Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 7 aprilie 2012
Iubiți frați și surori!
Paștile sunt o sărbătoare a noii creații. Isus a înviat și nu mai moare. A deschis poarta spre o viață nouă care nu mai cunoaște nici boala nici moartea. L-a asumat pe om în Dumnezeu însuși. „Carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu„, a spus Pavel în Scrisoarea întâi către Corinteni (15,50). Scriitorul ecleziastic Tertulian, în secolul al III-lea, referitor la învierea lui Cristos și la învierea noastră, avea curajul să scrie: „Aveți încredere, carne și sânge, datorită lui Cristos ați câștigat un loc în Cer și în împărăția lui Dumnezeu” (CCL II 994).
S-a deschis o nouă dimensiune pentru om. Creația a devenit mai mare și mai vastă. Paștile sunt ziua unei noi creații, dar tocmai pentru aceasta Biserica începe într-o astfel de zi liturghia cu vechea creație, pentru ca să învățăm să o înțelegem bine pe cea nouă. De aceea, la începutul Liturghiei Cuvântului de la Veghea Pascală, stă relatarea creației lumii. În legătură cu aceasta, două lucruri sunt în mod particular importante în contextul liturghiei acestei zile.
În primul rând, creația este prezentată ca un întreg din care face parte fenomenul timpului. Șapte zile sunt o imagine a unui întreg care se dezvoltă în timp. Sunt ordonate în vederea celei de a șaptea zile, ziua libertății tuturor creaturilor pentru Dumnezeu și unele pentru altele. Creația este deci orientată către comuniunea dintre Dumnezeu și creatură; ea există pentru ca să fie un spațiu de răspuns marii măriri a lui Dumnezeu, o întâlnire de iubire și de libertate.
În al doilea rând, despre relatarea creației Bisericii, în Veghea Pascală, ascultăm mai ales prima frază: „Dumnezeu a spus: ‘Să fie lumină’” (Geneza 1,3). Relatarea creației, în mod simbolic, începe cu crearea luminii. Soarele și luna sunt create numai în cea de-a patra zi. Relatarea creației le numește izvoare de lumină, pe care Dumnezeu le-a pus pe firmamentul cerului. Cu aceasta îndepărtează de la ele caracterul divin pe care marile religii l-au atribuit lor. Nu, nu sunt deloc dumnezei. Sunt corpuri luminoase, create de către unicul Dumnezeul. Sunt însă precedate de lumină, prin intermediul căreia gloria lui Dumnezeu se reflectă în natura ființei care este creată.
Ce anume dorește să spună cu aceasta relatarea creației? Lumina face posibilă viața. Face posibilă întâlnirea. Face posibilă comunicarea. Face posibilă cunoașterea, accesul la realitate, la adevăr. Și făcând posibilă cunoașterea, face posibilă libertatea și progresul. Răul se ascunde. De aceea, lumina este și expresia binelui care este luminozitate și creează luminozitate. Este ziua în care putem să lucrăm. Faptul că Dumnezeu a creat lumina înseamnă că Dumnezeu a creat lumea ca spațiu de cunoaștere și de adevăr, spațiu de întâlnire și de libertate, spațiul binelui și al iubirii. Materia primă a lumii este bună, ființa însăși este bună. Și răul nu provine din ființa care este creată de Dumnezeu, ci există în virtutea negării. Este „Nu”-ul.
De Paști, în dimineața primei zile a săptămânii, Dumnezeu a spus din nou: „Să fie lumină!” Mai întâi veniseră noaptea Muntelui Măslinilor, eclipsa solară a patimilor și moartea lui Isus, noaptea mormântului. Dar acum este din nou prima zi – creația reîncepe toată nouă. „Să fie lumină!„, spune Dumnezeu, „și a fost lumină„. Isus învie din mormânt. Viața este mai puternică decât moartea. Binele este mai puternic decât răul. Dragostea este mai puternică decât ura. Adevărul este mai puternic decât minciuna. Întunericul zilelor trecute s-a risipit în momentul în care Isus a înviat din mormânt și a devenit, El însuși, lumină pură a lui Dumnezeu.
