Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din biserica Sf. Paul
Luanda, sâmbătă, 21 martie 2009
Iubiți frați și surori
Iubiți lucrători în via Domnului!
Așa cum am auzit, fiii lui Israel își spuneau unul altuia: „Să ne grăbim să-l cunoaștem pe Domnul„. Ei se îmbărbătau cu aceste cuvinte, în timp ce se vedeau cufundați în atâtea suferințe. Acestea au căzut asupra lor – explică profetul – pentru că trăiau ignorându-l pe Dumnezeu; inima lor era săracă în iubire. Și singurul medic în măsură să o vindece era Domnul. Mai mult, tocmai El, ca un bun medic, a deschis rana, pentru ca plaga să se vindece. Și atunci poporul se decide: „Veniți, să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduiește” (Osea 6,1). În acest fel au putut să se întâlnească sărăcia omenească și Milostivirea dumnezeiască, care nu dorește altceva nimic decât să îi primească pe cei săraci.
Vedem acest lucru și în pasajul Evanghelic citit: „Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage„; și de acolo, unul „s-a coborât mai degrabă îndreptat la casa sa, decât acela” (Luca 18,10.14). Acesta din urmă își pusese în fața lui Dumnezeu toate meritele sale, aproape făcând din El un datornic al său. În fond, el nu simțea nevoia de Dumnezeu, chiar dacă îi mulțumea pentru că i-a permis să fie atât de perfect și „nu ca și vameșul acesta„. Și totuși tocmai vameșul se v-a coborî la casa sa îndreptat. Conștient de păcatele sale, care îl fac să rămână cu capul plecat – în realitate însă el este în întregime îndreptat către Cer -, el așteaptă orice lucru de la Domnul: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). El bate la poarta Milostivirii, care se deschide și îl îndreaptă, „deoarece – conclude Isus – cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18,14).
Despre acest Dumnezeu, bogat în Milostivire, ne vorbește din experiența personală sfântul Pavel, patronul orașului Luanda și al acestei splendide biserici, edificate cu aproape cincizeci de ani în urmă. Am dorit să subliniez împlinirea a 2000 de an i de la nașterea sfântului Pavel cu Jubileul paulin în desfășurare, cu scopul de a învăța de la el să-l cunoaștem mai bine pe Isus Hristos. Iată mărturia pe care el ne-a lăsat-o: „Vrednic de credință și de toată primirea este cuvântul că Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Și tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El spre viața veșnică” (1Timotei 1,15-16). Cu trecerea secolelor, numărul celor atinși de har nu a încetat să crească. Tu și eu suntem printre ei. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a chemat să intrăm în această procesiune a timpurilor pentru a ne face să înaintăm către viitor. Urmând pe cei care l-au urmat pe Isus, cu ei îl urmăm pe același Hristos și astfel intrăm în Lumină.
Iubiți frați și surori, sunt foarte bucuros să fiu astăzi în mijlocul vostru, tovarăși ai mei de lucru în via Domnului; de aceasta vă ocupați cu grijă zilnic pregătind vinul Milostivirii divine și vărsându-l apoi pe rănile poporului vostru atât de încercat. Mons. Gabriel Mbilingi s-a făcut interpret al speranțelor și al greutăților voastre în cuvintele amabile de întâmpinare pe care mi le-a adresat. Cu sufletul recunoscător și plin de speranță, vă salut pe toți – femei și bărbați dedicați cauzei lui Isus Hristos – care vă găsiți aici și pe cei pe care îi reprezentați: Episcopi, preoți, persoane consacrate, seminariști, cateheți, lideri ai diferitelor Mișcări și Asociații ai acestei iubite Biserici a lui Dumnezeu. Mai doresc să le amintesc pe călugărițele contemplative, prezență invizibilă dar foarte fecundă pentru pașii noștri ai tuturor. Să-mi fie permis în sfârșit un cuvânt particular de salut adresat salezienilor și credincioșilor acestei parohii a sfântului Pavel care ne primesc în biserica lor, fără să ezite pentru aceasta să ne cedeze locul care în mod obișnuit le revine lor în această adunare liturgică. Am înțeles că se găsesc adunați pe câmpia alăturată și sper, la sfârșitul acestei Sfinte Euharistii, să pot să-i văd și să-i binecuvântez, dar până atunci le spun lor: „Mii de mulțumiri! Dumnezeu să ridice din mijlocul vostru și prin intermediul vostru mulți apostoli pe urmele Patronului vostru”.
Fundamentală în viața lui Pavel a fost întâlnirea cu Isus, când mergea pe drumul Damascului: Hristos îi apare ca o lumină orbitoare, îi vorbește, îl cucerește. Apostolul l-a văzut pe Isus înviat, adică pe omul în starea lui perfectă. Deci are loc în el o inversare a perspectivei, și ajunge să vadă orice lucru plecând de la această stare finală a omului în Isus: ceea ce mai înainte i se părea esențial și fundamental, acum pentru el nu mai valorează mai mult decât „gunoi”; nu mai este „câștig” ci pagubă, pentru că acum contează numai viața în Hristos (cf. Filipeni 3,7-8). Nu este vorba de o simplă maturizare a eu-lui lui Pavel, ci de a muri față de el însuși și a învia în Hristos: o formă de existență a murit în el; o formă nouă s-a născut în el cu Isus înviat.
