Predica Papei la Liturghia cu canonizări

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu canonizări
Piața San Pietro, 12 mai 2013

Iubiți frați și surori,

În această a șaptea duminică din timpul Paștelui ne-am adunat cu bucurie pentru a celebra o sărbătoare a sfințeniei. Îi aducem mulțumiri lui Dumnezeu care a făcut să strălucească gloria sa, gloria iubirii, asupra martirilor din Otranto, asupra Maicii Laura Montoya și asupra Maicii Maria Guadalupe Garcia Zavala. Vă salut pe voi toți care ați venit pentru această sărbătoare – din Italia, din Columbia, din Mexic, din alte țări – și vă mulțumesc!

Vrem să privim la noii sfinți în lumina Cuvântului lui Dumnezeu proclamat. Un Cuvânt care ne-a invitat la fidelitatea față de Cristos, chiar până la martiriu; ne-a amintit urgența și frumusețea de a-l duce pe Cristos și Evanghelia sa tuturor; și ne-a vorbit despre mărturia carității, fără de care chiar martiriul și misiunea își pierd savoarea lor creștină.

Cartea Faptele Apostolilor, când ne vorbește despre diaconul Ștefan, primul martir, insistă în a spune că el era un om „plin de Duhul Sfânt” (6,5; 7,55). Ce înseamnă asta? Înseamnă că era plin de iubirea lui Dumnezeu, că toată persoana sa, viața sa era însuflețită de Duhul lui Cristos înviat, așa încât să-l urmeze pe Isus cu fidelitate totală, până la dăruirea de sine.

Astăzi Biserica propune spre venerația noastră o ceată de martiri, care au fost chemați împreună la mărturia supremă a Evangheliei, în 1480. Circa opt sute de persoane, care au supraviețuit asedierii și invadării orașului Otranto, au fost decapitate pe lângă acel oraș. Au refuzat să-și renege propria credință și au murit mărturisindu-l pe Cristos înviat. Unde au găsit forța pentru a rămâne fideli? Tocmai în credință, care ne face să vedem dincolo de limitele privirii noastre umane, dincolo de granița vieții pământești, ne face să contemplăm „cerurile deschise” – cum spune sfântul Ștefan – și pe Cristos viu la dreapta Tatălui. Dragi prieteni, să păstrăm credința pe care am primit-o și care este adevărata noastră comoară, să reînnoim fidelitatea noastră față de Domnul, chiar și în mijlocul obstacolelor și al neînțelegerilor; Dumnezeu va face să nu ne lipsească niciodată puterea și seninătatea.

În timp ce îi venerăm pe martirii din Otranto, să-i cerem lui Dumnezeu să-i sprijine pe atâția creștini care, chiar în aceste timpuri și în atâtea părți ale lumii, acum, încă îndură violențe și să le dea curajul fidelității și de a răspunde la rău cu binele.

Al doilea gând îl putem scoate din cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat în Evanghelie: „Mă rog pentru aceia care vor crede în mine, prin cuvântul lor; ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi” (In 17,20). Sfânta Laura Montoya a fost instrument de evanghelizare mai întâi ca învățătoare și apoi ca mamă spirituală a indigenilor, cărora le-a revărsat speranță, primindu-i cu iubirea învățată de la Dumnezeu și ducându-i la El cu o eficacitate pedagogică ce respecta cultura lor și nu se opunea ei. În opera sa de evanghelizare, Maica Laura s-a făcut într-adevăr toată pentru toți, conform expresiei sfântului Paul (cf. 1Cor 9,22). Și astăzi fiicele sale spirituale trăiesc și duc Evanghelia în locurile cele mai ascunse și nevoiașe, ca un fel de avangardă a Bisericii.

Această primă sfântă născută în frumoasa țară columbiană ne învață să fim generoși cu Dumnezeu, să nu trăim credința singuri – ca și cum ar fi posibil să se trăiască credința în mod izolat – ci s-o comunică, să ducem bucuria Evangheliei cu cuvântul și mărturia vieții în orice loc în care ne aflăm. În orice loc în care trăim să iradiem această viață a Evangheliei! Ne învață să vedem fața lui Isus reflectată în celălalt, să învingem indiferența și individualismul, care corodează comunitățile creștine și corodează inima noastră și ne învață să-i primim pe toți fără prejudecăți, fără discriminări, fără reticențe, cu iubire sinceră, dăruindu-le ceea ce este mai bun în noi și mai ales împărtășind cu ei ceea ce avem mai prețios, care nu sunt operele noastre sau organizațiile noastre, nu! Ceea ce avem mai prețios este Cristos și Evanghelia sa.

În sfârșit, un al treilea gând. În Evanghelia de astăzi, Isus îl roagă pe Tatăl cu aceste cuvinte: „Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei” (In 17,26). Fidelitatea martirilor până la moarte și proclamarea Evangheliei la toți se înrădăcinează, își au rădăcina lor în iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt (cf. Rom 5,5) și în mărturia pe care trebuie s-o dăm despre această iubire în viața noastră zilnică. Sfânta Maria Guadalupe Garcia Zavala știa bine acest lucru. Renunțând la o viață comodă – câtă daună aduce viața comodă, bunăstarea; „îmburghezirea” inimii ne paralizează -, renunțând la o viață comodă pentru a urma chemarea lui Isus, învăța să iubească sărăcia, pentru a-i putea iubi mai mult pe cei săraci și pe cei bolnavi. Maica Lupita îngenunchea pe pavimentul spitalului în fața bolnavilor și a celor abandonați pentru a-i sluji cu duioșie și compasiune. Și asta se numește: „a atinge trupul lui Cristos”. Săracii, abandonații, bolnavii, marginalizații sunt trupul lui Cristos. Și Maica Lupita atingea trupul lui Cristos și ne-a învățat acest mod de a acționa: să nu ne rușinăm, să nu ne fie frică, să nu simțim repugnanță să „atingem trupul lui Cristos”! Maica Lupita a înțeles ce anume înseamnă acest „a atinge trupul lui Cristos”. Și astăzi fiicele sale spirituale încearcă să reflecteze iubirea lui Dumnezeu în operele de caritate, fără a precupeți sacrificii și înfruntând cu blândețe, cu perseverență apostolică (hypomon?), suportând cu curaj orice obstacol.

Această nouă sfântă mexicană ne invită să iubim așa cum ne-a iubit Isus și asta comportă să nu ne închidem în noi înșine, în propriile probleme, în propriile idei, în propriile interese, în această mică lume care ne aduce atâta daună, ci să ieșim și să mergem în întâmpinarea celui care are nevoie de atenție, de înțelegere, de ajutor, pentru a-i duce apropierea călduroasă a iubirii lui Dumnezeu, prin gesturi de delicatețe, de afecțiune sinceră și de iubire.

Fidelitatea față de Cristos și față de Evanghelia sa, pentru a o vesti cu cuvântul și cu viața, mărturisind iubirea lui Dumnezeu cu iubirea noastră, cu caritatea noastră față de toți: sunt exemple luminoase și învățături pe care ni le oferă sfinții proclamați astăzi, dar care trezesc și întrebări puse vieții noastre: Cum sunt eu fidel față de Cristos? Să ducem cu noi această întrebare, pentru a ne gândi la ea în timpul zilei: cum sunt eu fidel față de Cristos? Sunt capabil să „arăt” credința mea cu respect, dar și cu curaj? Sunt atent față de ceilalți, îmi dau seama de cel care este în nevoie, văd în toți frați și surori care trebuie iubiți? Să cerem, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria și a noilor sfinți, ca Domnul să umple viața noastră cu bucuria iubirii sale. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.05.2013
Publicarea pe acest sit: 13.05.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns