Predica Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2025
Dragi frați și surori,
de mii de ani, în fiecare colț al pământului, oamenii au scrutat cerul dând nume și forme stelelor mute: în imaginația lor, în ele citeau evenimentele viitorului, căutând sus, printre stele, adevărul care lipsea jos, printre case. Ca și cum ar fi bâjbâit, în bezna aceea ei tot rămâneau nelămuriți de propriile lor profeții. În schimb, în această noapte, „poporul care umbla în întuneric au văzut o lumină mare; asupra celor care locuiau în țara întunericului a strălucit o lumină” (Is 9:1).
foto: Vatican Media
Iată steaua care surprinde lumea, o scânteie abia aprinsă, fremătând de viață: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul” (Lc 2:11). În timp și în spațiu, acolo unde ne aflăm, vine Cel fără de care noi nu am fi existat niciodată. Trăiește împreună cu noi Cel care pentru noi își dă viața, luminând cu mântuirea sa noaptea noastră. Nu există întuneric pe care această stea să nu-l lumineze, pentru că în lumina ei întreaga omenire vede zorii unei existențe noi și veșnice.
E Crăciunul, Nașterea lui Isus, a lui Emmanuel. În Fiul făcut om, Dumnezeu nu ne dă ceva, ci pe Sine însuși, „ca să ne elibereze de orice nedreptate și să-și alcătuiască un popor neprihănit” (Tit 2:14). Se naște în noapte Cel care ne răscumpără din noapte: urma zilei care se ivește nu mai trebuie căutată departe, între stele, ci aplecând capul, în grajdul de alături.
Semnul clar dat lumii întunecate este, de fapt, „un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle” (Lc 2:12). Pentru a-l găsi pe Mântuitorul, nu trebuie să privim în sus, ci să contemplăm aici, jos: atotputernicia lui Dumnezeu strălucește în neputința unui nou-născut; elocvența Cuvântului veșnic răsună în primul gângurit al unui copilaș; sfințenia Duhului strălucește în acel trupușor mic abia spălat și înfășat în scutece. Este divină nevoia de grijă și căldură, pe care Fiul Tatălui o împărtășește în istorie cu toți frații săi. Lumina divină care radiază de la acest Copil ne ajută să vedem omul în fiecare viață pe cale să se nască.
Pentru a lumina orbirea noastră, Domnul a voit să-și reveleze ca de la om la om adevărata sa imagine, potrivit unui plan de iubire început odată cu crearea lumii. Atâta timp cât noaptea erorii întunecă acest adevăr providențial, atunci „nici măcar nu este loc pentru alții, pentru copii, pentru săraci, pentru străini” (Benedict al XVI-lea, Omilie în Ajunul Crăciunului, 24 decembrie 2012). Atât de actuale, cuvintele Papei Benedict al XVI-lea ne amintesc că pe pământ nu există loc pentru Dumnezeu dacă nu există loc pentru om: a nu-l primi pe unul înseamnă a nu-l primi nici pe celălalt. În schimb, unde este loc pentru om, este loc pentru Dumnezeu: atunci un grajd poate deveni mai sfânt decât un templu, iar sânul Fecioarei Maria este chivotul noului legământ.
Să admirăm, preaiubiților, înțelepciunea Crăciunului. În copilul Isus, Dumnezeu dă lumii o viață nouă: a Lui, pentru toți. Nu o idee de soluție pentru fiecare problemă, ci o poveste de iubire care ne implică și pe noi. În fața așteptărilor popoarelor, trimite un prunc să fie cuvânt de speranță; în fața durerii nenorociților El trimite un neajutorat, ca să le fie putere de a se ridica; în fața violenței și opresiunii, El aprinde o lumină blândă care luminează cu mântuire pe toți copiii acestei lumi. După cum remarca Sfântul Augustin, „mândria omenească te-a zdrobit atât de mult încât doar umilința divină te putea ridica” (Predica in Natale Domini 188, III, 3). Da, în timp ce o economie distorsionată ne face să-i tratăm pe oameni ca pe mărfuri, Dumnezeu se face asemenea nouă, dezvăluind demnitatea infinită a fiecărei persoane. În timp ce omul vrea să devină Dumnezeu pentru a-și domina aproapele, Dumnezeu vrea să devină om pentru a ne elibera de orice sclavie. Ne va fi oare de-ajuns această iubire pentru a ne schimba istoria?
Răspunsul vine imediat ce ne trezim, asemenea păstorilor, dintr-o noapte aducătoare de moarte la lumina vieții ce se naște, contemplându-l pe Pruncul Isus. Deasupra grajdului din Betleem, unde Maria și Iosif, plini de uimire, veghează asupra Pruncului nou-născut, cerul înstelat devine „o mulțime de oaste cerească” (Lc 2:13). Ele sunt oștiri neînarmate și dezarmante, deoarece cântă Slava lui Dumnezeu, a cărei manifestare pe pământ este pacea (cf. v. 14): în inima lui Cristos, de fapt, palpită legătura care unește în iubire cerul și pământul, Creatorul și creaturile.
De aceea, exact acum un an, Papa Francisc afirma că Nașterea lui Isus reînvie în noi „darul și angajamentul de a aduce speranța acolo unde s-a pierdut”, pentru că „odată cu El înflorește bucuria, odată cu El se schimbă viața, odată cu El speranța nu dezamăgește” (Omilie în Noaptea de Crăciun, 24 decembrie 2024). Cu aceste cuvinte se deschidea Anul Sfânt. Acum, când Jubileul se apropie de final, Crăciunul este pentru noi un timp de recunoștință și de misiune. Recunoștință pentru darul primit, misiune de a da mărturie despre el lumii. Așa cum cântă psalmistul: „Vestiți din zi în zi mântuirea Lui. / Povestește printre neamuri Slava Lui, la toate neamurile minunile sale” (Ps. 96:2-3).
Surori și frați, contemplarea Cuvântului făcut trup trezește în întreaga Biserică un Cuvânt nou și adevărat: să proclamăm așadar bucuria Crăciunului, care este sărbătoarea credinței, a iubirii și a speranței. Este sărbătoare a credinței, pentru că Dumnezeu devine om, născându-se din Fecioară. Este o sărbătoare a iubirii, deoarece darul Fiului Răscumpărător se împlinește în devotamentul frățesc. Este sărbătoare a speranței, pentru că Pruncul Isus o aprinde în noi, făcându-ne mesageri ai păcii. Cu aceste virtuți în inimi, fără să ne temem de noapte, putem merge spre zorii noii zile.