Frați și prieteni ai mei, „să ne grăbim să-l cunoaștem pe Domnul” înviat! Așa cum știți, Isus, om perfect, este și Dumnezeul nostru adevărat. În El, Dumnezeu a devenit vizibil ochilor noștri, pentru a ne face participanți la viața Sa divină. În acest fel, este inaugurată cu El o nouă dimensiune a ființei, a vieții, în care este integrată și materia și prin intermediul căreia izvorăște o lume nouă. Dar acest salt de calitate în istoria universală pe care Isus l-a înfăptuit în locul nostru și pentru noi, cum ajunge în mod concret la ființa omenească, pătrunzând în viața sa și trăgând-o în Sus? Ajunge la fiecare dintre noi prin intermediul credinței și al Botezului. Într-adevăr, acest sacrament este moarte și înviere, transformare la o viață nouă, până într-acolo încât persoana botezată poate să afirme cu Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Eu trăiesc, dar deja nu mai sunt eu. Într-un anumit fel, îmi este luat eu-l meu, și este integrat într-un EU mai mare; am încă eu-l meu, dar transformat și deschis către alții prin intermediul introducerii mele în Altul: în Hristos, câștig noul meu spațiu de viață. Ce anume s-a întâmplat deci cu noi? Răspunde Pavel: Voi ați devenit una în Hristos Isus (cf. Galateni 3,28).
Prin intermediul faptului că suntem cristificați prin lucrarea și harul Spiritului lui Dumnezeu, încet-încet se completează gravidanța Trupului lui Hristos de-a lungul istoriei. În acest moment, doresc să merg cu gândul în urmă cu cinci sute de ani, adică în anii 1506 și următorii, când pe aceste pământuri, atunci vizitate de portughezi, a fost construit primul regat sub-saharian creștin, datorită credinței și hotărârii regelui Dom Afonso I Mbemba-a-Nzinga, care a domnit din anul 1506 până în 1543, an în care a murit; regatul a rămas în mod oficial catolic din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, cu un ambasador propriu la Roma. Vedeți cum două etnii atât de diferite – cea bantă și cea lusitană – au putut să găsească în religia creștină o platformă de înțelegere, și s-au angajat apoi pentru ca această înțelegere să dureze cât mai mult, iar divergențele – care au existat, și încă grave – să nu separe cele două împărății! De fapt, Botezul face astfel ca toți credincioșii să fie una în Hristos.
Astăzi vă revine vouă, frați si surori, pe urmele acelor eroici și sfinți mesageri ai lui Dumnezeu, să-l oferiți pe Hristos înviat concitadinilor voștri. Mulți dintre ei trăiesc cu frica de spirite, de puterile nefaste de care se cred amenințați; dezorientați, ajung la punctul de a condamna copiii străzii și pe cei mai în vârstă, pentru că – spun ei – sunt vrăjitori. Cine poate merge la ei pentru a vesti că Hristos a învins moartea și toate acele puteri obscure (Efeseni 1,19-23; 6,10-12)? Se poate obiecta: „De ce nu îi lăsăm în pace? Ei au adevărul lor; și noi, al nostru. Să încercăm să conviețuim în mod pașnic, lăsând pe fiecare așa cum este, pentru ca să realizeze în cel mai bun mod propria autenticitate”. Dacă noi suntem însă convinși și am trăit experiența că fără Hristos viața este incompletă, îi lipsește o realitate – chiar realitatea fundamentală -, trebuie să fim convinși și de faptul că nu facem nici o nedreptate nimănui dacă i-l prezentăm pe Hristos și îi dăm posibilitatea de a găsi, în acest fel, și adevărata sa autenticitate, bucuria de a fi aflat viața. Dimpotrivă, trebuie să o facem, este obligația noastră de a oferi tuturor această posibilitate de a ajunge la viața veșnică.
Venerați și iubiți frați și surori, să le spunem lor precum poporul israelit: „Veniți, să ne întoarcem la Domnul: El ne-a rănit și El ne va tămădui„. Să ajutăm sărăcia omenească să se întâlnească cu Milostivirea divină. Domnul face din noi prietenii Săi, se încredințează nouă, ne încredințează Trupul Său în Euharistie, ne încredințează Biserica Sa. Și atunci trebuie să fim cu adevărat prietenii Săi, să avem aceeași simțire cu El, să voim ceea ce vrea El și să nu voim ceea ce El nu dorește. Isus însuși a spus: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15,14). Să fie acesta angajamentul nostru comun: să facem, toți împreună, voința Sa sfântă: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Să îmbrățișăm voința Lui, așa cum a făcut sfântul Pavel: „Căci dacă vestesc Evanghelia (…) stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (1Corinteni 9,16).