Audienţa generală de miercuri

Sfântul Ciprian
miercuri, 6 iunie 2007

Dragi frați și surori,

În seria catehezelor noastre despre marile personalități ale Bisericii antice, ajungem astăzi la un deosebit Episcop african al secolului al III-lea, sfântul Ciprian, „primul episcop care în Africa a primit coroana martiriului”. În aceeași măsură renumele său – după cum atestă diaconul Ponțiu, care i-a relatat cel dintâi viața – este legat de creativitatea literară și de activitatea pastorală a celor treisprezece ani care s-au scurs între convertirea și martiriul său (cfr. Viața 19,7; 1,1). Născut la Cartagina într-o familie păgână, după o tinerețe risipitoare Ciprian s-a convertit la creștinism la vârsta de 35 de ani. El însuși povestește itinerarul său spiritual: „Când încă zăceam ca într-o noapte întunecată”, scrie la câteva luni după botez, „mi s-a părut extrem de dificil și greu să fac ceea ce milostivirea lui Dumnezeu îmi propunea… Eram legat prin prea multe erori de viața mea trecută, și nu credeam că mă voi putea elibera, atât de mult îmi urmam viciile și dădeam ocazie dorințelor mele rele… Dar apoi, cu ajutorul apei regeneratoare, a fost spălată mizeria vieții mele de dinainte; o lumină suverană s-a răspândit în inima mea; o a doua naștere mi-a redat o ființă în întregime nouă. În mod miraculos a început atunci să se risipească orice îndoială… Înțelegeam cu claritate că era pământesc ceea ce mai înainte trăiam în mine, în sclavia viciilor trupului, și era în schimb divin și ceresc ceea ce Duhul Sfânt generase de acum în mine” (Către Donatus, 3-4).

Imediat după convertire, Ciprian – nu fără invidie și împotrivire – este ales în slujirea preoțească și ridicat la demnitatea de episcop. În scurta perioadă a episcopatului său înfruntă primele două persecuții decretate de un edict imperial, aceea a lui Decius (250) și aceea a lui Valerian (257-258). După persecuția deosebit de crudă a lui Decius, Episcopul a trebuit să se angajeze în mod îndârjit pentru a readuce disciplina în comunitatea creștină. Mulți creștini, de fapt, se lepădaseră, sau oricum nu avuseseră o atitudine corectă în fața încercării. Erau așa-numiții lapși – adică cei „căzuți” -, care doreau cu ardoare să reintre în comunitate. Dezbaterea privind reprimirea lor a ajuns să-i dividă pe creștinii din Cartagina între laxiști și rigoriști. La aceste dificultăți s-a adăugat și o mare epidemie de ciumă care a răvășit Africa și a ridicat întrebări teologice tulburătoare atât în interiorul comunității cât și în confruntările cu păgânii. Trebuie să amintim, în sfârșit, controversa dintre Ciprian și episcopul Romei, Ștefan, privind validitatea botezului administrat păgânilor de către creștinii eretici.

În aceste circumstanțe cu adevărat dificile Ciprian a dovedit adevărate abilități de conducător: a fost sever, dar nu inflexibil, cu lapșii, acordându-le posibilitatea iertării după o penitență exemplară; în fața Romei a fost ferm în a apăra tradițiile sănătoase ale Bisericii africane: a fost plin de umanitate și pătruns de cel mai autentic spirit evanghelic în a-i îndemna pe creștini să ofere ajutor fratern păgânilor în timpul epidemiei de ciumă; a știut să păstreze măsura dreaptă în a aminti credincioșilor – prea speriați că își vor pierde viața și bunurile pământești – că pentru ei adevărata viață și adevăratele bunuri nu sunt cele ale acestei lumi; a fost neclintit în a combate obiceiurile rele și păcatele care devastau viața morală, mai ales avariția. „Astfel își trăia zilele”, relatează acest moment diaconul Ponțiu, „când iată că – din ordinul proconsulului – a ajuns pe neașteptate la locuința sa șeful poliției” (Viața, 15,1). În acea zi sfântul episcop a fost arestat, și după un scurt interogatoriu a înfruntat plin de curaj martiriul în mijlocul poporului său.

Ciprian a scris numeroase tratate și scrisori, totdeauna legate de ministerul său pastoral. Puțin înclinat spre speculația teologică, scrie mai ales pentru edificarea comunității și pentru comportamentul bun al credincioșilor. De fapt, Biserica este tema care îi este de departe cea mai dragă. Distinge între Biserica vizibilă, ierarhică, și Biserica invizibilă, mistică, însă susține cu tărie că Biserica este una singură, fondată pe Petru. Nu obosește să repete că „cel care abandonează catedra lui Petru, pe care este fondată Biserica, se amăgește că rămâne în Biserică” (Unitatea Bisericii catolice, 4). Ciprian știe bine, și a spus-o prin cuvinte clare, „în afara Bisericii nu există mântuire” (Epistola 4,4 și 73,21), și că „nu poate să-l aibă pe Dumnezeu drept tată cel care nu are Biserica drept mamă” (Unitatea Bisericii catolice, 7): unitate despre care spune că își găsește fundamentul în Petru (ibid., 4) și realizarea perfectă în Euharistie (Epistola 63,13). „Există un singur Dumnezeu, un singur Cristos”, avertizează Ciprian, o singură credință, un singur popor creștin, strâns în puternică unitate de cimentul păcii: și nu poate fi separat ceea ce este una prin natură” (Unitatea Bisericii catolice 23).

Am vorbit despre gândirea sa privind Biserica, dar nu trebuie neglijată nici învățătura lui Ciprian despre rugăciune. Mi-e îmi place mai ales cartea sa despre „Tatăl nostru”, care m-a ajutat mult să înțeleg mai bine și să recit mai bine „rugăciunea Domnului”: Ciprian învață cum tocmai în „Tatăl Nostru” îi este dat creștinului modul corect de a se ruga; și subliniază că această rugăciune este la plural, „pentru ca cel care se roagă să nu se roage doar pentru sine. Rugăciunea noastră – scrie – este publică și comunitară și, când noi ne rugăm, nu ne rugăm pentru unul singur, ci pentru tot poporul, pentru că suntem una împreună cu tot poporul” (Rugăciunea Domnului 8). Astfel rugăciunea personală și cea liturgică se prezintă puternic legate între ele. Unitatea lor provine din faptul că ele răspund aceluiași Cuvânt al Domnului. Creștinul nu spune „Tatăl meu„, ci „Tatăl nostru„, chiar și în taina camerei închise, pentru că știe că în orice loc, în orice împrejurare, el este membru al unuia și aceluiași Trup.

„Să ne rugăm așadar, fraților preaiubiți”, scrie Episcopul de Cartagina, „așa cum Dumnezeu, Învățătorul, ne-a învățat. Este o rugăciune confidențială și intimă să-l rogi pe Dumnezeu cu ceea ce este al său, să faci să urce la urechile sale rugăciunea lui Cristos. Să recunoască Tatăl cuvintele Fiului său, când rostim o rugăciune: cel care locuiește în mod interior sufletul să fie prezent și în voce… La rugăciune, pe deasupra, trebuie să se folosească un mod de a vorbi și de a te ruga care, cu disciplină, să păstreze calmul și prudența. Să ne gândim că suntem în fața privirii lui Dumnezeu. Trebuie să fim plăcuți ochilor dumnezeiești atât prin atitudinea trupului cât și prin tonul vocii… Și când ne unim cu frații și celebrăm jertfele divine cu preotul lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim de teama plină de respect și de disciplină, nu să risipim în vânt încoace și încolo rugăciunile noastre cu voci nepoliticoase, nici să trântim cu o locvacitate zgomotoasă o cerere care trebuie prezentată lui Dumnezeu cu moderație, pentru că Dumnezeu este ascultător nu al vocii, ci al inimii (non vocis sed cordis auditor est)” (3-4). Este vorba despre cuvinte care rămân valabile și astăzi și ne ajută să celebrăm bine Sfânta Liturghie.

În concluzie, Ciprian se situează la originile acelei fecunde tradiții teologico-spirituale care vede în „inimă” locul privilegiat al rugăciunii. Conform Bibliei și Sfinților Părinți, de fapt, inima este intimitatea omului, locul în care locuiește Dumnezeu. În ea se realizează acea întâlnire în care Dumnezeu vorbește omului, și omul îl ascultă pe Dumnezeu; omul vorbește lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl ascultă pe om: totul prin intermediul unicului Cuvânt divin. Tocmai în acest sens – făcându-se ecoul lui Ciprian – Smaragdo, abate de San Michele alla Mosa în primii ani ai celui de-al nouălea secol, atestă că rugăciunea „este lucrarea inimii, nu a buzelor, pentru că Dumnezeu privește nu la cuvinte, ci la inima celui care se roagă” (Diadema monahilor, 1).

Preaiubiților, să facem să fie a noastră această „inimă în ascultare”, despre care ne vorbesc Biblia (cfr 1Re 3,9) și Sfinții Părinți: avem atâta nevoie de ea! Doar astfel vom putea să experimentăm pe deplin că Dumnezeu este Tatăl nostru, și că Biserica, Mireasa sfântă a lui Cristos, este cu adevărat Mama noastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 06.06.2007
Publicarea pe acest sit: 06.06.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns