Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea primelor Vespere la prima duminică din Advent
Bazilica San Pietro, sâmbătă, 2 decembrie 2006
Iubiți frați și surori!
Primul antifon al aceste celebrări vesperale este într-un fel deschiderea perioadei Adventului și răsună ca antifon al întregului an liturgic. Să îl reascultăm: „Vestiți tuturor popoarelor: iată, vine Dumnezeu, mântuitorul nostru!” La începutul unui nou ciclu anual, liturgia invită Biserica să reînnoiască vestea sa tuturor neamurilor, veste pe care o rezumă în două cuvinte: „Dumnezeu vine”. Această expresie atât de concisă cuprinde o forță sugestivă mereu nouă. Să ne oprim un moment pentru a reflecta: nu este folosit trecutul – Dumnezeu a venit -, nici viitorul – Dumnezeu va veni -, ci prezentul: „Dumnezeu vine”. Este vorba, dacă observăm bine, despre un prezent continuu, adică despre o acțiune care se realizează mereu: s-a întâmplat, se întâmplă acum și se va întâmpla din nou. În orice moment, „Dumnezeu vine”. Verbul „a veni” apare aici ca un verb „teologic”, de-a dreptul „teologal”, deoarece spune ceva ce privește natura însăși a lui Dumnezeu. A vesti că „Dumnezeu vine” echivalează așadar cu a-l vesti pur și simplu pe Dumnezeu însuși, printr-o trăsătură a Sa esențială și care îl caracterizează: faptul de a fi Dumnezeu-care-vine.
Adventul recheamă credincioșii să devină conștienți de acest adevăr și să acționeze în consecință. Răsună ca un apel salutar în succesiunea zilelor, a săptămânilor, a lunilor: Trezește-te! Amintește-ți că Dumnezeu vine! Nu ieri, nu mâine, ci astăzi, acum! Unicul Dumnezeu adevărat, „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob” nu este un Dumnezeu care stă în cer, care nu se interesează de noi și de istoria noastră, ci este Dumnezeul-care-vine. Este un Tată care nu încetează niciodată să se gândească la noi și, în respectul extrem față de libertatea noastră, dorește să ne întâlnească și să ne viziteze; dorește să vină, să locuiască în mijlocul nostru, să rămână cu noi. „Venirea” sa este mânată de voința de a ne elibera de rău și de moarte, de tot ceea ce împiedică adevărata noastră fericire. Dumnezeu vine să ne mântuiască.
Părinții Bisericii observă că „venirea lui Dumnezeu” – continuă și, să spunem așa, firească pentru ființa sa – se concentrează în cele două principale veniri ale lui Cristos, cea a Întrupării Sale și cea a întoarcerii Sale în slavă la sfârșitul istoriei (cfr Ciril din Ierusalim, Cateheze 15,1: PG 33,870). Timpul Adventului trăiește în întregime din această polaritate. În primele zile accentul cade pe așteptarea ultimei veniri a Domnului, cum arată și textele celebrării vesperale de astăzi. Apropiindu-se apoi Nașterea Domnului, va prevala în schimb amintirea evenimentului de la Betleem, pentru a recunoaște în el „împlinirea timpului”. Între aceste două veniri „clar manifestate” putem identifica o a treia venire, pe care sfântul Bernard o numește „intermediară” și „ascunsă”, care are loc în sufletul credincioșilor și se întinde ca o „punte” între prima și ultima. „În prima – scrie sfântul Bernard – Cristos a fost răscumpărarea noastră, în ultima se va manifesta ca viață a noastră, în aceasta se află odihna noastră și mângâierea noastră (Disc. 5 despre Advent, 1). Pentru acea venire a lui Cristos, pe care am putea să o numim „întrupare spirituală”, modelul este mereu Maria. Așa cum Fecioara Maria a ținut în inima sa Cuvântul făcut trup, la fel fiecare suflet și întreaga Biserică sunt chemate în pelerinajul lor pământesc să îl aștepte pe Cristos care vine și să îl primească cu credință și iubire mereu reînnoite.
Liturgia Adventului pune astfel în lumină felul în care Biserica dă glas așteptării lui Dumnezeu înscrise profund în istoria omenirii; o așteptare din păcate adesea sufocată sau deviată în direcții greșite. Trup mistic unit cu Cristos Capul, Biserica este sacrament, adică semn și instrument eficace și al acestei așteptări a lui Dumnezeu. Într-o măsură cunoscută numai de El comunitatea creștină poate grăbi venirea finală, ajutând omenirea să îl întâmpine pe Domnul care vine. Și face aceasta înainte de toate, dar nu numai, prin rugăciune. Esențiale și inseparabile de rugăciune sunt apoi „faptele bune”, cum amintește rugăciunea acestei prime duminici din Advent, prin care îi cerem Tatălui ceresc să trezească în noi „voința de a-l întâmpina cu fapte bune” pe Cristos care vine. În această perspectivă, Adventul este mai potrivit ca oricând de a fi un timp trăit în comuniune cu toți aceia – și mulțumim Domnului sunt atâția – care speră într-o lume mai dreaptă și mai fraternă. În această angajare pentru dreptate pot, într-o oarecare măsură, să se regăsească împreună oameni de orice naționalitate și cultură, credincioși și necredincioși. Toți sunt, de fapt, însuflețiți de o năzuință comună, deși diferită în motivații, spre un viitor de dreptate și de pace.
Pacea este scopul spre care aspiră întreaga omenire! Pentru credincioși „pace” este unul dintre frumoasele nume ale lui Dumnezeu, care dorește înțelegerea tuturor fiilor Săi, cum am avut ocazia să amintesc și în pelerinajul din zilele trecute în Turcia. Un cântec de pace a răsunat în ceruri când Dumnezeu s-a făcut om și s-a născut din femeie, la împlinirea timpurilor (cfr Galateni 4,4). Să începem așadar acest nou Advent – timp dăruit nouă de Stăpânul timpului – retrezind în inimile noastre așteptarea lui Dumnezeu-care-vine și speranța ca Numele Său să fie sfințit, să vină Împărăția Sa de dreptate și de pace, să se facă voia sa precum în Cer așa și pe pământ.
Să ne lăsăm călăuziți, în această așteptare, de Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu-care-vine, Maica Speranței. Ea, pe care peste puține zile o vom celebra ca Neprihănită, să ne obțină harul de a fi găsiți sfinți și fără prihană în iubire la venirea Domnului nostru Isus Cristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt să îi fie mărire și slavă în vecii vecilor. Amin.