Decret privind slujirea și viața preoțească
PRESBYTERORUM ORDINIS
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965
1. Sfântul Conciliu a amintit de mai multe ori tuturor măreția STĂRII PREOȚEȘTI în Biserică[1]. Dar cum preoții au un rol esențial și tot mai dificil în reînnoirea Bisericii lui Cristos, a considerat foarte util să trateze mai pe larg și mai aprofundat despre ei; cele spuse aici se aplică tuturor preoților, în mod deosebit celor ce exercită o slujire pastorală; în privința călugărilor preoți se vor face adaptările de rigoare.
Preoții, prin hirotonire și prin misiunea pe care o primesc de la episcopi, sunt ridicați la servirea lui Cristos învățător, preot și rege, participând la slujirea lui prin care Biserica este necontenit edificată aici pe pământ ca popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos și templu al Duhului Sfânt. De aceea, pentru ca slujirea preoțească să fie susținută în mod mai eficient și viața preoților să facă obiectul unei griji mai atente în împrejurările pastorale și umane adeseori schimbate din temelii, sfântul Conciliu declară și hotărăște cele ce urmează.
Capitolul I
PREOȚII ÎN CADRUL MISIUNII BISERICI
2. Domnul Isus, „pe care Tatăl l-a sfințit și l-a trimis în lume” (In 10,36) face întregul său trup mistic părtaș de acea ungere a Duhului pe care a primit-o el însuși[2]: în el toți credincioșii formează o preoție sfântă și împărătească, oferă lui Dumnezeu jertfe spirituale prin Isus Cristos și vestesc faptele minunate ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină[3]. Așadar, nu există nici un membru care să nu fie părtaș la misiunea întregului trup, ci fiecare trebuie să-l sfințească pe Isus în inima sa[4] și să dea mărturie despre Isus cu spirit de profeție[5].
Dar tot Domnul, voind să facă din credincioși un singur trup în care „nu toate mădularele au aceeași lucrare” (Rom 12,4), a rânduit pe unii dintre ei ca slujitori care, în mijlocul comunității credincioșilor, să fie înzestrați cu puterea sacră
a Preoției pentru a aduce jertfa și a ierta păcatele[6] și care să exercite în mod public funcția sacerdotală pentru oameni, în numele lui Cristos. Astfel, după ce i-a trimis pe apostoli, așa cum el însuși fusese trimis de Tatăl[7], Cristos, prin aceiași apostoli, i-a făcut părtași de consacrarea și de misiunea sa pe urmașii acestora, episcopii[8], a căror funcție de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoților[9] pentru ca aceștia, constituiți în starea preoțească, să fie colaboratorii episcopatului[10] pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredințată de Cristos.
Funcția preoților, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuși își zidește, sfințește și cârmuiește trupul său. De aceea, preoția ministerială, deși presupune sacramentele inițierii creștine, este totuși conferită printr-un sacrament deosebit prin care preoții, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnați cu un caracter special și, astfel, sunt făcuți asemenea chipului lui Cristos Preotul, așa încât să poată acționa în persoana lui Cristos Capul[11].
Deoarece au o anumită participare la funcția apostolilor, preoții primesc de la Dumnezeu harul să fie slujitorii lui Cristos Isus printre neamuri, îndeplinind slujba sacră a evangheliei, pentru ca ofranda neamurilor să fie bine primită, sfințită în Duhul Sfânt[12]. Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat și strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toți aceia care fac parte din acest popor, fiind sfințiți prin Duhul Sfânt, se oferă pe ei înșiși ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12, 1). Dar slujirea preoțească este aceea prin care se săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, oferită prin mâinile preoților în numele întregii Biserici în mod sacramental și nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul[13]. La aceasta tinde slujirea lor și în aceasta se împlinește: începând cu vestirea evangheliei, ea își trage puterea și tăria din jertfa lui Cristos și are drept țintă ca „întreaga cetate răscumpărată, adică adunarea și comunitatea sfinților, să-i fie oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin Marele Preot care s-a oferit el însuși pe sine pentru noi în patima sa, ca să fim trupul unui cap atât de nobil”[14].
Așadar, scopul la care tind preoții în slujirea și viața lor este preamărirea lui Dumnezeu Tatăl în Cristos. Și această preamărire constă în primirea conștientă, liberă și recunoscătoare, de către oameni, a lucrării lui Dumnezeu săvârșite în Cristos și manifestarea ei în toată viața. Astfel, preoții, fie că se roagă și adoră, fie că vestesc cuvântul, oferă jertfa euharistică sau administrează sacramentele, fie că îndeplinesc alte slujiri în folosul oamenilor, contribuie la creșterea slavei lui Dumnezeu și, în același timp, la înaintarea oamenilor în viața divină. Toate acestea izvorăsc din paștele lui Cristos și toate se vor desăvârși la venirea glorioasă a Domnului, când el însuși va preda împărăția lui Dumnezeu Tatăl[15].
3. Aleși dintre oameni și rânduiți pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri și jertfe pentru păcate[16], preoții trăiesc în mijlocul celorlalți oameni ca niște frați ai lor. La fel și Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, om trimis la oameni de către Tatăl, a locuit printre noi și a voit să fie în toate asemenea fraților săi, în afară de păcat[17]. Exemplul lui a fost urmat de sfinții apostoli, iar sfântul Paul, învățătorul neamurilor, „pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1), afirmă că s-a făcut tuturor toate ca să-i mântuiască pe toți[18]. Prin chemare și hirotonire, preoții Noului Testament sunt, într-un fel, puși deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărțiți de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu[19]. Ei nu ar putea fi slujitorii lui Cristos dacă nu ar fi martorii și împărțitorii unei vieți diferite de cea pământească, dar nici nu ar putea sluji oamenilor dacă ar rămâne străini de ei și de condițiile lor de viață[20]. Însăși slujirea lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta[21], dar în același timp cere ca ei să trăiască în această lume printre oameni și, ca buni păstori, să-și cunoască oile și să caute să le aducă și pe acelea care nu sunt din staulul acesta, ca și ele să asculte glasul lui Cristos și să fie o singură turmă și un singur păstor[22].
Pentru a putea împlini acestea, le vor fi de mare folos virtuțile care sunt pe bună dreptate prețuite în societatea umană, cum ar fi: bunătatea, sinceritatea, tăria de caracter, statornicia, simțul inalterabil al dreptății, politețea și altele pe care le recomandă apostolul Paul, spunând: „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice purtare lăudabilă, la acestea să vă fie gândul” (Fil 4,8)[23].
Capitolul II
SLUJIREA PREOȚEASCĂ
Preoții, slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu
4. Poporul lui Dumnezeu este adunat, în primul rând, de cuvântul Dumnezeului celui viu[24] pe care toți au dreptul să-l aștepte din gura preoților[25]. Și deoarece nimeni nu poate fi mântuit fără a crede mai întâi[26], preoții, în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor evanghelia lui Dumnezeu[27] pentru ca, împlinind porunca Domnului: „Mergeți în lumea întreagă și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15)[28], să constituie și să sporească poporul lui Dumnezeu. Căci prin cuvântul mântuitor este trezită credința în inimile celor necredincioși și este hrănită în inimile celor credincioși și prin credință ia naștere și crește comunitatea credincioșilor, după cum scrie Apostolul: „Credința vine din ascultarea vestirii, iar vestirea, din Cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Astfel, preoții sunt datori față de toți să le împărtășească adevărul evangheliei[29] de care se bucură în Domnul. Așadar, fie că prin purtarea lor exemplară îi aduc pe păgâni să-l preamărească pe Dumnezeu[30], fie că propovăduiesc deschis vestind necredincioșilor misterul lui Cristos, fie că transmit cateheza creștină sau explică învățătura Bisericii, fie că studiază în lumina lui Cristos problemele contemporane, datoria lor este ca mereu să transmită nu înțelepciunea lor, ci cuvântul lui Dumnezeu și să-i cheme stăruitor pe toți la convertire și la sfințenie[31]. Această propovăduire preoțească, adesea foarte dificilă în condițiile lumii de azi, pentru a influența cu adevărat mințile ascultătorilor, trebuie să expună cuvântul lui Dumnezeu nu numai într-un mod general și abstract, ci aplicând adevărul veșnic al evangheliei la împrejurările concrete de viață.
Există, așadar, multe moduri de a exercita slujirea cuvântului, după necesitățile diferite ale ascultătorilor și carismele propovăduitorilor. În țările sau în mediile necreștine, prin vestirea evangheliei oamenii sunt aduși la credință și la sacramentele mântuirii[32]; chiar și în comunitatea creștină, mai ales pentru aceia care par a înțelege sau a crede insuficient ceea ce practică, vestirea cuvântului este indispensabilă pentru însăși slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinței, iar credința se naște și se hrănește din cuvânt[33]. Acest lucru este valabil mai ales pentru liturgia cuvântului în cadrul celebrării sfintei Liturghii, în care sunt unite indisolubil vestirea morții și învierii Domnului, răspunsul poporului care ascultă și jertfa însăși prin care Cristos a pecetluit cu sângele său noul legământ, jertfă din care credincioșii se împărtășesc prin rugăciune și primirea sacramentului[34].
Preoții, slujitori ai sacramentelor și ai Euharistiei
5. Dumnezeu, care este singur sfânt și sfințitor, a voit să-și ia colaboratori și ajutoare care să slujească smerit lucrării de sfințire. De aceea, preoții sunt consacrați de Dumnezeu prin episcop ca, fiind părtași în mod deosebit la preoția lui Cristos, să acționeze în celebrarea celor sfinte ca slujitori ai aceluia care, prin Duhul său, își exercită necontenit pentru noi funcția preoțească în liturgie[35]. Prin Botez, ei îi introduc pe oameni în poporul lui Dumnezeu; prin sacramentul Pocăinței îi împacă pe păcătoși cu Dumnezeu și cu Biserica, prin Ungerea bolnavilor îi alină pe suferinzi; în chip deosebit, prin celebrarea Liturghiei oferă în mod sacramental jertfa lui Cristos. Iar în celebrarea tuturor sacramentelor – după cum atestă, încă de la începuturile Bisericii, sfântul Ignațiu de Antiohia[36] – preoții sunt în legătură ierarhică, sub diferite aspecte, cu episcopul și, astfel, îl fac, într-un fel, prezent în fiecare comunitate a credincioșilor[37].
Toate sacramentele precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și orânduite în vederea ei[38]. Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii[39], Cristos însuși, paștele nostru și pâinea cea vie, care prin trupul său însuflețit de Duhul Sfânt și dătător de viață insuflă viață oamenilor, chemându-i și călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înșiși, truda lor și toate cele create. De aceea, Euharistia apare ca izvor și culme a întregii evanghelizări: catecumenii sunt inițiați, treptat, spre a participa la Euharistie, iar credincioșii, însemnați deja cu sfântul Botez și cu Mirul, sunt pe deplin inserați în trupul lui Cristos prin primirea Euharistiei.
Așadar, centrul comunității credincioșilor este adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoții îi învață pe credincioși să-i ofere lui Dumnezeu Tatăl victima dumnezeiască în jertfa Liturghiei și, împreună cu ea, să aducă ofranda vieții proprii; în spiritul lui Cristos Păstorul, îi educă să-și supună Bisericii păcatele cu suflet căit în sacramentul Pocăinței astfel încât să se întoarcă din zi în zi mai mult la Domnul, amintindu-și cuvintele lui: „Faceți pocăință, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt 4,17). De asemenea, îi învață să participe la celebrările liturgice astfel încât să poată împlini în ele o rugăciune sinceră; îi îndrumă, potrivit harurilor și nevoilor fiecăruia, la trăirea unui spirit de rugăciune tot mai desăvârșit în întreaga viață și le insuflă tuturor dorința de a fi credincioși îndatoririlor propriei lor stări, iar celor mai înaintați – de a trăi sfaturile evanghelice în felul potrivit fiecăruia. Așadar, ei îi educă pe credincioși ca să poată cânta Domnului în inimile lor, în imnuri și cântări spirituale, mulțumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl, în numele Domnului nostru Isus Cristos[40].
Laudele și mulțumirile pe care le aduc în celebrarea Euharistiei, preoții le extind la diferitele ceasuri ale zilei, săvârșind Oficiul divin, prin care se roagă lui Dumnezeu în numele Bisericii pentru tot poporul încredințat lor, ba chiar pentru întreaga lume.
Casa Domnului, în care este celebrată și păstrată sfânta Euharistie, în care se adună credincioșii, în care prezența Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul și mângâierea credincioșilor, trebuie să fie frumoasă și potrivită pentru rugăciune și pentru celebrările liturgice[41]. În ea, păstorii și credincioșii sunt invitați să răspundă cu recunoștință la darul aceluia care, prin firea sa omenească, revarsă necontenit viața divină în mădularele trupului său[42]. Preoții să aibă grijă să cultive precum se cuvine știința și arta liturgică, pentru ca prin slujirea lor liturgică să fie lăudat tot mai desăvârșit de comunitățile creștine încredințate lor Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Preoții, păstori ai poporului lui Dumnezeu
6. Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcția lui Cristos cap și păstor, preoții, în numele episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frățească strânsă în unitate și o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt[43]. Pentru exercitarea acestei slujiri, ca și pentru celelalte îndatoriri ale preotului, le este conferită o putere spirituală care este dată anume pentru zidire[44]. În zidirea Bisericii preoții trebuie să se poarte cu toți cu cea mai mare omenie, după exemplul Domnului. Însă nu trebuie să se comporte după cele ce sunt pe placul oamenilor[45], ci după exigențele învățăturii și vieții creștine, învățându-i și chiar dojenindu-i ca pe niște fii preaiubiți[46], după cuvintele Apostolului: „Stăruie la vreme și fără vreme, mustră, roagă, îndeamnă cu toată răbdarea și învățătura” (2Tim 4,2)[47].
De aceea, este datoria preoților, ca educatori în credință, să se îngrijească personal sau prin alții ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform evangheliei, spre o iubire sinceră și activă și spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos[48]. Vor fi de prea puțin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociațiile, oricât de înfloritoare, dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-și atinge maturitatea creștină[49]. Pentru a promova o atare maturitate, preoții vor ști să-i ajute să poată discerne în tot ce se întâmplă – evenimente mărunte sau mari – care sunt exigențele situației, care este voința lui Dumnezeu. De asemenea, creștinii trebuie educați să nu trăiască numai pentru sine, ci, conform noii legi a iubirii, fiecare după cum a primit darul[50] să-l pună în slujba celorlalți și, astfel, toți să-și îndeplinească îndatoririle ce le revin în comunitatea umană ca niște adevărați creștini.
Deși sunt datori tuturor, preoții consideră că le sunt încredințați în mod deosebit cei mici și săraci cu care Domnul însuși s-a arătat unit în mod special[51] și a căror evanghelizare este dată ca semn al lucrării mesianice[52]. Cu deosebită grijă îi urmăresc și pe tineri și, de asemenea, pe soți și pe părinți; e de dorit ca aceștia să se întrunească în grupuri prietenești în care să se ajute reciproc să-și trăiască mai deplin și cu mai mare ușurință viața creștină în împrejurările adeseori grele în care se află. Preoții nu trebuie să uite că toți călugării, bărbați și femei, care formează o parte privilegiată din casa Domnului, merită o grijă deosebită în vederea progresului lor spiritual spre binele întregii Biserici. În sfârșit, să aibă o deosebită grijă de bolnavi și de muribunzi, vizitându-i și întărindu-i în Domnul[53].
Însă îndatorirea de păstor nu se limitează numai la grija față de credincioși individual; ea se extinde mai ales la formarea unei autentice comunități creștine. Iar pentru o adevărată dezvoltare a spiritului comunitar, acesta trebuie să îmbrățișeze nu numai Biserica locală, ci și pe cea universală. Comunitatea locală nu trebuie să se mărginească la grija față de credincioșii săi, ci, pătrunsă de zel misionar, trebuie să pregătească tuturor calea spre Cristos. Ei îi sunt în mod deosebit încredințați catecumenii și neofiții, care trebuie educați în mod gradat la cunoașterea și trăirea vieții creștine.
Însă nici o comunitate creștină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină și centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii și deci cu aceasta trebuie să înceapă orice educare a spiritului comunitar[54]. Iar celebrarea euharistică, pentru a fi sinceră și deplină, trebuie să călăuzească atât spre diferitele opere de caritate și de întrajutorare cât și spre activitatea misionară și spre diversele forme de mărturie creștină.
Pe lângă aceasta, prin iubire, prin rugăciune, exemplu și fapte de pocăință, comunitatea bisericească exercită o adevărată acțiune maternă față de sufletele ce trebuie aduse la Cristos: ea constituie un mijloc eficace prin care li se arată sau li se deschide celor necredincioși calea spre Cristos și spre Biserica lui, iar credincioșii sunt stimulați, hrăniți și întăriți pentru lupta spirituală.
În construirea comunității creștine, preoții nu se pun niciodată în slujba vreunei ideologii sau facțiuni omenești ci, crainici ai evangheliei și păstori ai Bisericii, ei își consacră forțele creșterii spirituale a trupului lui Cristos.
II. RELAȚIILE PREOȚILOR CU CEILALȚI
Relațiile dintre episcop și preoți
7. Toți preoții, împreună cu episcopii, participă în așa fel la aceeași unică preoție și slujire a lui Cristos încât însăși unitatea de consacrare și de misiune cere comuniunea ierarhică a preoților cu episcopatul[55]; ei manifestă limpede această comuniune în concelebrarea liturgică și, de asemenea, în fiecare celebrare a Euharistiei[56]. Așadar, episcopii, în virtutea darului Duhului Sfânt dat preoților prin hirotonire, au în preoți colaboratori și sfătuitori necesari în slujirea și în funcția lor de a învăța, de a sfinți și de a păstori poporul lui Dumnezeu[57]. Încă din cele mai vechi timpuri documentele liturgice subliniază cu tărie acest lucru, cerând în mod solemn lui Dumnezeu, pentru cel ce urmează să fie hirotonit preot, să se reverse asupra lui „duhul harului și al sfatului, ca să ajute și să cârmuiască poporul cu inimă curată”[58], după cum în pustie duhul lui Moise a fost împărtășit la șaptezeci de bărbați înțelepți[59] „cu ajutorul cărora el a putut ocârmui ușor nenumărata mulțime a poporului”[60]. Așadar, datorită acestei comuniuni în aceeași preoție și slujire, episcopii trebuie să-i considere pe preoți ca frați și prieteni[61] și să se preocupe, cât le stă în puteri, de binele lor material și mai ales spiritual. Căci lor, cei dintâi, le revine răspunderea gravă a sfințeniei preoților[62] și, de aceea, trebuie să aibă cea mai mare grijă de formația continuă a preoțimii lor[63]. Să știe să-i asculte bucuros, ba chiar să le ceară sfatul și să vorbească cu ei despre cele privitoare la necesitățile pastorației și la binele diecezei. Pentru ca acest lucru să se realizeze practic, să se înființeze, într-un mod adecvat condițiilor și necesităților de azi[64], o comisie sau un senat de preoți[65] în forma și după normele juridice care urmează a fi stabilite; acest organism ce reprezintă preoțimea trebuie să-l poată ajuta efectiv prin sfaturile sale pe episcop în conducerea diecezei. Preoții, la rândul lor, având în fața ochilor plinătatea sacramentului Preoției de care se bucură episcopii, să venereze în ei autoritatea lui Cristos, Păstorul suprem. Așadar, să fie atașați de episcopul lor printr-o iubire și ascultare sinceră[66]. Această ascultare preoțească, pătrunsă de spirit de colaborare, se întemeiază pe însăși participarea la slujirea episcopală, participare conferită preoților prin sacramentul Preoției și prin trimitere (missio) canonică[67].
Unirea preoților cu episcopii este cu atât mai necesară în zilele noastre cu cât astăzi, din diferite motive, inițiativele apostolice nu numai că trebuie să îmbrace forme multiple, ci și să depășească limitele unei singure parohii sau dieceze. Așadar, nici un preot nu-și poate îndeplini cum se cuvine misiunea în mod izolat și de unul singur, ci numai unindu-și forțele cu ceilalți preoți sub conducerea acelora care se află în fruntea Bisericii.
Unirea frățească și colaborarea dintre preoți
8. Preoții, constituiți prin hirotonire în starea preoțească, sunt toți uniți între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoțime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiți, sub ascultarea episcopului propriu. Într-adevăr, chiar dacă le sunt încredințate însărcinări diferite, ei îndeplinesc o unică slujire preoțească în folosul oamenilor. Căci toți preoții sunt trimiși să colaboreze la aceeași lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială sau supraparohială, fie că se dedică cercetării științifice sau învățământului, fie că exercită o muncă manuală împărtășind viața muncitorilor – acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună și e aprobată de autoritatea competentă – fie, în sfârșit, că împlinesc alte activități apostolice sau în vederea apostolatului. Toți au în fond aceeași țintă și anume edificarea trupului lui Cristos, ceea ce, mai ales în vremurile noastre, cere funcții multiple precum și noi adaptări. De aceea, este esențial ca toți preoții, atât diecezani cât și călugări, să se ajute reciproc spre a fi pururi colaboratori pentru adevăr[68]. Fiecare este unit cu ceilalți membri ai acestei preoțimi prin legături deosebite de dragoste apostolică, de slujire și de frățietate: acest lucru este exprimat liturgic din cele mai vechi timpuri atunci când la hirotonire preoții de față sunt invitați să impună mâinile asupra noului ales, împreună cu episcopul ce conferă sacramentul, precum și atunci când ei concelebrează într-un gând sfânta Euharistie. Fiecare preot este, așadar, unit cu confrații săi prin legătura iubirii, a rugăciunii și a colaborării de tot felul și astfel este manifestată unitatea prin care Cristos a voit ca ai săi să fie în mod desăvârșit una, pentru ca lumea să știe că Fiul a fost trimis de Tatăl[69].
De aceea, preoții mai în vârstă să-i primească pe cei tineri într-adevăr ca pe niște frați și să-i ajute în primele activități și greutăți ale slujirii lor și în același timp să se străduiască să le înțeleagă mentalitatea, oricât ar fi de diferită de a lor, și să le privească inițiativele cu bunăvoință. Tinerii, la rândul lor, să respecte vârsta și experiența celor mai bătrâni, să discute cu ei problemele pastorale și să colaboreze cu ei cu dragă inimă.
Însuflețiți de spirit frățesc, preoții să nu uite ospitalitatea[70], să cultive facerea de bine și împărțirea bunurilor proprii[71], având o deosebită grijă față de aceia care sunt bolnavi, întristați, copleșiți de muncă, izolați, exilați sau prigoniți[72]. Să se întâlnească bucuros chiar și pentru a se destinde împreună, amintindu-și de cuvintele cu care însuși Domnul îi invită pe apostolii obosiți: „Veniți deoparte în loc pustiu și odihniți-vă puțin” (Mc 6,31). Pe lângă aceasta, pentru ca preoții să se poată ajuta unii pe alții în viața spirituală și intelectuală, pentru a putea colabora mai rodnic în slujire și a evita primejdiile ce pot izvorî din izolare, să fie promovată între ei o anumită viață comună sau o formă de comunitate de viață care poate îmbrăca diferite aspecte în funcție de diferitele necesități personale sau pastorale: locuirea împreună, unde e posibil, masa în comun, sau cel puțin întâlniri frecvente și periodice. Trebuie prețuite și încurajate cu grijă și asociațiile care, pe baza unor statute recunoscute de autoritatea competentă bisericească, printr-o regulă de viață adaptată și aprobată și prin întrajutorarea frățească, îi ajută pe preoți să tindă spre sfințenie în exercitarea slujirii lor și astfel au drept țintă servirea întregii preoțimi.
În sfârșit, datorită aceleiași comuniuni în preoție, preoții să se știe în mod deosebit răspunzători față de aceia care trec prin dificultăți: să le dea ajutor la timpul cuvenit, dacă e cazul chiar și cu o dojană discretă. Pe aceia care au comis vreo greșeală, să-i trateze în continuare cu dragoste frățească și înțelegere, să se roage lui Dumnezeu stăruitor pentru ei și să le fie neîncetat adevărați frați și prieteni.
9. Deși preoții Noului Testament exercită, în virtutea sacramentului Preoției, în Poporul și pentru poporul lui Dumnezeu, funcția înaltă și indispensabilă de părinți și învățători, totuși, împreună cu ceilalți creștini, sunt ucenicii Domnului, pe care harul chemării lui Dumnezeu i-a făcut părtași la împărăția lui[73]. În mijlocul tuturor celor renăscuți prin apa Botezului, preoții sunt frați între frați[74], mădulare ale unuia și aceluiași trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredințată tuturor[75].
Aflându-se în fruntea comunității, preoții nu trebuie să-și caute interesul propriu, ci să caute cele ce sunt ale lui Isus Cristos[76], unindu-și eforturile cu credincioșii laici și purtându-se printre ei după pilda Învățătorului care, între oameni, „nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mt 20,28). Preoții trebuie să recunoască și să promoveze sincer demnitatea laicilor și rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească. Să-i asculte bucuros pe laici ținând seama frățește de dorințele lor și apreciindu-le experiența și competența în diversele domenii ale activității umane, pentru a putea recunoaște împreună cu ei semnele timpurilor. Încercând să discearnă spiritele pentru a ști dacă sunt de la Dumnezeu[77], să descopere cu simț de credință carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros și să le încurajeze cu râvnă. Între darurile lui Dumnezeu care se găsesc din belșug printre credincioși, sunt vrednice de o grijă deosebită acelea care îi atrag pe mulți dintre ei la o viață spirituală mai înaltă. De asemenea, să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate și spațiu de acțiune și chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activități din proprie inițiativă[78]. În sfârșit, preoții sunt puși în mijlocul laicilor pentru a-i călăuzi pe toți la unitatea dragostei „iubindu-se unii pe alții cu iubire frățească, dându-și întâietate unul altuia” (Rom 12,10). Este deci datoria lor să armonizeze astfel diferitele mentalități încât nimeni să nu se simtă străin în comunitatea credincioșilor. Ei sunt apărătorii binelui comun, de care au grijă în numele episcopului, și în același timp sunt mărturisitori curajoși ai adevărului, ca nu cumva credincioșii să fie purtați de ici colo de orice vânt al învățăturii[79]. Ei au o răspundere deosebită față de aceia care s-au îndepărtat de practica sacramentelor, sau chiar de credință, și, ca buni păstori, nu trebuie să neglijeze a se apropia de ei.
Ținând seama de prescripțiile referitoare la ecumenism[80], nu vor uita de frații care nu se bucură de comuniunea bisericească deplină cu noi.
În sfârșit, vor considera că le sunt încredințați și toți aceia care nu-l recunosc pe Cristos ca Mântuitor al lor.
La rândul lor, creștinii să fie conștienți de îndatoririle pe care le au față de preoții lor și să se poarte față de ei cu iubire filială, considerându-i păstori și părinți; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune și faptă, pentru ca aceștia să depășească mai lesne greutățile și să-și poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle[81].
III. DISTRIBUIREA PREOȚILOR ȘI CHEMĂRILE PREOȚEȘTI
Grija pentru întreaga Biserică
10. Darul spiritual pe care preoții l-au primit la hirotonire nu-i pregătește pentru o misiune limitată și restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea și universala misiune a mântuirii „până la marginile pământului” (Fap 1, 8), căci orice slujire preoțească participă la dimensiunea universală a misiunii încredințate de Cristos apostolilor. Preoția lui Cristos, la care preoții sunt părtași realmente, se îndreaptă în mod necesar spre toate popoarele și spre toate timpurile și nu are limite de rasă, de neam sau de vârstă, lucru prefigurat tainic în chipul lui Melchisedec[82]. Așadar, preoții să nu uite că trebuie să aibă la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoții din diecezele mai bogate în vocații să se arate gata să meargă bucuroși, cu permisiunea sau la îndemnul propriului ordinariu, pentru a-și împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activități care suferă din lipsă de cler.
De altfel, normele de încardinare și excardinare trebuie să fie astfel revizuite ca, păstrându-se această străveche organizare, să răspundă totuși mai bine necesităților pastorale de azi. Când motive apostolice ar cere-o, trebuie facilitată nu numai o distribuire funcțională a preoților, ci și înfăptuirea unor activități pastorale speciale pentru diferite medii sociale, la nivel de regiune, de națiune sau pentru orice parte a lumii. În acest scop, poate fi utilă crearea unor seminarii internaționale, a unor dieceze speciale sau prelaturi personale sau a altor instituții de acest fel în care vor putea fi cooptați sau încardinați preoți spre binele comun al întregii Biserici, în modalități ce vor trebui stabilite pentru fiecare instituție în parte, respectându-se întotdeauna drepturile ordinariilor locurilor.
Pe cât se poate, preoții nu trebuie să fie trimiși singuri într-o regiune nouă, mai ales dacă nu-i cunosc încă bine limba și obiceiurile, ci, asemenea ucenicilor lui Cristos[83], ei să meargă cel puțin câte doi sau trei pentru a se ajuta reciproc. E necesară o grijă atentă pentru viața lor spirituală precum și pentru sănătatea lor fizică și psihică. Pe cât se poate, locurile și condițiile de muncă să corespundă capacităților personale ale fiecăruia. Este extrem de important ca aceia care merg la un neam străin să se străduiască să cunoască bine nu numai limba țării, ci și caracteristicile psihologice și sociale ale poporului în slujba căruia vor să se pună cu umilință, fiind într-o comuniune cât mai strânsă cu el, după exemplul apostolului Paul, care putea spune despre sine: „Deși sunt liber față de toți, totuși m-am făcut robul tuturor, ca să-i câștig pe cât mai mulți. Și m-am făcut iudeu cu iudeii ca să-i câștig pe iudei…” (1Cor 9, 19-20).
Grija pentru vocațiile preoțești
11. Păstorul și episcopul sufletelor noastre[84] a orânduit astfel Biserica încât poporul pe care l-a ales și l-a dobândit cu sângele său[85] să aibă pururi și până la sfârșitul lumii preoți, ca nu cumva creștinii să fie ca oile fără păstor[86]. Înțelegând această voință a lui Cristos, apostolii, inspirați de Duhul Sfânt, au considerat că este de datoria lor să aleagă pentru această slujire oameni „care să fie în stare să-i învețe și pe alții” (2Tim 2,2). Această îndatorire decurge din însăși misiunea preoțească, în virtutea căreia preotul devine părtaș la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrătorii. Dar pentru că „există un interes comun care unește pe cârmaciul unei corăbii și pe călători”[87], întreg poporul lui Dumnezeu trebuie învățat că este îndatorirea lui să colaboreze în diferite chipuri – prin rugăciune stăruitoare precum și prin alte mijloace care îi stau la îndemână[88] – pentru ca Biserica să aibă întotdeauna preoții care îi sunt necesari pentru a-și împlini misiunea divină. Așadar, preoții trebuie să se preocupe intens să pună în fața ochilor credincioșilor – prin slujirea cuvântului și prin propria mărturie de viață ce reflectă limpede spiritul de slujire și adevărata bucurie pascală – noblețea și necesitatea preoției. Pe aceia pe care, după îndelungă chibzuire, îi consideră potriviți pentru o atât de înaltă slujire, fie tineri, fie adulți, să-i ajute, fără să dea înapoi de la eforturi și greutăți, să se pregătească precum se cuvine și astfel să poată fi chemați de către episcop, în deplinul respect al libertății lor exterioare și lăuntrice. Pentru a atinge acest scop le va fi de cel mai mare folos o direcție spirituală atentă și înțeleaptă. Părinții, profesorii și, în general, toți cei care au vreun rol în educarea copiilor și tinerilor trebuie să-i formeze astfel încât aceștia, cunoscând grija Domnului pentru turma sa și privind la nevoile Bisericii, să fie gata să răspundă cu generozitate la chemarea Domnului, spunându-i împreună cu prorocul: „Iată-mă, trimite-mă” (Is 6,8). Totuși acest glas al Domnului care cheamă nu trebuie așteptat să ajungă la urechile viitorului preot pe vreo cale extraordinară. El trebuie mai degrabă înțeles și recunoscut din semnele prin care voința lui Dumnezeu se face zilnic cunoscută creștinilor care știu să o discearnă: aceste semne trebuie studiate cu atenție de către preoți[89].
Se recomandă, așadar, stăruitor preoților să participe la operele diecezane sau naționale pentru chemări[90]. În predici, în cateheză, în presă trebuie prezentate pregnant nevoile Bisericii atât locale cât și universale, trebuie puse într-o lumină vie semnificația și importanța slujirii preoțești, arătându-se că ea comportă îndatoriri grave dar și mari bucurii și mai ales că prin ea, după cum ne învață sfinții părinți, i se poate da lui Cristos cea mai înaltă mărturie de iubire[91].
Capitolul III
VIAȚA PREOȚILOR
I. CHEMAREA PREOȚILOR LA DESĂVÂRȘIRE
Obligația de a tinde la sfințenie
12. Prin sacramentul Preoției, preoții sunt făcuți, asemenea lui Cristos Preotul, ca slujitori ai Capului, pentru a face să crească și a zidi întreg trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, și ei, ca și toți creștinii, au primit semnul și darul unei chemări și al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească[92], să poată și să fie obligați să tindă la perfecțiune, după cuvântul Domnului: „Fiți, așadar, desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit” (Mt 5,48). Ca preoți, însă, ei sunt obligați cu un titlu deosebit să tindă la desăvârșire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, Preotul veșnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc[93]. Așadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acționează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredințați lui și întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârșirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfințenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot „sfânt, nevinovat, nepătat, osebit de cei păcătoși” (Evr 7,26).
Cristos, pe care Tatăl l-a sfințit, adică l-a consacrat și l-a trimis în lume[94], „s-a dat pe sine pentru noi ca să ne răscumpere de toată fărădelegea și să-și pregătească un popor curat, râvnitor de fapte bune” (Tit 2,14) și astfel a intrat, prin patimă, în gloria sa[95]; în același fel, și preoții, consacrați prin ungerea Duhului Sfânt și trimiși de Cristos, nimicesc în ei faptele trupului și de dedică total slujirii oamenilor și astfel pot înainta în sfințenia cu care au fost înzestrați de Cristos, spre a se apropia de omul desăvârșit[96].
De aceea, îndeplinind slujirea Duhului și a dreptății[97], sunt întăriți în viața spiritului, cu condiția să se lase învățați de Duhul lui Cristos care le dă viață și îi călăuzește. Într-adevăr, preoții sunt orientați spre desăvârșirea vieții prin înseși acțiunile sacre de fiecare zi precum și prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul și cu confrații. Sfințenia preoților, la rândul ei, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: într-adevăr, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii și prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuși dorește în mod obișnuit să-și arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători față de inspirațiile și călăuzirea Duhului Sfânt și datorită unirii intime cu Cristos și sfințeniei vieții proprii, pot spune cu Apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).
De aceea, sfântul Conciliu, pentru a-și atinge scopurile pastorale de reînnoire lăuntrică a Bisericii, de răspândire a evangheliei în lumea întreagă și de dialog cu lumea contemporană, îndeamnă stăruitor pe toți preoții ca, folosind mijloacele eficiente recomandate de Biserică[98], să tindă la o sfințenie tot mai înaltă care să facă din ei instrumente din zi în zi mai potrivite în slujba întregului popor al lui Dumnezeu.
Exercitarea triplei îndatoriri preoțești pretinde sfințenie și în același timp o favorizează
13. Preoții ajung la sfințenie în modul lor propriu îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate și statornicie, în Duhul lui Cristos.
Slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ei citesc și ascultă zilnic acest cuvânt pe care trebuie să-l transmită și altora; dacă se și străduiesc să-l primească în ei înșiși, vor deveni ucenici din ce în ce mai desăvârșiți ai Domnului, după cuvântul apostolului Paul către Timotei: „Spre acestea îndreaptăți gândul, întru acestea trăiește, pentru ca înaintarea ta să fie vădită tuturora. Ia aminte la tine însuți și la învățătură: fii statornic în acestea; căci făcând astfel te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă” (1Tim 4,15-16). Căutând în ce fel pot transmite mai bine altora cele contemplate[99], ei vor gusta mai mult „nepătrunsele bogății ale lui Cristos” (Ef 3,8) și înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu[100]. Neuitând niciodată că Domnul este acela care deschide inimile[101] și că înălțimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu[102], în însăși propovăduirea cuvântului ei se vor uni mai strâns cu Cristos Învățătorul și vor fi călăuziți de Duhul lui. În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri[103] a fost dezvăluit în Cristos.
Slujind cele sfinte, mai ales jertfa Liturghiei, preoții acționează în numele și ca reprezentanți ai lui Cristos, care s-a dăruit ca victimă pentru sfințirea oamenilor; de aceea, ei sunt invitați să imite ceea ce săvârșesc: celebrând misterul morții Domnului, să caute să-și mortifice trupul cu patimile și poftele lui[104]. În taina jertfei euharistice, în care preoții își îndeplinesc funcția lor principală, se săvârșește necontenit lucrarea răscumpărării noastre[105], și, de aceea, se recomandă insistent celebrarea ei în fiecare zi, acesta fiind un act al lui Cristos și al Bisericii, chiar și atunci când nu poate fi prezent nici un credincios[106]. Așadar, preoții, unindu-se cu actul lui Cristos Preotul, se oferă total lui Dumnezeu în fiecare zi și, hrănindu-se cu trupul lui Cristos, iau parte din inimă la ibirea lui, care se dă ca hrană credincioșilor. De asemenea, în administrarea sacramentelor se unesc cu intenția și cu iubirea lui Cristos; acest lucru îl realizează în mod deosebit în administrarea sacramentului Pocăinței, arătându-se întotdeauna și pe deplin gata la aceasta ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de către credincioși. În recitarea Oficiului divin ei dau glas Bisericii care stăruie în rugăciune în numele întregului neam omenesc împreună cu Cristos care este „pururi viu spre a mijloci pentru noi” (Evr 7,25).
Conducând și păstorind poporul lui Dumnezeu, preoții sunt îndemnați de iubirea Bunului Păstor să-și dea viața pentru oile lor[107], fiind gata chiar și la jertfa supremă după exemplul preoților care, chiar și în zilele noastre, nu au pregetat să-și dea viața. Fiind educatori în ale credinței și având ei înșiși „încrederea de a intra în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Cristos” (Evr 10,19), ei se apropie de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în plinătatea credinței” (Evr 10,22); ei înalță o speranță tare pentru credincioșii lor[108] pentru ca, întăriți fiind de Dumnezeu, să-i poată și ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări[109]. Fiind conducători ai comunității, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunțând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulți, ca aceștia să se mântuiască[110], progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale și fiind gata, dacă e cazul, să pornească pe căi pastorale noi, sub călăuzirea Duhului iubirii care suflă unde vrea[111].
Unitate și armonie în viața preoților
14. În lumea de azi, când sunt atâtea îndatoriri cărora oamenii trebuie să le facă față și când este o atât de mare varietate de probleme care îi asaltează și care foarte adesea trebuie rezolvate urgent, de multe ori ei se află în primejdia de a se risipi în această diversitate de preocupări. Preoții, fiind implicați și trași în toate părțile de nenumărate obligații ale misiunii lor, se pot întreba, nu fără neliniște, cum să-și poată armoniza viața interioară cu cerințele activității externe. Această unitate de viață nu se poate realiza numai printr-o organizare pur externă a activității pastorale sau prin simpla practicare a exercițiilor de pietate, oricât ar favoriza-o acestea. Preoții o pot atinge doar urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis pentru a-i împlini lucrarea[112].
Într-adevăr, pentru a continua să împlinească în lume, prin Biserică, această voință a Tatălui, Cristos acționează prin slujitorii săi, și, de aceea, rămâne pururi izvorul și principiul de unitate al vieții acestora. Așadar, preoții își realizează unitatea vieții unindu-se cu Cristos în descoperirea voinței Tatălui și în dăruirea de sine pentru turma ce le-a fost încredințată[113]. Astfel, ducând viața Bunului Păstor, vor găsi în însăși exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârșirii preoțești care va realiza unitatea în viața și acțiunea lor. Această iubire pastorală[114] izvorăște în primul rând din jertfa euharistică și, de aceea, ea este centrul și rădăcina întregii vieți a preotului; prin urmare, sufletul preoțesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă. Acest lucru nu este cu putință decât dacă preoții pătrund tot mai adânc, prin rugăciune, în misterul lui Cristos.
Pentru a-și putea verifica și concret unitatea de viață, ei să reflecteze asupra oricărei acțiuni cercetând care este voința lui Dumnezeu[115], adică în ce măsură acestea sunt conforme cu normele misiunii evanghelice a Bisericii. Într-adevăr, fidelitatea față de Cristos nu poate fi despărțită de fidelitatea față de Biserică. Iubirea pastorală le cere, așadar, preoților, dacă nu vor să alerge în zadar[116], să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii și cu ceilalți frați întru preoție. Acționând în acest mod, preoții își vor găsi unitatea propriei vieți în însăși unitatea misiunii Bisericii și, astfel, vor fi uniți cu Domnul lor și, prin el, cu Tatăl în Duhul Sfânt pentru a fi plini de mângâiere și copleșiți de bucurie[117].
II. EXIGENȚE SPIRITUALE DEOSEBITE ÎN VIAȚA PREOTULUI
15. Printre virtuțile cele mai necesare slujirii preoțești trebuie amintită acea dispoziție sufletească prin care sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia aceluia care i-a trimis[118]. Căci lucrarea divină la care au fost chemați de Duhul Sfânt[119] întrece orice puteri omenești și orice înțelepciune omenească: „Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să rușineze pe cei tari” (1Cor 1,27). Conștient de propria slăbiciune, adevăratul slujitor al lui Cristos lucrează în umilință, căutând să discearnă ce îi este plăcut lui Dumnezeu[120] și, „ca înlănțuit de Duhul”[121], se lasă purtat în toate de voința aceluia care vrea ca toți oamenii să fie mântuiți; această voință o poate descoperi și urma în împrejurările zilnice, slujind cu umilință tuturor acelora care, în misiunea primită și în multiplele evenimente ale vieții, îi sunt încredințați de Dumnezeu.
Pe de altă parte, slujirea preoțească fiind slujire a Bisericii înseși, nu poate fi îndeplinită decât în comuniune ierarhică cu întregul corp. Așadar, iubirea pastorală cere ca preoții, acționând în această comuniune, să-și dedice voința proprie, prin ascultare, servirii lui Dumnezeu și fraților, primind și îndeplinind în spirit de credință prescripțiile și recomandările supremului pontif, ale episcopului propriu și ale celorlalți superiori: dăruind cu bucurie totul și pe ei înșiși[122] în orice însărcinare li se încredințează, oricât de smerită și de săracă. În acest fel, ei păstrează și întăresc unitatea indispensabilă cu frații lor întru slujire și mai ales cu aceia pe care Domnul i-a așezat conducători văzuți ai Bisericii sale; astfel, ei lucrează la zidirea templului lui Cristos, care crește prin „toate legăturile întrajutorării”[123]. Această ascultare, care duce la o trăire mai matură a libertății fiilor lui Dumnezeu, pretinde prin natura ei ca, atunci când mânați de iubire caută cu înțelepciune, în împlinirea misiunii lor, căi noi spre un mai mare bine al Bisericii, preoții să-și prezinte cu încredere inițiativele și să expună insistent nevoile turmei ce le-a fost încredințată, fiind totdeauna gata să se supună judecății acelora care exercită o funcție de conducere în Biserica lui Dumnezeu.
Prin această umilință și prin această ascultare responsabilă și de bună voie preoții se fac asemenea chipului lui Cristos, având în ei aceleași simțăminte ca și Cristos Isus, care „s-a nimicit pe sine luând fire de rob… făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8) și, prin această ascultare, a învins și a răscumpărat neascultarea lui Adam, după cum dă mărturie Apostolul: „După cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot astfel, prin ascultarea unuia singur, cei mulți au fost îndreptățiți” (Rom 5,19).
