Discursul Papei la celebrarea ecumenică din Ierusalim

Discursului Sfântului Părinte Papa Francisc
la celebrarea ecumenică ocazionată
de a 50-a aniversare a întâlnirii la Ierusalim
dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora
Ierusalim, Bazilica Sfântului Mormânt, 25 mai 2014

Sanctitate, preaiubiți frați Episcopi, preaiubiți frați și surori,

În această bazilică, la care fiecare creștin privește cu profundă venerație, ajunge la culmea sa pelerinajul pe care îl fac împreună cu iubitul meu frate în Cristos, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Îl facem pe urmele veneraților noștri predecesori, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenagora, care, cu curaj și docilitate față de Duhul Sfânt, au dat loc în urmă cu cincizeci de ani, în Cetatea sfântă a Ierusalimului, la întâlnirea istorică dintre Episcopul de Roma și Patriarhul de Constantinopol. Vă salut cordial pe voi toți prezenți. Îndeosebi, îi mulțumesc din inimă pentru că făcut posibil acest moment Preafericirii Sale Teofil, care a voit să ne adreseze cuvinte respectuoase de bun-venit, precum și Preafericirii Sale Nourhan Manoogian și Cucernicului Părinte Pierbattista Pizzaballa.

Este un har extraordinar să fim aici reuniți în rugăciune. Mormântul gol, acel mormânt nou situat într-o grădină, unde Iosif din Arimateea a depus cu evlavie trupul lui Isus, este locul din care pornește vestea Învierii: „Voi, nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut! Mergeți în grabă și spuneți discipolilor lui: «A înviat din morți»” (Mt 28,5-7). Această veste, confirmată de mărturia celor cărora le-a apărut Domnul Înviat, este inima mesajului creștin, transmis cu fidelitate din generație în generație, așa cum încă de la început atestă apostolul Paul: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor15,3-4). Este fundamentul credinței care ne unește, grație căreia împreună mărturisim că Isus Cristos, Fiu unic născut al Tatălui și unicul nostru Domn, „a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat, s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți” (Simbolul apostolilor). Fiecare dintre noi, botezat în Cristos, a înviat în mod spiritual din acest mormânt, pentru că toți la Botez am fost realmente încorporați Primului Născut din întreaga creație, am fost înmormântați împreună cu El, pentru a învia cu El și a putea umbla într-o viață nouă (cf. Rom 6,4).

Să primim harul special al acestui moment. Să stăm în reculegere evlavioasă lângă mormântul gol, pentru a redescoperi măreția vocației noastre creștine: suntem bărbați și femei ai învierii, nu ai morții. Să învățăm, din acest loc, să trăim viața noastră, travaliile din Bisericile noastre și din întreaga lume în lumina dimineții de Paști. Fiecare rană, fiecare suferință, fiecare durere, au fost încărcate pe umerii proprii de Bunul Păstor, care s-a oferit pe sine însuși și cu jertfa sa ne-a deschis trecerea la viața veșnică. Rănile sale deschise sunt ca breșa prin care se revarsă asupra lumii torentul milostivirii sale. Să nu lăsăm să ni se fure fundamentul speranței noastre, care este tocmai acesta: Christos anesti! Să nu privăm lumea de vestea cea bună a Învierii! Și să nu fim surzi la apelul puternic la unitate care răsună chiar din acest loc, în cuvintele Celui care, ca Înviat, ne numește pe noi toți „frații mei” (cf. Mt 28,10; In 20,17).

Desigur, nu putem nega diviziunile care încă există între noi, discipoli ai lui Isus: acest loc sacru ne face să simțim cu suferință mai mare drama. Și totuși, la cincizeci de ani de la îmbrățișarea acelor doi venerabili Părinți, recunoaștem cu recunoștință și reînnoită uimire cum a fost posibil, prin impulsul Duhului Sfânt, să se facă pași cu adevărat importanți spre unitate. Suntem conștienți că rămâne de parcurs încă alt drum pentru a ajunge la acea plinătate de comuniune care să se poată exprima și în împărtășirea aceleiași Mese euharistice, pe care o dorim cu ardoare; însă divergențele nu trebuie să ne înspăimânte și să paralizeze drumul nostru. Trebuie să credem că, așa cum a fost dată la o parte piatra de la mormânt, tot așa vor putea fi înlăturate toate piedicile care încă împiedică deplina comuniune dintre noi. Va fi un har de înviere, pe care putem deja să-l pregustăm astăzi. De fiecare dată când cerem iertare unii de la alții pentru păcatele comise față de alți creștini și de fiecare dată când avem curajul de a acorda și de a primi această iertare, noi experimentăm învierea! De fiecare dată când, fiind depășite vechi prejudecăți, avem curajul de a promova noi raporturi fraterne, noi mărturisim că Cristos a înviat cu adevărat! De fiecare dată când gândim viitorul Bisericii pornind de la vocația sa la unitate, strălucește lumina dimineții de Paști! În această privință, doresc să reînnoiesc auspiciul exprimat deja de Predecesorii mei, de a menține un dialog cu toți frații în Cristos pentru a găsi o formă de exercitare a slujirii proprii a Episcopului de Roma care, în conformitate cu misiunea sa, să se deschidă la o situație nouă și să poată fi, în contextul actual, o slujire de iubire și de comuniune recunoscută de toți (cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ut unum sint, 95-96).

În timp ce ne oprim ca pelerini în aceste locuri sfinte, amintirea noastră rugătoare se îndreaptă spre întreaga regiune din Orientul Mijlociu, din păcate așa de des marcată de violențe și conflicte. Și nu-i uităm, în rugăciunea noastră, pe atâția bărbați și femei care, în diferite părți ale planetei, suferă din cauza războiului, a sărăciei, a foametei; precum și pe numeroșii creștini persecutați datorită credinței lor în Domnul Înviat. Atunci când creștinii din diferite confesiuni ajung să sufere împreună, unii alături de alții, și să-și acorde ajutor unii altora cu caritate fraternă, se realizează un ecumenism al suferinței, se realizează ecumenismului sângelui, care are o eficacitate deosebită nu numai pentru contextele în care el are lor, ci, în virtutea comuniunii sfinților, și pentru toată Biserica. Cei care din ură față de credință îi ucid, îi persecută pe creștini, nu-i întreabă pe ei dacă sunt ortodocși sau dacă sunt catolici: sunt creștini. Sângele creștinilor este același.

Sanctitate, Frate iubit, preaiubiți frați cu toții, să punem deoparte ezitările pe care le-am moștenit din trecut și să deschidem inima noastră la acțiunea Duhului Sfânt, Duhul Iubirii (cf. Rom 5,5) pentru a merge împreună vioi spre ziua binecuvântată a regăsitei noastre comuniuni depline. În acest drum ne simțim susținuți de rugăciunea pe care Isus însuși, în acest oraș, în ajunul pătimirii, morții și învierii sale, a înălțat-o către Tatăl pentru discipolii săi și pe care nu încetăm să ne-o însușim cu umilință: „Să fie una… ca lumea să creadă” (In 17,21). Și atunci când neunirea ne face pesimiști, mai puțin curajoși, descurajați, să mergem cu toții sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci când în sufletul creștin sunt turbulențe spirituale, numai sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu vom găsi pace. Fie ca Ea să ne ajute în acest drum.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.05.2014
Publicarea pe acest sit: 26.05.2014
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns