Salutul Patriarhului ecumenic la deschiderea Anului Credinţei

Preaiubite frate în Domnul, Sanctitatea Voastră Papă Benedict,

Frați și Surori,

Când Cristos se pregătea pentru experiența din Ghetsemani, a rostit o rugăciune pentru unitate prezentată în capitolul 17, versetul 11 din Evanghelia sfântului Ioan: „… păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi”. De-a lungul secolelor cu adevărat am fost păstrați cu puterea și iubirea lui Cristos și în momentul potrivit al istoriei Duhul Sfânt a coborât asupra noastră și am început parcursul lung spre unitatea vizibilă dorită de Cristos. Acest lucru a fost confirmat de Unitatis redintegratio 1: „Nenumărați oameni au fost pretutindeni îndemnați de acest har și, sub acțiunea Duhului Sfânt, a apărut și între frații noștri despărțiți o mișcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unității tuturor creștinilor”.

În această piață, o celebrare puternică și semnificativă a manifestat inima și mintea Bisericii Catolice Romane, conducând-o în acești cincizeci de ani până la lumea contemporană. Deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, piatră de hotar transformatoare, a fost inspirată de realitatea fundamentală că Fiul și Logosul întrupat al lui Dumnezeu este acolo „unde doi sau trei sunt adunați în numele său” (Mt 18,20) și că Duhul care purcede de la Tatăl „ne va conduce la tot adevărul” (In 16,13).

În acești cincizeci de ani, ne amintim cu claritate și duioșie, dar și cu bucurie și entuziasm, discuțiile noastre personale cu episcopi și cu experți teologi în timpul formării noastre – ca tânăr student – la Institutul Pontifical Oriental, precum și participarea noastră personală la câteva sesiuni speciale ale Conciliului. Suntem martori oculari ai modului în care episcopii au experimentat cu reînnoită conștiință validitatea – și un întărit sentiment de continuitate – tradiției și a credinței „care a fost transmisă sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3). A fost o perioadă promițătoare, bogată în speranță, atât în interiorul cât și în exteriorul Bisericii voastre.

Am observat că pentru Biserica ortodoxă aceasta a fost o perioadă de schimburi și de așteptări. De exemplu, convocarea primelor Conferințe Panortodoxe la Rodi, a condus la Conferințele Pre-Conciliare ca pregătire a Marelui Conciliu al Bisericilor Ortodoxe. Aceste schimburi vor demonstra lumii moderne marea mărturie de unitate a Bisericii ortodoxe. În afară de asta, această perioadă a coincis cu „dialogul iubirii” și a anunțat Comisia Internațională Unită pentru Dialogul Teologic dintre Biserica catolică romană și Biserica ortodoxă, instaurat de venerabilii noștri predecesori Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Ecumenic Dimitrios.

În cursul ultimelor cinci decenii, cuceririle obținute de această adunare au fost diferite, așa cum a fost demonstrat de o serie de constituții, declarații și decrete importante și influente. Am contemplat reînnoirea spiritului și „întoarcerea la origini” prin studiul liturgic, cercetarea biblică și doctrina patristică. Am apreciat efortul treptat de eliberare de limitarea academică rigidă la deschiderea dialogului ecumenic, care a condus la abrogările reciproce ale excomunicărilor din anul 1054, schimbul de urări, restituirea relicvelor, începutul dialogurilor importante și vizitele reciproce în sediile noastre respective.

Drumul nostru n-a fost mereu ușor sau scutit de suferințe și provocări. De fapt, știm „cât de strâmtă este poarta și cât de îngustă calea” (Mt 7,14). Teologia fundamentală și temele principale de la Conciliul al II-lea din Vatican – misterul Bisericii, sacralitatea liturgiei și autoritatea episcopului – sunt greu de aplicat cu practică asiduă și se aseamănă cu eforturi în timpul întregii vieți și cu angajarea întregii Biserici. Deci, poarta ar trebui să rămână deschisă pentru o primire mai profundă, o angajare pastorală mai mare și o interpretare eclezială tot mai aprofundată a Conciliului al II-lea din Vatican.

Continuând împreună acest drum, oferim mulțumire și glorie Dumnezeului celui viu – Tată, Fiu și Duh Sfânt – pentru că însăși adunarea episcopilor a recunoscut importanța reflecției și a dialogului sincer dintre „Bisericile noastre surori”. Ne unim în „speranța că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur locaș întărit de Piatra Unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una” (Unitatis redintegratio 18).

Cu Cristos, piatra noastră unghiulară și cu tradiția pe care o avem în comun, vom fi capabili – sau, mai degrabă, vom fi făcuți capabili de darul și de harul lui Dumnezeu – de a ajunge la o apreciere mai bună și la o exprimare mai completă a Trupului lui Cristos. Cu eforturile noastre continue conforme spiritului tradiției Bisericii primare și în lumina Bisericii Conciliilor din primul mileniu, vom putea experimenta unitatea vizibilă care se află numai dincolo de timpul nostru de astăzi.

Biserica este mereu în frunte în speciala sa dimensiune profetică și pastorală, îmbrățișează blândețea și spiritualitatea sa caracteristică și-i slujește cu sensibilitate umilă pe „acești frați mai mici ai lui Cristos” (Mt 25,40).

Frate preaiubit, prezența noastră aici semnifică și marchează angajarea noastră de a mărturisi împreună mesajul de mântuire și vindecare pentru frații noștri cei mai mici: săracii, asupriții, marginalizații în lumea creată de Dumnezeu. Să începem rugăciuni pentru pacea și sănătatea fraților și surorilor noștri creștini care trăiesc în Orientul Mijlociu. În actuala situație de violență, separare și dezbinare care se intensifică între popoare și națiuni, fie ca iubirea și dorința de armonie pe care le declarăm aici și înțelegerea pe care o căutăm prin dialogul și respectul reciproc să fie model pentru lumea noastră. Fie ca omenirea să poată întinde mâna „celuilalt” și să putem lucra împreună pentru a depăși durerea popoarelor pretutindeni, îndeosebi acolo unde se suferă din cauza foamei, a dezastrelor naturale, a bolilor și a războiului care, până la urmă, lovește viața noastră a tuturor.

În lumina a tot ceea ce Biserica ar mai trebui să facă în lume și cu mare apreciere față de progresul pe care l-am împărtășit, suntem onorați că am fost invitați să participăm – și cu modestie chemați să oferim cuvântul nostru – la această solemnă și festivă comemorare a Conciliului al II-lea din Vatican. Nu este numai coincidență că această ocazie marchează pentru Biserica voastră inaugurarea solemnă a „Anului Credinței”, dat fiind faptul că credința oferă un semn evident al drumului pe care l-am parcurs împreună de-a lungul cărării reconcilierii și unității vizibile.

În încheiere, noi din toată inima vă felicităm, Sanctitate, Frate Preaiubit – uniți cu binecuvântata mulțime a credincioșilor adunați aici – și vă îmbrățișăm cu fraternitate cu ocazia fericită a acestei celebrări comemorative. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.