că a fost promptă, împreună cu întreaga Biserică și societate civilă din Italia, pentru a ajutora populațiile afectate de cutremurul din Emilia-Romagna, care sunt în inima noastră și în rugăciunile noastre și pentru care invit, încă o dată, la o solidaritate generoasă.
Cea de-a VII-a Întâlnire Mondială a Familiilor îmi oferă plăcuta ocazie de a vizita orașul vostru și de a reînnoi legăturile strânse și constante ale comunității ambroziene cu Biserica Romei și Succesorul lui Petru. Așa cum este cunoscut, Sfântul Ambrozie provenea dintr-o familie romană și a păstrat mereu vie legătura sa cu Cetatea Eternă și cu Biserica Romei, mărturisind și elogiind primatul Episcopului care o prezidează. În Petru, afirma el, „este fundamentul Bisericii și învățătura disciplinei” (De virginitate, 16, 105); și a făcut, de asemenea, declarația renumită: „Unde este Petru, acolo este Biserica” (Explanatio Psalmi 40, 30, 5). Înțelepciunea pastorală și învățătura Sf. Ambrozie despre ortodoxia credinței și despre viața creștină au lăsat o amprentă de neșters în Biserica Universală și, în mod special, au marcat Biserica din Milano, care nu a încetat să îi cultive memoria și să îi conserve spiritul. Biserica Ambroziană, păstrând prerogativele ritului ei și expresiile proprii ale unicei credinței, este chemată să trăiască pe deplin catolicitatea singurei Biserici, să o mărturisească și să contribuie la a o îmbogăți.
Sensul profund eclezial și afecțiunea sinceră de comuniune cu Succesorul lui Petru fac parte din bogăția și din identitatea Bisericii voastre de-a lungul întregului ei parcurs, și se manifestă într-un mod luminos în figurile marilor Păstori care au condus-o. Înainte de toate, Sfântul Carol Borromeul, fiu al pământului vostru. El a fost, cum spunea Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, „un formator de conștiință și de moravuri al poporului” (Discurs către Milanezi, 18 martie 1968); și a fost aceasta mai ales cu aplicarea amplă, tenace și riguroasă a reformelor tridentine, cu crearea de instituții înnoitoare, începând de la Seminarii, și cu infinita sa caritate pastorală înrădăcinată într-o profundă unire cu Dumnezeu, însoțită de o exemplară austeritate a vieții. Împreună cu Sfinții Ambrozie și Carol doresc să amintesc și alți Păstori excelenți, mai aproape de noi, care au împodobit cu sfințenia și doctrina lor Biserica de Milano: Fericitul Cardinal Andrea Carlo Ferrari, apostol al catehezei și al oratoriilor și promotor al reînnoirii sociale în sens creștin; Fericitul Alfredo Ildefons Schuster, „Cardinalul rugăciunii”, Păstor neobosit, până la consumarea totală de sine însuși pentru credincioșii săi.
Afară de aceasta, doresc să amintesc doi Arhiepiscopi de Milano care au ajuns Pontifi: Achille Ratti, Papa Pius al XI-lea – determinării sale i se datorează încheierea pozitivă a „Chestiunii Romane” și constituirea Statului Cetății Vaticanului; și Slujitorul lui Dumnezeu Giovanni Battista Montini, Papa Paul al VI-lea, bun și înțelept, care, cu o mână expertă, a știut să conducă și să ducă la un rezultat fericit Conciliul Vatican II. Pe lângă aceasta, în Biserica Ambroziană s-au maturizat roade spirituale deosebit de semnificative pentru timpul nostru. Dintre toate astăzi doresc să amintesc, tocmai gândindu-mă la familii, pe Sfânta Gianna Beretta Molla, soție și mamă, femeie implicată în mediul eclezial și civil, care a făcut să strălucească frumusețea și bucuria credinței, a speranței și a carității.
Iubiți prieteni, istoria voastră este foarte bogată în cultură și în credință. Această bogăție a dat vigoare artei, muzicii, literaturii, culturii, industriei, politicii, sportului, inițiativelor de solidaritate ale orașului Milano și ale întregii Arhidieceze. Se așteaptă acum de la voi, moștenitori ai unui trecut glorios și ai unui patrimoniu spiritual de valoare inestimabilă, să vă angajați pentru a transmite generațiilor viitoare flacăra unei atât de luminoase tradiții. Voi sunteți conștienți cât este de urgentă punerea în contextul cultural actual a plămadei evanghelice. Credința în Isus Cristos, mort și înviat pentru noi, viu în mijlocul nostru, trebuie să însuflețească întregul țesut al vieții personale și comunitare, publice și private, astfel încât să permită o stabilă și autentică „bunăstare”, plecând de la familie, care să redescopere acel patrimoniu principal al omenirii, coeficient și semn al unei adevărate și stabile culturi în favoarea omului. Identitatea unică a orașului Milano nu trebuie să îl izoleze sau să îl separe, închizându-l în el însuși. Dimpotrivă, păstrând seva rădăcinilor lui și trăsăturile caracteristice ale istoriei sale, el este chemat să privească spre viitor cu speranță, cultivând o legătură intimă și propulsivă cu viața întregii Italii și a Europei. În distincția clară a rolurilor și a finalităților, Milano-ul „laic” în mod pozitiv și Milano-ul credinței sunt chemate să concureze la binele comun.
Iubiți frați și surori, mulțumesc din nou pentru primirea voastră! Vă încredințez protecției Fecioarei Maria, care de pe cea mai înaltă turlă a Domului veghează cu grijă maternă zi și noapte asupra acestui oraș. Vouă tuturor, pe care vă strâng într-o mare îmbrățișare, vă dăruiesc Binecuvântarea mea afectuoasă. Mulțumesc!