Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 16 aprilie 2022
Mulți scriitori au evocat frumusețea nopților luminate de stele. În schimb, nopțile de război sunt străbătute de poteci luminoase ale morții. În această noapte, dragi frați și surori, să ne lăsăm prinși de mâna femeilor din Evanghelie, ca să descoperim împreună cu ele cum izvorăște lumina lui Dumnezeu care strălucește în beznele lumii. Acele femei, în timp ce noaptea se risipea și primele lumini ale zorilor au răsărit fără vreun zgomot, s-au dus la mormânt pentru a unge trupul lui Isus. Și acolo, ele trăiesc o experiență șocantă: mai întâi descoperă că mormântul este gol; apoi văd două figuri în haine strălucitoare, care le spun că Isus a înviat; și îndată aleargă să anunțe vestea celorlalți ucenici (cf. Lc 24,1-10). Ele văd, ascultă, anunță: cu aceste trei fapte intrăm și noi în Paștele Domnului.
Femeile văd. Prima vestire a Învierii nu este încredințată unei formule ce ar trebui înțeleasă, ci unui semn care trebuie contemplat. Într-un cimitir, lângă un mormânt, unde totul trebuia să fie ordonat și liniștit, femeile „au văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt și, când au intrat, nu au găsit trupul Domnului Isus” (vv. 2-3). Paștele, așadar, începe prin a răsturna schemele noastre. Vine împreună cu darul unei speranțe surprinzătoare. Și totuși nu este ușor să-l primești. Uneori – trebuie să recunoaștem – în inima noastră această speranță nu-și află locul. La fel ca femeile din Evanghelie, chiar și în noi predomină întrebările, îndoielile, iar prima reacție în fața semnului neașteptat este frica, „fața îndreptată spre pământ” (cf. vv. 4-5).
Prea des privim viața și realitatea cu ochii îndreptați în jos; ne fixăm doar la ziua de azi care trece, suntem deziluzionați de viitor, ne închidem în nevoile noastre, ne obișnuim cu închisoarea apatiei, în timp ce continuăm să ne plângem și să credem că lucrurile nu se vor schimba niciodată. Și astfel, rămânem nemișcați în fața mormântului resemnării și al fatalismului și îngropăm bucuria de a trăi. Cu toate acestea, Domnul, în această noapte, vrea să ne dea ochi diferiți, luminați de speranța că frica, durerea și moartea nu vor avea ultimul cuvânt asupra noastră. Datorită Paștelui lui Isus putem face saltul de la neant la viață, „și moartea nu ne va mai putea să ne lipsească de existența noastră” (K. Rahner, Ce înseamnă Paștele, Brescia 2021, p. 28): ea a fost în totalitate și pentru totdeauna îmbrățișată de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Adevărat, ne poate speria și paraliza. Dar Domnul a înviat! Să ne ridicăm privirea, să dăm deoparte vălul amărăciunii și al tristeții din ochii noștri, să ne deschidem speranței lui Dumnezeu!
În al doilea rând, femeile ascultă. După ce au văzut mormântul gol, doi bărbați îmbrăcați în haine strălucitoare le-au zis: „De ce căutați pe Cel viu printre morți? Nu este aici, a înviat” (vv. 5-6). Ne face bine să ascultăm și să repetăm aceste cuvinte: nu este aici ! De fiecare dată când ne pretindem că am înțeles totul despre Dumnezeu, pentru a-l putea încadra în schemele noastre, să ne spunem nouă înșine: Nu este aici! De fiecare dată când Îl căutăm doar în emoția trecătoare sau în ceasul de nevoie, ca mai apoi să-l lăsăm deoparte și să uităm de el în situațiile și alegerile concrete ale fiecărei zile, să spunem: Nu este aici! Și când ne gândim să-l întemnițăm în cuvintele noastre, în formulele și obiceiurile noastre, dar uităm să-l căutăm în cele mai întunecate colțuri ale vieții, unde se află cei care plâng, se luptă, suferă și speră, să repetăm: Nu este aici!
Să ascultăm și noi întrebarea adresată femeilor: „De ce-L căutați pe Cel viu printre morți?”. Nu putem celebra Paștele dacă continuăm să rămânem în moarte; dacă rămânem prizonieri ai trecutului; dacă în viață nu avem curajul să ne lăsăm iertați de Dumnezeu, să ne schimbăm, să ne încetăm a mai săvârși faptele răului, să ne hotărâm pentru Isus și pentru dragostea Lui; dacă reducem credința la o amuletă, făcând din Dumnezeu o amintire frumoasă a vremurilor trecute, în loc să-l întâlnim astăzi, ca Dumnezeu viu care vrea să ne transforme pe noi și lumea. Un creștinism care îl caută pe Domnul printre epavele trecutului și îl încuie în mormântul obișnuinței este un creștinism fără Paști. Dar Domnul a înviat! Să nu zăbovim în jurul mormintelor, ci să mergem să-L redescoperim pe El, Cel Viu! Și să nu ne fie teamă să-L căutăm pe chipurile fraților noștri, în istoria celor care nădăjduiesc și a celor care visează, în durerea celor care plâng și suferă: Dumnezeu este acolo!
În sfârșit, femeile anunță. Ce anunță? Bucuria Învierii. Paștele nu are loc ca să-i aline în adâncul sufletului pe cei care plâng moartea lui Isus, ci pentru ca să deschidă larg inimile la anunțul extraordinar al Victoriei lui Dumnezeu asupra răului și al morții. Lumina Învierii nu vrea, prin urmare, să țină femeile în extazul bucuriei personale, nu acceptă atitudini sedentare, ci dă naștere unor ucenici misionari care „se întorc de la mormânt” (cf. v. 9) și duc tuturor Evanghelia Celui Înviat. Iată de ce, după ce au văzut și au auzit, femeile aleargă să vestească ucenicilor bucuria Învierii. Ele știu că ar putea fi luate drept nebune, până acolo încât Evanghelia spune că cuvintele lor păreau „drept o aiureală” (v. 11), dar nu sunt preocupate de reputația lor, de salvarea imaginii lor; nu măsoară sentimentele, nu calculează cuvintele.
Cât de frumoasă este o Biserică care aleargă în acest fel pe drumurile lumii! Fără temeri, fără tactici și oportunism; numai cu dorința de a aduce bucuria Evangheliei tuturor. La aceasta suntem chemați: să-L facem experiența întâlnirii cu Cel Înviat și să-l împărtășim altora; să rostogolească acea piatră de pe mormânt, în care L-am pecetluit adesea pe Domnul, pentru a răspândi bucuria Lui în lume. Să facem să învie Isus, Cel Viu, din mormintele în care l-am încuiat; să-l eliberăm de formalitățile în care l-am închis adesea; să ne trezim din somnul vieții liniștite în care l-am așezat uneori, astfel încât să nu deranjeze și să incomodeze. Să-L purtăm în viața de zi cu zi: cu gesturi de pace în această perioadă marcată de ororile războiului; cu fapte de împăcare în relații rupte și compasiune față de cei aflați în nevoie; cu acțiuni de dreptate în mijlocul inegalităților și al adevărului în mijlocul minciunilor. Și, mai presus de toate, cu lucrări de dragoste și fraternitate.
Frați și surori, speranța noastră se numește Isus. El a intrat în mormântul păcatului nostru, a ajuns în cel mai îndepărtat punct în care am fost pierduți, a umblat prin hățișul fricilor noastre, a purtat greutatea asupririlor noastre și, din cele mai întunecate adâncimi ale morții noastre, ne-a trezit la viață și ne-a transformat doliul în dans. Să facem Paștele cu Cristos! El este viu și trece, transformă și eliberează și astăzi. Cu El răul nu mai are putere, eșecul nu ne poate împiedica să pornim din nou, moartea devine o trecere la începutul unei noi vieți. Pentru că împreună cu Isus, Cel Înviat, nici o noapte nu este infinită; și chiar și în întunericul cel mai gros, steaua dimineții strălucește.
În acest întuneric în care trăiți, domnule primar, doamnelor și domnilor parlamentari, întunericul întunecat al războiului, al cruzimii, ne rugăm cu toții, ne rugăm cu voi și pentru voi, în această noapte. Ne rugăm pentru atâtea suferințe. Nu putem decât să vă oferim compania noastră, rugăciunea noastră și să vă spunem: “Curaj! Noi vă însoțim!”. Și, de asemenea, să vă spun cel mai mare lucru pe care îl sărbătorim astăzi: Christòs voskrés (Cristos a înviat!)