Îmbrățișarea celibatului ca pe un dar
16. Înfrânarea desăvârșită și perpetuă pentru împărăția cerurilor, recomandată de Cristos Domnul[124], primită cu drag și păstrată ireproșabil de mulți creștini de-a lungul veacurilor și chiar și în zilele noastre, a fost întotdeauna prețuită în mod deosebit de Biserică, mai ales pentru viața preoțească. Într-adevăr, ea este semn și, în același timp, imbold al iubirii pastorale și izvor deosebit de rodnicie spirituală în lume[125]. Ce-i drept, ea nu este pretinsă de însăși natura preoției, după cum o arată practica Bisericii de la începuturi[126] și tradiția Bisericilor orientale unde, pe lângă aceia care, împreună cu toți episcopii, aleg, prin harul lui Dumnezeu, să păstreze celibatul, există și preoți căsătoriți foarte buni; recomandând celibatul bisericesc, acest sfânt Conciliu nu intenționează în nici un fel să schimbe disciplina care este legitim în vigoare în Bisericile orientale, ci îi îndeamnă cu toată dragostea pe aceia care, căsătoriți fiind, au primit preoția, să stăruie în chemarea lor sfântă, continuând să-și dedice pe deplin și cu generozitate viața pentru turma ce le-a fost încredințată[127].
Însă celibatul este, din multe puncte de vedere, potrivit cu preoția. Într-adevăr, misiunea preotului este în întregime consacrată servirii noii omeniri pe care Cristos, învingătorul morții, o face să se nască în lume prin Duhul său și care își are originea „nu din sânge, nici din voință trupească, nici din voință de bărbat, ci de la Dumnezeu” (In 1,13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru împărăția cerurilor[128], preoții i se consacră lui Cristos cu un titlu nou și privilegiat, i de atașează mai ușor cu o inimă neîmpărțită[129], se dedică mai liber, în el și prin el, slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, mai disponibili pentru a sluji împărăției lui și operei lui de regenerare supranaturală și, astfel, sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos. În acest fel, ei dau mărturie în fața oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredințate: de a-i logodi pe creștini cu un singur mire și de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată[130]; astfel, ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se va manifesta pe deplin în veacul viitor: cununia Bisericii cu unicul ei mire, Cristos[131]. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare ce este deja prezentă prin credință și iubire și în care fiii învierii nu se însoară și nu se mărită[132].
Din aceste motive, întemeiate pe misterul lui Cristos și pe misiunea lui, celibatul, care le era mai întâi doar recomandat preoților, a fost apoi, în Biserica latină, impus prin lege tuturor acelora care se prezintă la ordinele sacre. Sfântul Conciliu aprobă și confirmă, încă o dată, această legislație cât privește pe aceia care sunt destinați preoției, având încredere în Duhul că darul celibatului, atât de adecvat preoției Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiția ca aceia care, prin sacramentul Preoției, participă la preoția lui Cristos, ba chiar și Biserica întreagă, să-l ceară cu smerenie și stăruință. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toți preoții care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrățișat cu voință liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre și din toată inima și perseverând în ea cu fidelitate, să aprecieze măreția acestui dar ce le-a fost acordat de Tatăl și pe care Domnul îl laudă atât de explicit[133] și să aibă în fața ochilor marile mistere care sunt semnificate și împlinite de celibat. În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârșită e socotită imposibilă de mulți oameni; preoții trebuie, deci, cu atât mai mult să ceară cu umilință și perseverență, împreună cu Biserica, harul fidelității, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând, în același timp, la toate ajutoarele naturale și supranaturale care se află la îndemâna tuturor. Mai ales să nu neglijeze normele ascetice confirmate de experiența Bisericii și care nu sunt mai puțin necesare în lumea de azi. Sfântul Conciliu îi roagă, așadar, nu numai pe preoți, ci și pe toți credincioșii să aibă la inimă acest dar de preț al celibatului preoțesc și să ceară cu toții de la Dumnezeu să-l dăruiască mereu, din belșug, Bisericii sale.
17. Prin relațiile frățești și prietenești dintre ei și cu ceilalți oameni, preoții pot învăța să cultive valorile umane și să prețuiască bunurile create ca pe daruri ale lui Dumnezeu. Trăind în mijlocul lumii, să știe totuși întotdeauna că, după cuvântul Domnului și Învățătorului nostru, ei nu sunt din lume[134]. Așadar, folosind lucrurile din lume ca și cum nu le-ar folosi[135], ei vor ajunge la acea libertate prin care, eliberați de orice grijă dezordonată, devin ascultători față de glasul lui Dumnezeu în viața de toate zilele. Din această libertate și docilitate se dezvoltă discernământul spiritual, care îi face să găsească atitudinea corectă față de lume și de bunurile pământești. Această atitudine este de mare importanță pentru preoți, căci misiunea Bisericii se îndeplinește în mijlocul lumii și bunurile create sunt indispensabile pentru progresul personal al omului. Să fie, așadar, recunoscători pentru toate cele pe care Tatăl ceresc le dăruiește ca ei să poată trăi precum se cuvine. Dar trebuie și să discearnă, în lumina credinței, tot ceea ce le iese în cale și astfel să ajungă la o dreaptă folosire a bunurilor în conformitate cu voința lui Dumnezeu, respingând tot ceea ce poate fi în dauna misiunii lor.
Căci preoții, avându-l pe Domnul „parte” și „moștenire” (Num 18,20), trebuie să folosească bunurile pământești numai în acele scopuri în care pot fi folosite după învățătura lui Cristos Domnul și după normele Bisericii.
Cât despre bunurile bisericești propriu-zise, preoții le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericești, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenți, și le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice, adică pentru organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreținere demnă și pentru a susține operele de apostolat și de caritate, mai ales față de cei săraci[136]. În privința bunurilor dobândite prin exercitarea unei îndatoriri bisericești, preoții, ca și episcopii, rămânând neatins dreptul particular[137], să le folosească, în primul rând, pentru întreținerea lor onestă și pentru îndeplinirea îndatoririlor stării proprii; dar să folosească în slujba Bisericii și în operele de caritate ceea ce le rămâne. Așadar, să nu considere funcția bisericească drept o sursă de câștig și nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal[138]. De aceea, preoții, nelipindu-și în nici un fel inima de bogății[139], să evite pururi orice fel de lăcomie și să se ferească atent de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerț.
Mai mult, ei sunt îndemnați să îmbrățișeze sărăcia de bunăvoie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, și mai disponibil pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogățească[140]. La rândul lor, apostolii au dat mărturie prin pilda lor că darul gratuit al lui Dumnezeu trebuie transmis tot în mod gratuit[141] și au știut la fel de bine să fie în belșug și să îndure lipsă[142]. Dar și o anumită folosire în comun a lucrurilor, după exemplul comunității de bunuri lăudată în istoria Bisericii începuturilor[143], e un mijloc foarte bun pentru a deschide calea iubirii pastorale și prin această formă de viață preoții pot pune în practică în mod lăudabil spiritul de sărăcie recomandat de Cristos.
Așadar, îndemnați de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul și l-a trimis să binevestească săracilor[144], preoții, precum și episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toți ceilalți ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în cele ce le aparțin. Să-și orânduiască, astfel, locuința încât nimănui să nu îi apară inaccesibilă și nimeni, de condiție oricât de joasă, să nu se teamă să o frecventeze.
III. MIJLOACE DE TRAI SPIRITUALE ȘI MATERIALE
Mijloace pentru dezvoltarea vieții spirituale
18. Pentru a-și putea trăi mai intens unirea cu Cristos în toate împrejurările vieții, preoții, în afară de exercitarea conștientă a slujirii lor, dispun de mijloace comune sau specifice, noi și vechi, pe care Duhul Sfânt nu a încetat niciodată să le suscite în poporul lui Dumnezeu și pe care Biserica le recomandă pentru sfințirea membrilor săi, ba chiar uneori le poruncește[145]. Mai presus de toate ajutoarele spirituale, un loc privilegiat îl ocupă actele prin care creștinii se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu la masa Scripturii și a Euharistiei[146]; este evident pentru oricine cât este de importantă frecventarea lor asiduă pentru sfințirea preoților.
Slujitorii harului sacramental se unesc strâns cu Cristos Mântuitorul și Păstorul prin primirea rodnică a sacramentelor, mai ales prin spovada sacramentală frecventă: pregătită prin cercetarea zilnică a conștiinței, aceasta constituie un sprijin foarte prețios pentru indispensabila convertire a inimii la iubirea Părintelui îndurărilor. În lumina credinței hrănite prin citirea și meditarea Scripturii, ei pot căuta atent semnele voinței lui Dumnezeu și îndemnurile harului lui în diferitele împrejurări ale vieții, devenind astfel tot mai docili față de misiunea pe care și-au asumat-o în Duhul Sfânt. Un exemplu minunat al acestei docilități poate fi găsit pururi în preacurata Fecioară Maria, care, călăuzită de Duhul Sfânt, s-a consacrat pe deplin misterului răscumpărării oamenilor[147]; Mamă a Marelui Preot veșnic și Regină a apostolilor, ocrotitoare a slujirii preoțești, ea trebuie să fie cinstită și iubită de preoți cu pietate filială.
Pentru a-și împlini cu fidelitate slujirea, ei trebuie să aibă la inimă convorbirea zilnică cu Cristos Domnul în vizitarea și cultul personal al sfintei Euharistii; ei trebuie să-și rezerve cu plăcere timp pentru reculegerea spirituală și să aprecieze direcția spirituală. În diferite feluri, mai ales prin rugăciunea mentală care și-a dovedit eficacitatea și prin diverse forme de rugăciune liber alese, preoții caută și imploră de la Dumnezeu adevăratul spirit de adorație prin care ei, împreună cu poporul ce le-a fost încredințat, se unesc în mod intim cu Cristos, Mijlocitorul noului legământ, și, astfel, ca fii adoptivi, pot striga: „Abba, Tată!” (Rom 8, 15).
19. În ceremonialul hirotonirii, preoții sunt îndemnați de episcop „să fie maturi în știință”, iar „învățătura lor să fie medicament spiritual pentru poporul lui Dumnezeu”[148]. Dar știința slujitorului sacru trebuie să fie sacră, pentru că izvorăște dintr-un izvor sacru și tinde spre un scop sacru. Așadar, ea se dobândește în primul rând din citirea și meditarea Sfintei Scripturi[149], dar se și nutrește cu folos prin studierea scrierilor sfinților părinți și învățători ai Bisericii și a altor documente ale tradiției. Pe lângă aceasta, pentru a putea da un răspuns pe măsura problemelor ridicate de oamenii de azi, preoții trebuie să cunoască bine documentele magisteriului și mai ales ale conciliilor și ale pontifilor romani și să consulte pe cei mai buni și mai serioși teologi.
Însă, cum în vremurile noastre cultura umană și chiar și științele sacre înaintează într-un ritm nemaiîntâlnit până acum, preoții sunt îndemnați să-și desăvârșească în mod corespunzător și continuu cunoștințele teologice și de cultură generală și astfel să fie mai bine pregătiți pentru dialogul cu contemporanii lor.
Pentru a le facilita preoților studiul și deprinderea metodelor celor mai bune de evanghelizare și apostolat, trebuie să li se pregătească cu toată grija ajutoare potrivite, cum ar fi: organizarea, în funcție de condițiile locale, a unor cursuri sau congrese, înființare de centre pentru studiile pastorale, crearea de biblioteci și o conducere corespunzătoare a studiilor de către o persoană capabilă. Pe lângă aceasta, episcopii trebuie să caute, individual sau împreună cu confrații, cele mai bune modalități pentru ca toți preoții lor să poată frecventa periodic, dar mai ales la câțiva ani după hirotonire[150], cursuri prin care să-și perfecționeze metodele pastorale și cunoștințele teologice, să-și întărească viața spirituală și să-și comunice cu confrații experiențele apostolice[151]. Prin toate aceste mijloace și prin altele potrivite, să fie ajutați cu grijă deosebită și parohii de curând numiți și aceia care sunt destinați unei activități pastorale noi, precum și aceia care sunt trimiși în altă dieceză sau la un alt popor.