Aceasta, însă, nu se referă numai la El și nu se referă numai la întunericul acelor zile. Cu învierea lui Isus, lumina însăși este creată din nou. El ne atrage pe toți după El în noua viață a învierii și învinge orice formă de întuneric. El este noua zi a lui Dumnezeu, valabilă pentru noi toți. Dar cum poate să se întâmple aceasta? Cum pot toate acestea să ajungă până la noi astfel încât să nu rămână numai cuvântul, ci să devină o realitate în care suntem implicați? Prin intermediul Sacramentului Botezului și Mărturisirea credinței, Domnul a construit un pod spre noi, prin care noua zi vine la noi. În Botez, Domnul spune celui care îl primește: Fiat lux – să fie lumină. Noua zi, ziua vieții indestructibile vine și la noi. Cristos te ia de mână. De acum încolo vei fi susținut de El și vei intra în lumină, în viața adevărată. De aceea, Biserica antică a numit Botezul „photismos” – iluminare.
De ce? Întunericul cu adevărat amenințător pentru om este faptul că el e capabil să vadă și să cerceteze lucrurile palpabile, materiale, dar nu vede unde merge lumea sau de unde vine. Unde merge însăși viața noastră. Ce anume este binele și ce anume este răul. Întunericul asupra lui Dumnezeu și întunericul asupra valorilor sunt adevărata amenințare pentru existența noastră și pentru lume în general. Dacă Dumnezeu și valorile, diferența dintre bine și rău rămân în întuneric, atunci toate celelalte iluminări, care ne dau o putere atât de incredibilă, nu sunt numai progrese, dar în același timp sunt și amenințări care ne pun în pericol pe noi și lumea.
Astăzi putem să iluminăm orașele noastre atât de orbitor încât stelele cerului nu mai sunt vizibile. Nu este oare aceasta o imagine a problematicii de a fi iluminați? În lucrurile materiale știm și putem în mod incredibil atâtea, dar ceea ce merge dincolo de aceasta, Dumnezeu și binele, nu mai reușim să le identificăm. De aceea credința este cea care ne arată lumina lui Dumnezeu, adevărata iluminare, ea este o irupție a luminii lui Dumnezeu în lumea noastră, o deschidere a ochilor noștri către adevărata lumină.
Dragi prieteni, doresc să adaug, în sfârșit, încă un gând referitor la lumină și iluminare. În Veghea Pascală, noaptea noii creații, Biserica prezintă misterul luminii cu un simbol cu totul particular și foarte umil: cu lumânarea pascală. Aceasta este o lumină care trăiește în virtutea sacrificiului. Lumânarea luminează consumându-se pe sine însuși. Dă lumină dăruindu-se pe sine. Astfel reprezintă într-un fel minunat misterul pascal al lui Cristos, care se dăruiește pe sine și astfel dăruiește marea lumină.
Ca un al doilea lucru putem să reflectăm asupra faptului că lumina lumânării este foc. Focul este forța care plăsmuiește lumea, puterea care transformă. Și focul dăruiește căldură. Aici se face din nou vizibil misterul lui Cristos. El, lumina, este foc, este flacără care arde răul transformând astfel lumea și pe noi înșine. „Cine este aproape de Mine este aproape de foc„, sună un cuvânt al lui Isus transmis nouă de către Origene. Și acest foc este în același timp căldură, nu o lumină rece, ci o lumină în care ne ies în întâmpinare căldura și bunătatea lui Dumnezeu. Marele imn Exultet, pe care diaconul îl cântă la începutul Liturghiei pascale, ne face să remarcăm într-un fel foarte blând un alt lucru. Readuce în memorie că acest produs, lumânarea pascală, se datorează în primul rând lucrării albinelor. Astfel intră în joc o întreagă creație. În lumânare, creația devine purtătoare de lumină.
După gândirea Părinților, este însă implicit și o referire la Biserică. Cooperarea comunității vii a credincioșilor în Biserică este aproape ca lucrarea albinelor. Construiește comunitatea luminii. Putem astfel să vedem în lumânare și o trimitere la noi înșine și la comuniunea noastră în comunitatea Bisericii, care există pentru ca lumina lui Cristos să poată ilumina lumea. Să îl rugăm pe Domnul în acest ceas să ne facă să experimentăm bucuria luminii Sale, și să îl rugăm pentru ca noi înșine să devenim purtători ai luminii Sale, pentru ca prin Biserică strălucirea chipului lui Cristos să intre în lume (cf. Lumen Gentium, nr. 1). Amin.