Predica Papei la Liturghia cu mişcările ecleziale

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu mișcările ecleziale
în Duminica Rusaliilor
Piața San Pietro, 19 mai 2013

Iubiți frați și surori,

În această zi noi contemplăm și retrăim în liturgie revărsarea Duhului Sfânt realizată de Cristos Înviat asupra Bisericii sale; un eveniment de har care a umplut cenacolul din Ierusalim pentru a se extinde în lumea întreagă.

Dar ce s-a întâmplat în ziua aceea așa de îndepărtată de noi, și totuși așa de apropiată încât atinge interiorul inimii noastre? Sfântul Luca ne oferă răspunsul în textul din Faptele Apostolilor pe care l-am ascultat (2,1-11). Evanghelistul ne duce din nou la Ierusalim, la camera de sus a casei în care s-au reunit apostolii. Primul element care atrage atenția noastră este vuietul care vine pe neașteptate din cer, „ca la venirea unei vijelii puternice” și umple casa; apoi „limbile de foc” care se împărțeau și se așezau peste fiecare dintre apostoli. Vuietul și limbile de foc sunt semne precise și concrete care îi ating pe apostoli, nu numai exterior, ci și în interiorul lor: în minte și în inimă. Consecința este că „toți au fost umpluți de Duhul Sfânt”, care eliberează dinamismul lor irezistibil, cu rezultate surprinzătoare: „Au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească”. Se deschide așadar în fața noastră un tablou cu totul neașteptat: o mare mulțime se adună și este plină de uimire pentru că fiecare îi aude pe apostoli vorbind în limba sa. Toți au o experiență nouă, care nu a avut loc niciodată înainte: „Îi auzim vorbind în limbile noastre”. Și despre ce vorbesc? „Despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”.

1. Noutatea ne provoacă mereu un pic de frică pentru că ne simțim mai siguri dacă avem totul sub control, dacă noi suntem cei care construim, care programăm, care proiectăm viața noastră după schemele noastre, după siguranțele noastre, după gusturile noastre. Și la fel se întâmplă și cu Dumnezeu. Adesea îl urmăm, îl primim, dar până la un anumit punct; ne este greu să ne abandonăm Lui cu încredere deplină, lăsând ca Duhul Sfânt să fie sufletul, călăuza vieții noastre, în toate alegerile; ne este teamă că Dumnezeu ne va face să parcurgem drumuri noi, să ieșim din orizontul nostru adesea limitat, închis, egoist, pentru a ne deschide la orizonturile Sale.

Însă, în toată istoria mântuirii, când Dumnezeu se revelează aduce noutate – Dumnezeu aduce mereu noutate -, transformă și cere să ne încredem complet în El: Noe construiește arca batjocorit de toți și se salvează; Abraham părăsește țara sa având în mână numai o promisiune; Moise înfruntă puterea faraonului și conduce poporul spre libertate; apostolii, fricoși și încuiați în cenacol, ies cu curaj pentru a vesti Evanghelia. Nu este noutatea de dragul noutății, căutarea noului pentru a depăși plictiseala, așa cum se întâmplă adesea în timpul nostru. Noutatea pe care Dumnezeu o aduce în viața noastră este ceea ce într-adevăr ne realizează, ceea ce ne dăruiește adevărata bucurie, adevărata seninătate, pentru că Dumnezeu ne iubește și vrea numai binele nostru.

Să ne întrebăm astăzi: suntem deschiși la „surprizele lui Dumnezeu”? Sau ne închidem, cu frică, la noutatea Duhului Sfânt? Suntem curajoși pentru a merge pe noile drumuri pe care noutatea lui Dumnezeu ni le oferă sau ne apărăm, închiși în structuri șubrede care au pierdut capacitatea de primire? Ne va face bine să ne punem aceste întrebări în timpul întregii zile.

