Predica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
care au decedat în ultimul an
Bazilica San Pietro, 5 noiembrie 2002
1. „Bun este Domnul cu cei ce se încred în El, pentru omul care îl caută ” (Plângeri 3,25).
Solemnitatea Tuturor Sfinților și Comemorarea Tuturor credincioșilor răposați aduc în fiecare an în comunitatea eclezială un climat de intensă și adâncă rugăciune. Un climat trist și totodată suav, în care certitudinea mângâietoare a comuniunii sfinților alină durerea, ce nu se stinge niciodată, pentru persoanele dispărute.
Înconjurați de această deosebită atmosferă spirituală, ne aflăm din nou în jurul altarului Domnului, uniți în rugăciunea pentru Cardinalii și Episcopii care în timpul ultimelor douăsprezece luni și-au încheiat viața pământească. Și în timp ce, prin Cristos, oferim pentru ei rugăciunile noastre de pomenire, suntem recunoscători pentru exemplele pe care ni le-au lăsat pentru a ne sprijini în drumul nostru.
2. În acest moment Prelații răposați sunt puternic prezenți în sufletele noastre. De unii dintre ei mă lega o adâncă prietenie și, spunând aceasta, știu că exprim și sentimentele multora dintre voi. Țin să amintesc, în mod deosebit, pe venerabilii Cardinali care ne-au părăsit: Paolo Bertoli, Franjo Kuharic, Louis-Marie Bille, Alexandru Todea, Johannes Joachim Degenhardt, Lucas Moreira Neves, Francois-Xavier Nguyen Van Thuan, John Baptist Wu Cheng-Chung. Amintirii lor i se alătură amintirea Arhiepiscopilor și a Episcopilor, care în diferite părți ale lumii au ajuns la capătul călătoriei lor pământești.
Acești frați ai noștri au ajuns la țintă. A fost o zi în care fiecare dintre ei, plin de energie, a rostit al său „iată-mă!” în momentul când a fost hirotonit. Mai întâi în inimă, iar apoi cu voce tare au spus: „Iată-mă!”. Toți au fost uniți în mod deosebit cu Cristos, asociați Preoției lui.
În ceasul morții, au rostit ultimul „iată-mă”, unit cu cel al lui Isus, care a murit încredințându-și sufletul în mâinile Tatălui (cfr. Luca 23,46). Întreaga lor viață, mai ales după ce au consacrat-o lui Dumnezeu, au „căutat cele de sus” (Coloseni 3,1). Și, prin cuvânt și exemplu, i-au îndemnat pe credincioși să facă la fel.
3. Au fost Păstori, Păstori ai turmei lui Cristos. De câte ori, împreună cu Poporul sfânt al lui Dumnezeu, au recitat Psalmul „De profundis”! La înmormântări, în cimitire, în casele în care intrase moartea: „De profundis clamavi ad te, Domine / … quia apud te propitiatio est / … speravit anima mea in Domino / … quia apud Dominum misericordia / et copiosa apud eum redemptio” (Psalm 129,1.4.5.7).
Fiecare dintre ei și-a trăit viața pentru a vesti această iertare a lui Cristos, milostivirea lui Cristos, răscumpărarea lui Cristos. Până când a sosit pentru fiecare dintre ei ceasul de pe urmă. Acum noi suntem aici pentru a ne ruga pentru ei, pentru a oferi dumnezeiasca Jertfă ca pomenire a sufletelor lor alese: Domine, exaudi vocem meam (Psalm 129,2)!
4. Au fost Păstori. Prin slujba predicării, au sădit în inimile credincioșilor tulburătorul și mângâietorul adevăr al iubirii lui Dumnezeu: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). În numele Dumnezeului iubirii mâinile lor au binecuvântat, cuvintele lor au adus mângâiere, prezența lor – chiar tăcută fiind – a dat mărturie cu claritate că milostivirea lui Dumnezeu nu încetează, că mila sa este nesfârșită (cfr. Plângeri 3,22).
Unii dintre ei au avut harul să ofere o astfel de mărturie în mod eroic, înfruntând grele încercări și persecuții inumane. În această Celebrare Euharistică îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta, implorându-l să putem cinsti cum se cuvine amintirea lor și legătura nepieritoare de fraternă prietenie, așteptând să îi putem îmbrățișa din nou în casa Tatălui.
5. „Iar când Cristos, care este viața voastră, se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Coloseni 3,4).
Aceste cuvinte ale sfântului Paul, pe care le-am ascultat în Lectura a doua, ne invită să privim spre viața veșnică, spre care venerabilii noștri Frați au făcut ultimul pas. În lumina Misterului Pascal al lui Cristos, moartea lor este, în realitate, intrarea în plinătatea vieții. Creștinul, de fapt – așa cum spune Apostolul – este deja „mort” prin Botez, iar viața sa este în mod tainic „ascunsă cu Cristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3,3).
În această lumină de credință, ne simțim așadar și mai aproape de Frații noștri răposați: moartea aparentă ne-a despărțit, dar puterea lui Cristos și a Duhului său ne unește și mai profund. Hrăniți cu Pâinea vieții, și noi, împreună cu cei care au mers înaintea noastră, așteptăm cu speranță sigură manifestarea noastră deplină.
Asupra lor, ca și asupra noastră, să vegheze cu maternitatea ei Fecioara Maria, și să ne dobândească să ajungem toți să ocupăm acel „loc” în casa Tatălui pe care Cristos, viața noastră, ni l-a pregătit (cfr. Ioan 14, 2-3).