În sfârșit, episcopii vor avea grijă ca anumiți preoți să se dedice unui studiu aprofundat al științelor sacre, pentru ca niciodată să nu lipsească profesorii capabili să-i instruiască pe clerici, să-i ajute pe ceilalți preoți și pe credincioși să-și dobândească învățătura necesară și să încurajeze dezvoltarea sănătoasă a științelor sacre, absolut indispensabilă Bisericii.
Asigurarea unei drepte remunerări
20. Preoții, fiind dăruiți slujirii lui Dumnezeu în îndeplinirea funcției încredințate, se cuvine să primească o remunerare dreaptă, „căci vrednic e lucrătorul de plata sa” (Lc 10,7)[152] și „Domnul a rânduit celor care vestesc evanghelia să trăiască din evanghelie” (1Cor 9,14). De aceea, dacă o astfel de dreaptă remunerare a preoților nu este asigurată în alt fel, este de datoria credincioșilor, de vreme ce spre binele lor lucrează preoții, să se îngrijească pentru ca preoții să aibă cele necesare spre a duce o viață cinstită și demnă. Episcopii sunt datori să le atragă atenția credincioșilor asupra acestei obligații și să se îngrijească, fiecare pentru dieceza sa, ori, mai bine, mai mulți împreună pentru un teritoriu comun, de instituirea unor norme în vederea asigurării corespunzătoare a întreținerii cuvenite acelora care îndeplinesc sau au îndeplinit o funcție în slujba poporului lui Dumnezeu. Cât despre remunerația pe care trebuie să o primească fiecare, ținând seama atât de natura funcției cât și de împrejurările de timp și de loc, trebuie să fie esențialmente aceeași pentru toți cei aflați în aceleași împrejurări, să fie potrivită condiției lor și, pe lângă acestea, să le dea posibilitatea nu numai de a se îngriji cum se cuvine de remunerarea celor aflați în serviciul preoților, ci și de a veni personal, într-un fel sau altul, în ajutorul celor săraci, deoarece slujirea săracilor a fost la mare cinste în Biserică încă de la începuturi. În sfârșit, această remunerație trebuie să le permită preoților să aibă în fiecare an un timp cuvenit și suficient de concediu, iar episcopii trebuie să aibă grijă ca preoții să beneficieze realmente de el.
Însă importanța primordială trebuie acordată funcției îndeplinite de slujitorii altarului. De aceea, trebuie să se renunțe la sistemul așa-zis al „beneficiilor”, sau cel puțin el să fie reformat în așa fel încât aspectul de beneficiu, adică dreptul la venitul cu care este înzestrată funcția respectivă, să fie socotit secundar, iar pe primul loc să se afle, juridic, funcția bisericească însăși; de acum înainte, prin aceasta trebuie să se înțeleagă orice îndatorire atribuită în mod stabil, având un scop spiritual.
Fond comun și prevederi sociale
21. Trebuie să stea mereu în fața ochilor exemplul primilor creștini ai Bisericii din Ierusalim: „Ei aveau toate de obște” (Fap 4,32) și „li se împărțeau tuturor după nevoile fiecăruia” (Fap 4,35). Prin urmare, este cât se poate de potrivit ca cel puțin acolo unde întreținerea clerului depinde total sau în mare parte de darurile credincioșilor, bunurile oferite în acest scop să fie centralizate de o instituție diecezană administrată de episcop cu ajutorul unor preoți delegați și chiar, acolo unde este util, al unor laici competenți în probleme economice. Este de dorit și ca, pe cât posibil, în fiecare dieceză sau regiune să se constituie un fond comun cu care episcopii să poată face față la alte obligații față de persoane care slujesc Biserica și să acopere unele necesități ale diecezei; tot cu acest fond, diecezele mai bogate le vor putea ajuta pe cele mai sărace, ca prisosul unora să acopere lipsa altora[153]. Și acest fond comun va trebui să fie constituit, în primul rând, din bunurile oferite de credincioși, dar și din alte surse ce vor trebui precizate de normele dreptului.
Pe lângă aceasta, în țările în care sistemul de prevederi sociale în favoarea clerului încă nu este organizat corespunzător, conferințele episcopale vor avea grijă ca, ținând totdeauna seama de legile bisericești și civile, să existe fie organisme diecezane – eventual constituite în federații – fie organisme interdiecezane sau o asociație organizată pentru întreg teritoriul, care să realizeze, sub controlul ierarhiei, pe de o parte o activitate de prevenire și asistență medicală corespunzătoare, iar pe de altă parte întreținerea cuvenită a preoților aflați în situații de boală, de invaliditate sau de bătrânețe. Preoții vor susține un astfel de organism din spirit de solidaritate cu frații lor, luând parte astfel la încercările lor[154] și, în același timp, dându-și seama că astfel, eliberați de grija pentru viitorul propriu, pot practica sărăcia cu mai mult avânt evanghelic și se pot dedica mai deplin mântuirii sufletelor. În sfârșit, cei care se ocupă de aceasta trebuie să facă în așa fel încât organismele similare din diferite țări să fie coordonate între ele pentru a se putea astfel întări și extinde.
Concluzie și îndemn
22. Având în fața ochilor bucuriile vieții preoțești, sfântul Conciliu nu poate trece cu vederea nici dificultățile pe care le întâmpină preoții în condițiile actuale de viață. El știe în ce măsură se schimbă situația economică și socială și chiar moravurile, în ce măsură se modifică în aprecierea oamenilor scara de valori. De aceea, slujitorii Bisericii, iar uneori și credincioșii, se simt în această lume ca niște străini, întrebându-se cu neliniște care sunt mijloacele și cuvintele potrivite pentru a putea să comunice cu ea. Noile obstacole în calea vieții de credință, aparenta inutilitate a eforturilor, încercarea grea a singurătății îi pot duce la descurajare.
Însă Dumnezeu atât a iubit lumea, așa cum este ea astăzi, încredințată iubirii și slujirii păstorilor Bisericii, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ea[155]. Într-adevăr, această lume, îngreunată de multe păcate, dar și înzestrată cu mari posibilități, oferă Bisericii pietrele vii[156] care sunt zidite împreună pentru a alcătui locuința lui Dumnezeu în Duhul[157]. Același Duh Sfânt, care împinge Biserica să deschidă căi noi pentru a ieși în întâmpinarea lumii de astăzi, inspiră și încurajează adaptările necesare pentru slujirea preoțească.
Preoții să nu uite că în lucrarea lor nu sunt niciodată singuri, ci sunt susținuți de tăria Dumnezeului atotputernic: având credință în Cristos, care i-a chemat să participe la preoția sa, ei să se dedice slujbei lor cu toată încrederea, știind că puternic este Dumnezeu pentru a spori în ei iubirea[158]. Să nu uite că îi au alături pe frații lor în preoție și chiar pe credincioșii din lumea întreagă. Într-adevăr, toți preoții colaborează la realizarea planului mântuitor al lui Dumnezeu, adică a misterului lui Cristos, a tainei ascunse de veacuri în Dumnezeu[159], iar acesta nu este dus la îndeplinire decât treptat, prin conlucrarea diferitelor slujiri, spre zidirea trupului lui Cristos până la plinirea măsurii vârstei lui. Acestea toate fiind ascunse cu Cristos în Dumnezeu[160], pot fi percepute mai ales prin credință. În credință trebuie să umble conducătorii poporului lui Dumnezeu, urmând pilda lui Abraham cel credincios, care, „prin credință, a dat ascultare chemării de a pleca spre locul pe care urma să-l primească drept moștenire, și a plecat neștiind unde merge” (Evr 11,8). Administratorul tainelor lui Dumnezeu poate fi realmente comparat cu omul care seamănă un ogor, despre care Domnul zice: „Fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța încolțește și crește fără ca el să știe” (Mc 4,27).
De altfel, Domnul Isus, care a spus: „Aveți încredere! Eu am biruit lumea” (In 16,33), nu a făgăduit prin aceste cuvinte Bisericii sale o victorie desăvârșită pe pământ. Sfântul Conciliu se bucură că pământul, semănat cu sămânța evangheliei, rodește astăzi în multe locuri, sub călăuzirea Duhului Domnului, care umple universul și care a trezit în inima multor preoți și credincioși un spirit cu adevărat misionar. Pentru toate acestea, sfântul Conciliu aduce mulțumire, cu toată dragostea, preoților din lumea întreagă: „Iar celui care poate face toate, mult mai mult decât cerem sau înțelegem, prin puterea care lucrează în noi, lui să-i fie slavă în Biserică și în Cristos Isus” (Ef 3, 20-21).
Toate cele stabilite în acest decret și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii catolice
(Urmează semnăturile părinților)
Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Decretum de Presbyterorum ministerio et vita Presbyterorum ordinis (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 991-1024.
Note
[1] CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Const. Sacrosanctum concilium; Const. dogm. Lumen gentium; Decr. Christus Dominus; Decr. Optatam totius.
[2] Cf. Mt 3,16; Lc 4,18; Fap 4,27; 10,38.
[3] Cf. 1Pt 2,5.9.
[4] Cf. 1Pt 3,15.
[5] Cf. Ap 19,10; Lumen gentium, 35.
[6] Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Ses. XXIII, cap. 1, can. 1: Denz. 957 și 961 (1764 și 1771).
[7] Cf. In 20,21; Lumen gentium, 18.
[8] Cf. Lumen gentium, 28.
[9] Cf. ibid.
[10] Cf. Pontificale Romanum, De ordinatione Presbyterorum, Praefatio. Aceste cuvinte se află deja în Sacramentarium Veronense: ed. L.C. Möhlberg, Roma 1956, 122; de asemenea în Missale Francorum: ed. L.C. Möhlberg, Roma, 1957, 9; în Liber Sacramentorum Romanae Ecclesiae: ed. L.C. Möhlberg, Roma, 1960, 25, precum și în Pontificale romanum-germanicum: ed. Vogel-Elze, Citta del Vaticano 1963, vol. I, 34.
[11] Cf. Lumen gentium, 10.
[12] Cf. Rom 15,16.
[13] Cf. 1Cor 11,26.
[14] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civitate Dei, 10, 6: PL 41, 284.
[15] Cf. 1Cor 15,24.
[16] Cf. Evr 5,1.
[17] Cf. Evr 2,17; 4,15.
[18] Cf. 1Cor 9,19-23 vg.
[19] Cf. Fap 13,2.
[20] „Această preocupare pentru desăvârșirea spirituală și morală își află un stimulent tot mai puternic și în condițiile externe în care se desfășoară viața Bisericii; ea nu poate rămâne nemișcată și indiferentă la schimbările din lumea înconjurătoare, care, în multiple feluri, îi influențează modul de a acționa și îi impun anumite condiții. După cum se știe, Biserica nu este izolată de lume, ci trăiește în lume. Membrii Bisericii se află sub influența lumii: îi asimilează cultura, se supun legilor ei și îi adoptă moravurile. Acest contact strâns cu societatea omenească creează necontenit probleme dificile care mai ales acum sunt deosebit de grave. (…) Apostolul neamurilor îi îndemna astfel pe creștinii din vremea lui: „Nu purtați jugul împreună cu cei necredincioși. Căci ce legătură are dreptatea cu fărădelegea? Sau cum pot sta împreună lumina cu întunericul?… sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? (2Cor 6, 4-15). De aceea, profesorii și educatorii creștini de astăzi trebuie să amintească mereu tineretului catolic poziția lui cu totul deosebită și datoria care se naște de aici de a trăi în lume fără a fi din lume, după rugăciunea înălțată de Cristos Isus pentru ucenicii săi: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i ferești de rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume” (In 17,15-16). Biserica își însușește această rugăciune.
Totuși această deosebire față de lume nu înseamnă și o separare de ea; nu arată nici indiferență, nici teamă, nici dispreț. Într-adevăr, dacă Biserica se distinge de neamul omenesc, ea nu i se opune, ci dimpotrivă, se unește mai strâns cu el”: PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 627 și 638.
[21] Cf. Rom 12,2.
[22] Cf. In 10,14-16.
[23] Cf. sf. POLICARP DE SMIRNA, Scrisoarea către Filipeni, VI, 1: „Și preoții să fie înclinați spre compătimire, milostivi față de toți; să-i aducă înapoi pe cei rătăciți, să viziteze pe toți bolnavii, fără a trece cu vederea pe văduvă, pe orfan sau pe sărac; ci să aibă grijă neîncetat să facă binele înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, să se ferească de orice mânie, părtinire și judecată nedreaptă; să stea departe de orice sete de avere, nedând crezare lesne împotriva cuiva și să nu fie aspri în judecățile lor, știind că toți suntem împovărați de păcate”: ed. Funk, Patres Apostolici, I, 273.
[24] Cf. 1Pt 1,23; Fap 6,7; 12,24. [Apostolii] „au predicat cuvântul adevărului și au dat naștere Bisericilor”: sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Enarr. in Ps., 44, 23: PL 36, 508.
[25] Cf. Mal 2,7; 1Tim 4,11-13; 2Tim 4,5; Tit 1,9.
[26] Cf. Mc 16,16.
[27] Cf. 2Cor 11,7. Ceea ce se spune despre episcopi este valabil și despre preoți, în calitatea lor de colaboratori ai episcopilor; cf. Statuta Ecclesiae Antiqua, c. 3 (ed. Ch. Munier, Paris, 1960, 79); Decretum Gratiani, C. 6, D. 88 (ed. Friedberg, I, 307); CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. V, Decr. 2, n. 9 (Conc. Oec. Decreta, ed. Herder, Roma 1962, 645); Sess. XXIV, Decr. De reform., c. 4 (739); Lumen gentium, 25.
[28] Cf. Constitutiones Apostolorum, II, 26, 7: „(Preoții) să fie învățătorii științei dumnezeiești, căci Domnul însuși ne-a poruncit aceasta zicând: „Mergeți și învățați…”: ed. F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, I, Paderborn 1905, 105; Sacramentarium Leonianum și celelalte sacramentarii până la Pontificalul Roman, Prefața la hirotonirea preoților: „Prin aceeași providență, Doamne, ai dăruit învățători ai credinței, ca tovarăși apostolilor Fiului tău, și, prin acești propovăduitori aflați pe a doua treaptă, ai umplut pământul”; Liber Ordinum Liturgiae Mozarabicae, Prefață la hirotonirea preoților: „Învățător al poporului, conducător al supușilor, el să păstreze în bună rânduială credința catolică și să vestească tuturor adevărata mântuire”: ed. M. Férotin, Liber Ordinum en usage dans l’Eglise Wisigothique et Mozarabe d’Espagne: Monumenta Ecclesiae Liturgica, v. V, Paris 1904, col. 55, lin. 4-6.
[29] Cf. Gal 2,5.
[30] Cf. 1Pt 2,12.
[31] Cf. Ritualul hirotonirii preoților în Biserica alexandrină a iacobiților: „Adună poporul tău spre cuvântul învățăturii, ca o mamă care își ocrotește pruncii”: H. Denzinger, Ritus Orientalium, tom. II, Würzburg 1863, 14.
[32] Cf. Mt 28,19; Mc 16,16; TERTULIAN, De Baptismo, 14,2; CCL I, 289, 11-13; sf. ATANAZIU, Adv. Arianos, 2, 42; PG 26, 237 A-B; sf. IERONIM, In Matth., 28,19; PL 26, 226 D: „Întâi învață toate neamurile, apoi îi cufundă în apă pe cei pe care i-au învățat. Căci nu e cu putință ca trupul să primească taina Botezului dacă sufletul nu a primit mai înainte adevărul credinței”; sf. TOMA DE AQUINO, Expositio primae Decretalis § 1: „Mântuitorul nostru, trimițându-i pe ucenici să propovăduiască, le-a poruncit trei lucruri: mai întâi să-i învețe pe oameni credința, în al doilea rând să dea sacramentele celor care cred”: ed. Marietti, Opuscula Theologica, Torino-Roma, 1954, 1138.
[33] Cf. Sacrosanctum concilium, 35; 2.
[34] Cf. ibid., 33, 35, 48, 52.
[35] Cf. ibid., 7; PIUS AL XII-LEA, Enc. Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943), 230.
[36] Sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Smyrn., 8, 1-2: ed. F.X. Funk, 240; Constitutiones Apostolorum, VIII, 12, 3: ed. F. X. Funk, 496; VIII, 29, 2: ibid., 532.
[37] Cf. Lumen gentium, 28.
[38] „Euharistia este o împlinire a vieții spirituale și scopul tuturor sacramentelor”: sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q. 73, a. 3 c; cf. Summa Theol., III, q. 65, a. 3.
[39] Cf. Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., III, q. 65, a. 3, ad 1; q.79, a. 1, c și ad 1.
[40] Cf. Ef 5,19-20.
[41] Cf. sf. IERONIM, Epist., 114, 2: „Sfintele potire, sfintele văluri și celelalte lucruri care țin de cultul patimii Domnului… din cauza asocierii lor cu trupul și sângele Domnului trebuie să fie venerate cu același respect ca și trupul șisângele lui”: PL 22, 934; Sacrosanctum concilium, 122-127.
[42] „În cursul zilei, credincioșii să nu neglijeze vizitarea preasfântului Sacrament, care trebuie păstrat în biserică în locul cel mai de cinste și cu cât mai multă venerație, conform legilor liturgice, acest lucru fiind și o dovadă de recunoștință și o chezășie de iubire și un cuvenit omagiu de adorație față de Cristos Domnul prezent acolo”: PAUL AL VI-LEA, Enc. Mysterium Fidei, 3 sept. 1965: AAS 57 (1965), 771.
[43] Lumen gentium, 28.
[44] Cf. 2Cor 10,8; 13,10.
[45] Cf. Gal 1,10.
[46] Cf. 1Cor 4,14.
[47] Cf. Didascalia, II, 34, 3; II, 46, 6; II, 47, 1; Constitutiones Apostolorum, II, 47, 1: ed. F. X. Funk, Didascalia et Constitutiones, I, 116, 142 și 143.
[48] Cf. Gal 4,3; 5,1.13.
[49] Cf. sf. IERONIM, Epist., 58, 7: „Ce folos dacă pereții strălucesc de pietre prețioase, în vreme ce Cristos, în cel sărac, moare de foame?”: PL 22, 584.
[50] Cf. 1Pt 4,10 ss.
[51] Cf. Mt 25,34-45.
[52] Cf. Lc 4,18.
[53] Pot fi numite și alte categorii ca, de exemplu, imigranții,nomazii etc. Despre aceasta, cf. Christus Dominus, 18.
[54] Cf. Didascalia, II, 59,1-3: „Când înveți poporul, cheamă-l și îndeamnă-l să vină deseori la biserică, și în nici un caz să nu lipsească, ci să se adune mereu și să nu micșoreze Biserica prin lipsa lor și să nu păgubească trupul lui Cristos de un mădular… Așadar, voi, care sunteți mădularele lui Cristos, nu vă despărțiți de Biserică, neadunându-vă; avându-l pe Cristos drept cap ce este de față și vi se împărtășește după făgăduință, nu-l treceți cu vederea și nu-l înstrăinați pe Mântuitorul de mădularele sale, nu-i dezbinați și nu-i împrăștiați trupul… „: ed. F.X. Funk, I, 170; PAUL AL VI-LEA, Discurs către participanții la a XIII-a săptămână „di aggiornamento pastorale” a clerului italian, Orvieto, 6 sept. 1963: AAS 55 (1963), 750 ss.
[55] Cf. Lumen gentium, 28.
[56] Cf. textul zis: „Constitutio Ecclesiatica Apostolorum“, XVIII: Preoții sunt symmystai și synepimakhoi ai episcopilor: ed. Th. Schermann, Die allgemeine Kirchenordnung, T.u.U., II, 5, 13, n. 18 și 19; PSEUDO-IERONIM, De Septem Ordinibus Ecclesiae: „… în binecuvântare sunt părtași la mistere cu episcopii”: ed. A.W. Kalff, Würzburg 1937, 45; sf. ISIDOR DE SEVILLA, De Ecclesiasticis Officiis, II, c. VII: „Ei sunt în fruntea Bisericii lui Cristos și sunt părtași cu episcopii la facerea dumnezeiescului trup și sânge, precum și în învățarea poporului și în îndatorirea de a porpovădui”: PL 83, 787.
[57] Cf. Didascalia, II, 28, 4: ed. F.X. Funk, 108; Constitutiones Apostolorum, II, 28, 4; II, 34, 3: ibid., 109 și 117.
[58] Ibid., VIII, 16, 4: ed. F.X. Funk, I, 523; cf. Epit. Const. Apost. VI; ibid., II, 80, 3-4; Testamentum Domini: „… dăruiește-i Duhul harului, al sfatului și al mărinimiei, duhul preoției… pentru a ajuta și a cârmui poporul tău în faptă, întru frică, în curăția inimii”: trad. I.E. Rahmani, Münster i.W., 69; de asemenea, în Trad. Apost.: ed. B. Botte, La Tradition Apostolique de Saint Hippolyte, Münster i.W. 1963, 20.
[59] Cf. Num 11,16-25.
[60] Pontificale Romanum, Prefața de la ceremonia hirotonirii preoților; aceste cuvinte se găsesc în Sacramentarium Leonianum, Sacramentarium Gelasianum, Sacramentarium Gregorianum. Expresii asemănătoare se găsesc în liturgiile orientale: cf. Trad. Apost.: „… Privește asupra acestui slujitor al tău și dăruiește-i duhul harului și al sfatului, ca să-i ajute pe preoți să cârmuiască Poporul tău cu inimă curată, după cum ai privit asupra poporului ales de tine și ai poruncit lui Moise să-i aleagă pe bătrânii pe care i-ai umplut de duhul tău, pe care l-ai dăruit slujitorului tău”: după vechea traducere latină de la Verona, ed. B. Botte, La Tradition Apostolique de S. Hippolyte. Essai de reconstruction, Münster i.W. 1963, 20; Const. Apost. VIII 16, 4: ed. F.X. Funk, I, 522, 16-17; Epit. Const. Apost. 6: ed. F.X. Funk, II, 20, 5-7; Testamentum Domini: trad I.E. Rahmani, 69; Euchologium Serapionis, XXVII: ed. Funk, Didascalia et Constitutiones, II, 190, lin. 1-7; Ritus Ordinationis in ritu Maronitarum: trad. H. Denzinger, Ritus Orientalium, II, Würzburg, 1863, 161. Dintre părinți, se pot cita: TEODOR DE MOPSUESTIA, In 1 Tim. 3,8: ed. Swete, II, 119-121; TEODORET DE CYR, Questiones in Numeros, XVIII: PG 80, 369C-372B.
[61] Cf. Lumen gentium, 28.
[62] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii Nostri primordia, 1 aug. 1959: AAS 51 (1959), 576; sf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul către cler Haerent animo, 4 aug. 1908: S. Pii X Acta, vol. IV (1908), 237 ss.
[63] Cf. Christus Dominus, 15 și 16.
[64] După actualul drept bisericesc, există deja capitlul catedralei ca „senat și consiliu“ al episcopului (can. 391) sau, în lipsa acestuia, grupul consultorilor diecezani (cf. can. 423-428). E de dorit însă ca aceste instituții să fie reformate în așa fel încât să răspundă mai bine la împrejurările și necesitățile de azi. După cum se vede, un astfel de grup de preoți diferă de consiliul pastoral de care este vorba în Decretul Christus Dominus, 27, din care fac parte și laici și care nu are competență decât pentru dezbaterea problemelor de acțiune pastorală. Despre preoți în calitate de consilieri ai episcopului, cf. Didascalia, II, 28, 4: ed. Funk, I, 108; Const. Apost., II, 82, 4: ed. Funk, I, 109; Sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Magn., 6, 1: ed. Funk, 194; Trall., 3, 1: Funk, 204; ORIGENE, Contra Celsum, III, 30: Preoții sunt sfătuitori – bouleutai: PG 11, 957D-960A.
[65] Sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Magn., 6, 1: „Vă îndemn să vă străduiți să le îndepliniți pe toate în dumnezeiască bună înțelegere, sub cârmuirea episcopului, care ține locul lui Dumnezeu, a preoților, care țin locul colegiului apostolilor și a diaconilor atât de dragi mie, cărora li s-a încredințat slujirea lui Isus Cristos care, înainte de veacuri, era la Tatăl, și la sfârșitul timpurilor s-a arătat”: ed. Funk, 195; sf. IGNAȚIU DE ANTIOHIA, Trall., 3, 1: „De asemenea, toți să-i cinstească pe diaconi ca pe Isus Cristos, de asemenea și pe episcop, care este chipul Tatălui, pe preoți ca pe sfatul lui Dumnezeu și adunarea apostolilor: Fără aceștia nu se poate vorbi de Biserică”: ibid., 204; sf. IERONIM, In Isaiam, II, 3: PL 24, 61D: „Și noi avem în Biserică senatul nostru, adunarea preoților”.
[66] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs către parohii și predicatorii din Postul Mare, rostit în Capela Sixtină, Roma, 1 martie 1965: AAS 57 (1965), 326.
[67] Cf. Const. Apost., VIII, 46, 39: „Preoții… să nu facă nimic fără hotărârea episcopului, căci lui i-a fost încredințat poporul lui Dumnezeu și lui i se va cere socoteală de suflete”: ed. Funk, 577.
[68] Cf. 3In 8.
[69] Cf. In 17,23.
[70] Cf. Evr 13,1-2.
[71] Cf. Evr 13,16.
[72] Cf. Mt 5,10.
[73] Cf. 1Tes 2,12; Col 1,13.
[74] Cf. Mt 23,8; „Așadar, dacă vrem să fim păstorii, părinții și învățătorii oamenilor, trebuie să fim și frații lor”: PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 647.
[75] Cf. Ef 4,7.16; Const. Apost., VIII, 1, 20: „Nici episcopul să nu se ridice împotriva diaconilor sau a preoților, nici preoții împotriva poporului, căci și unii și ceilalți intră în alcătuirea adunării”: ed. Funk, I, 467.
[76] Cf. Fil 2,21.
[77] Cf. 1In 4,1.
[78] Cf. Lumen gentium, 37.
[79] Cf. Ef 4,14.
[80] Cf. Unitatis redintegratio.
[81] Cf. Lumen gentium, 37.
[82] Cf. Evr 7,3.
[83] Cf. Lc 10,1.
[84] Cf. 1Pt 2,25.
[85] Cf. Fap 20,28.
[86] Cf. Mt 9,36.
[87] Pontificale Romanum, De Ordinatione Presbyterorum.
[88] Cf. Optatam totius, 2.
[89] „Glasul lui Dumnezeu care cheamă se exprimă în două moduri diferite, minunate și convergente: unul lăuntric, al harului, al Duhului Sfânt, al inefabilei atracții interioare pe care «glasul tăcut» și puternic al Domnului o exercită în adâncurile de necercetat ale sufletului omenesc; altul extern, omenesc, sensibil, social, juridic, concret, acela al slujitorului calificat al cuvântului lui Dumnezeu, al apostolului, al ierarhiei, instrument indispensabil, instituit și voit de Cristos, pentru a traduce în limbaj perceptibil mesajul cuvântului și al poruncii lui Dumnezeu. Astfel ne învață, împreună cu sfântul Paul, doctrina catolică: Cum vor auzi fără propovăduitor?… Credința vine din auz (Rom 10,14 și 17)”: PAUL AL VI-LEA, Discurs din 5 mai 1965: L’Osservatore Romano, 6 mai 1965, 1.
[90] Cf. Optatam totius, 2.
[91] Așa ne învață sfinții părinți, explicând cuvintele adresate de Cristos lui Petru: „Mă iubești?… Paște oile Mele” (In 21,17): astfel, sf. IOAN CRIZOSTOMUL, De sacerdotio, II, 2: PG 48, 633; sf. GRIGORE CEL MARE, Reg. Past. Liber, P.I., c. 5: PL 77, 19 A.
[92] Cf. 2Cor 12,9.
[93] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 10.
[94] Cf. In 10,36.
[95] Cf. Lc 24,26.
[96] Cf. Ef 4,13.
[97] Cf. 2Cor 3,8-9.
[98] Cf., între altele, sf. PIUS AL X-LEA, Haerent animo, 4 aug. 1908: S. Pii X Acta, vol. IV (1908), 237 ss; PIUS AL XI-LEA, Enc. Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 5ss.; PIUS AL XII-LEA, Menti nostrae, 23 sept. 1950: AAS 42 (1950), 657ss; IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Sacerdotii Nostri primordia, 1 aug. 1959: AAS 51 (1959), 545ss.
[99] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q. 188, a. 7.
[100] Cf. Ef 3,9-10.
[101] Cf. Fap 16,14.
[102] Cf. 2Cor 4,7.
[103] Cf. Ef 3,9.
[104] Cf. Pontificale Romanum, De Ordinatione Presbyterorum.
[105] Cf. Missale Romanum, Rugăciunea asupra darurilor din dumnica a IX-a după Rusalii.
[106] „Fiecare Liturghie, chiar dacă este celebrată în particular de preot, nu este particulară, ci este un act al lui Cristos și al Bisericii. Biserica învață ca în jertfa pe care o oferă, să se ofere pe sine, jertfă universală, și aplică întregii lumi, spre mântuire, puterea răscumpărătoare unică și infinită a jertfei crucii. Căci fiecare Liturghie care se celebrează este oferită nu numai pentru mântuirea câtorva, ci pentru mântuirea lumii întregi (…) Așadar, le recomandăm părintește și stăruitor preoților, care sunt bucuria noastră deosebită și cununa noastră în Domnul, să celebreze zilnic Liturghia cu vrednicie și cu evlavie”: PAUL AL VI-LEA, Enc. Mysterium Fidei, 3 sept. 1965: AAS 57 (1965), 761-762; cf. Sacrosanctum Concilium, 26 și 27.
[107] Cf. In 10,11.
[108] Cf. 2Cor 1,7.
[109] Cf. 2Cor 1,4.
[110] Cf. 1Cor 10,33.
[111] Cf. In 3,8.
[112] Cf. In 4,34.
[113] Cf. 1In 3,16.
[114] „Pașterea turmei Domnului să fie o îndatorire de iubire”: sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Tract. in Io., 123, 5: PL 35, 1967.
[115] Cf. Rom 12,2.
[116] Cf. Gal 2,2.
[117] Cf. 2Cor 7,4.
[118] Cf. In 4,34; 5,30; 6,38.
[119] Cf. Fap 13,2.
[120] Cf. Ef 5,10.
[121] Cf. Fap 20,22.
[122] Cf. 2Cor 12,15.
[123] Cf. Ef 4,11-16.
[124] Cf. Mt 19,12.
[125] Cf. Lumen gentium, 42.
[126] Cf. 1Tim 3,2-5; Tit 1,6.
[127] Cf. PIUS AL XI-LEA, Ad catholici sacerdotii, 20 dec. 1935: AAS 28 (1936), 28.
[128] Cf. Mt 19,12.
[129] Cf. 1Cor 7,32-34.
[130] Cf. 2Cor 11,2.
[131] Cf. Lumen gentium, 42 și 44; Decr. Perfectae caritatis, 12.
[132] Cf. Lc 20,35-36; PIUS AL XI-LEA, Ad catholici sacerdotii: loc. cit., 24-28; PIUS AL XII-LEA, Enc. Sacra Virginitas, 25 mart. 1954: AAS 46 (1954), 169-172.
[133] Cf. Mt 19,11.
[134] Cf. In 17,14-16.
[135] Cf. 1Cor 7,31.
[136] CONCILIUL DIN ANTIOHIA, can. 25: Mansi 2, 1327-1328; Decretum Gratiani, c. 23 S. 12, q. 1: ed. Friedberg, I, 684-685.
[137] Această clauză se referă mai ales la drepturile și la obiceiurile în vigoare în Bisericile orientale.
[138] CONCILIUL DIN PARIS, a. 829, cap. 15: MGH, Legum sectio III, Concilia, t. II, pars 6, 622; CONCILIUL TRIDENTIN, Sess. XXV, Decr. de reform., cap. I: Conc. Oec. Decreta, ed. Herder, Roma 1962, 760-761.
[139] Cf. Ps 62,11 Vg. 61.
[140] Cf. 2Cor 8,9.
[141] Cf. Fap 8,18-25.
[142] Cf. Fil 4,12.
[143] Cf. Fap 2,42-47.
[144] Cf. Lc 4,18.
[145] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 125ss.
[146] Cf. Perfectae caritatis, 6; Dei Verbum, 21.
[147] Cf. Lumen gentium, 65.
[148] Pontificale Romanum, De Ordinatione Presbyterorum.
[149] Cf. Dei Verbum, 25.
[150] Acest curs nu este cursul pastoral prevăzut îndată după hirotonire, conform Decretului Optatam totius, 22.
[151] Cf. Christus Dominus, 16.
[152] Cf. Mt 10,10; 1Cor 9,7; 1Tim 5,18.
[153] Cf. 2Cor 8,14.
[154] Cf. Fil 4,14.
[155] Cf. In 3,16.
[156] Cf. 1Pt 2,5.
[157] Ef 2,22.
[158] Cf. Pontificale Romanum, De Ordinatione Presbyterorum.
[159] Cf. Ef 3,9.
[160] Cf. Col 3,3.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 07.12.1965
Publicarea pe acest sit: 16.10.2001
Etichete: Conciliul Vatican II