2. Un al doilea gând: Duhul Sfânt, aparent, pare să creeze dezordine în Biserică, pentru că aduce diversitatea carismelor, a darurilor; în schimb, toate acestea, sub acțiunea Lui, sunt o mare bogăție, pentru că Duhul Sfânt este Duhul unității, care nu înseamnă uniformitate, ci înseamnă a conduce din nou totul la armonie. În Biserică armonia o face Duhul Sfânt. Unul dintre Părinții Bisericii are o expresie care îmi place mult: Duhul Sfânt „ipsa harmonia est”. El este chiar armonia. Numai El poate să provoace diversitatea, pluralitatea, multiplicitatea și, în același timp, să realizeze unitatea. Și aici, când noi suntem cei care vrem să facem diversitatea și ne închidem în particularismele noastre, în exclusivismele noastre, aducem dezbinarea; și atunci când noi suntem cei care vrem să facem unitatea după planurile noastre umane, ajungem să aducem uniformitatea.

În schimb, dacă ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt, bogăția, varietatea, diversitatea nu devin niciodată conflict, pentru că El ne stimulează să trăim varietatea în comuniunea Bisericii. A merge împreună în Biserică, conduși de Păstori, care au o carismă și slujire speciale, este semn al acțiunii Duhului Sfânt; eclezialitatea este o caracteristică fundamentală pentru fiecare creștin, pentru fiecare comunitate, pentru fiecare mișcare. Biserica este cea care mi-l aduce pe Cristos și mă duce la Cristos; drumurile paralele sunt foarte periculoase! Atunci când ne aventurăm mergând dincolo de (proagon) învățătura și comunitatea eclezială – spune Apostolul Ioan în a doua sa scrisoare – și nu rămânem în ele, nu suntem uniți cu Dumnezeul lui Isus Cristos (cf. 2In 1,9). Să ne întrebăm așadar: sunt deschis la armonia Duhului Sfânt, depășind orice exclusivism? Mă las condus de El trăind în Biserică și cu Biserica?

3. Ultimul punct. Teologii antici spuneau: sufletul este un soi de navă cu pânze, Duhul Sfânt este vântul care suflă în pânze pentru a o face să meargă înainte, impulsurile și împingerile vântului sunt darurile Duhului. Fără împingerea Sa, fără harul Său, noi nu mergem înainte. Duhul Sfânt ne face să intrăm în misterul lui Dumnezeu cel viu și ne salvează de pericolul unei Biserici gnostice și al unei Biserici autoreferințiale, închisă în țarcul ei; ne stimulează să deschidem ușile pentru a ieși, pentru a vesti și a mărturisi viața cea bună a Evangheliei, pentru a comunica bucuria credinței, a întâlnirii cu Cristos. Duhul Sfânt este sufletul misiunii. Ceea ce a avut loc la Ierusalim în urmă cu aproape două mii de ani nu este un fapt îndepărtat de noi, este un fapt care ajunge la noi, care devine experiență vie în fiecare dintre noi.

Rusaliile din cenacolul din Ierusalim înseamnă începutul, un început care se prelungește. Duhul Sfânt este darul prin excelență al lui Cristos Înviat oferit apostolilor Săi, însă El vrea ca să ajungă la toți. Isus, așa cum am ascultat în Evanghelie, spune: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar El vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). Este Duhul Mângâietor, Mângâietorul, cel care dă curajul de a parcurge drumurile lumii ducând Evanghelia! Duhul Sfânt ne face să vedem orizontul și ne stimulează până la periferiile existențiale pentru a vesti viața lui Isus Cristos. Să ne întrebăm dacă avem tendința de a ne închide în noi înșine, în grupul nostru, sau dacă lăsăm ca Duhul Sfânt să ne deschidă la misiune. Să ne amintim astăzi de aceste trei cuvinte: noutate, armonie, misiune.

Liturgia de astăzi este o mare rugăciune pe care Biserica împreună cu Isus o înalță către Tatăl pentru ca să reînnoiască revărsarea Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi, fiecare grup, fiecare mișcare, în armonia Bisericii, să se adreseze Tatălui pentru a cere acest dar. Și astăzi, ca la nașterea sa, împreună cu Maria, Biserica invocă: „Veni, Sancte Spiritus! – Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioșilor tăi și aprinde în ele focul iubirii tale!” Amin.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.05.2013
Publicarea pe acest sit: 20.05.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns