Predica Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
la Liturghia de inaugurare a pontificatului
duminică, 18 mai 2025
Dragi frați cardinali,
Frați în episcopat și în preoție,
distinse autorități și membri ai corpului diplomatic,
Frați și surori!
Vă salut pe toți cu inima plină de recunoștință la începutul slujirii care mi-a fost încredințată. Sfântul Augustin scria: „Tu ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și inima noastră nu are odihnă până nu se odihnește în Tine” (Confesiuni, 1, 1, 1).
În aceste ultime zile, am trăit o perioadă deosebit de intensă. Moartea Papei Francisc ne-a umplut inimile de tristețe și, în acele ore grele, ne-am simțit ca acele mulțimi despre care Evanghelia spune că erau „ca niște oi fără păstor” (Mt 9,36). Chiar în ziua de Paști, însă, am primit ultima sa binecuvântare și, în lumina Învierii, am înfruntat acest moment cu certitudinea că Domnul nu își părăsește niciodată poporul, îl adună atunci când este împrăștiat și „îl păzește precum păstorul turma sa” (Ier 31,10).
foto: Vatican Media
În acest spirit de credință, Colegiul Cardinalilor s-a reunit pentru Conclav; venind din istorii și căi diferite, am pus în mâinile lui Dumnezeu dorința de a-l alege pe noul succesor al lui Petru, Episcopul Romei, un păstor capabil să păstreze bogatul patrimoniu al credinței creștine și, în același timp, să-și arunce privirea departe în viitor, pentru a răspunde întrebărilor, neliniștilor și provocărilor de astăzi. Însoțiți de rugăciunile voastre, am simțit lucrarea Duhului Sfânt, care a putut acorda diferitele instrumente muzicale, făcând corzile inimii noastre să vibreze într-o singură melodie.
Am fost ales fără niciun merit și, cu frică și cutremur, vin la voi ca un frate care vrea să se facă slujitorul credinței și al bucuriei voastre, mergând împreună cu voi pe drumul iubirii lui Dumnezeu, care ne vrea pe toți uniți într-o singură familie.
Iubire și unitate: acestea sunt cele două dimensiuni ale misiunii încredințate lui Petru de Isus.
E ceea ce ne spune pasajul evanghelic, care ne conduce la lacul Tiberiadei, același unde Isus își începuse misiunea pe care a primit-o de la Tatăl: să „pescuiască” omenirea pentru a o salva din apele răului și ale morții. Mergând pe malul acelui lac, el i-a chemat pe Petru și pe ceilalți dintâi discipoli să fie ca el „pescari de oameni”; și acum, după Înviere, depinde de ei să îndeplinească această misiune, să arunce mereu și din nou plasa pentru a scufunda speranța Evangheliei în apele lumii, să navigheze în marea vieții pentru ca toți să se regăsească în îmbrățișarea lui Dumnezeu.
Cum poate Petru să ducă mai departe această misiune? Evanghelia ne spune că este posibil numai pentru că a făcut experiența iubirii infinite și necondiționate a lui Dumnezeu în propria sa viață, chiar și în ceasul eșecului și al lepădării sale. De aceea, atunci când Isus i se adresează lui Petru, Evanghelia folosește verbul grecesc agapao, care se referă la iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, la oferirea de sine fără rezerve și fără calcul, diferită de cea folosită în răspunsul lui Petru, care exprimă doar iubirea de prietenie pe care o împărtășim între noi.
Când Isus îl întreabă pe Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” (In 21,16), se referă, deci, la iubirea Tatălui. Este ca și cum Isus i-ar spune: numai dacă ai cunoscut și experimentat această iubire a lui Dumnezeu, care nu se stinge niciodată, vei putea să paști mieii Mei; numai în iubirea lui Dumnezeu Tatăl vei putea să-i iubești pe frații tăi „cu un ceva în plus”, adică oferindu-ți viața pentru frații tăi.
Lui Petru, așadar, i-a fost încredințată misiunea de a „iubi mai mult” și de a-și da viața pentru turmă. Slujirea lui Petru este marcată tocmai de această iubire jertfelnică, pentru că Biserica Romei prezidează în caritate, iar adevărata sa autoritate este caritatea lui Cristos. Nu este niciodată vorba de a-i captiva pe ceilalți prin dominare, prin propagandă religioasă sau mijloace de putere, ci este vorba întotdeauna și numai despre a iubi așa cum a făcut Isus.
El – o spune tot apostolul Petru – „este piatra pe care voi, zidarii, ați aruncat-o și care a devenit piatra din capul unghiului” (Fap 4:11). Iar dacă piatra este Cristos, Petru trebuie să păstorească turma fără a ceda vreodată ispitei de a fi un cârmuitor solitar sau un conducător pus mai presus de ceilalți, făcându-se stăpân pe cei încredințați lui (cf. 1Pt 5,3); dimpotrivă, i se cere să slujească credința fraților săi, mergând împreună cu ei: de fapt, suntem cu toții constituiți „pietre vii” (1Pt 2,5), chemați prin Botezul nostru să construim edificiul lui Dumnezeu în comuniune fraternă, în armonia Duhului, în conviețuirea în diversitate. Așa cum spune Sfântul Augustin: „Biserica este formată din toți cei care sunt în armonie cu frații lor și care își iubesc aproapele” (Predica 359,9).
Aceasta, frați și surori, aș vrea să fie prima noastră mare dorință: o Biserică unită, semn de unitate și de comuniune, care devine fermentul pentru o lume reconciliată.
În vremurile noastre, vedem încă prea multă discordie, prea multe răni cauzate de ură, violență, prejudecăți, teama de ceea ce e diferit, o paradigmă economică care exploatează resursele Pământului și îi marginalizează pe cei mai săraci. Și vrem să fim, în acest aluat, un mic ferment de unitate, de comuniune, de fraternitate. Vrem să spunem lumii, cu smerenie și cu bucurie: priviți la Cristos! Apropiați-vă de El! Acceptați Cuvântul Său care luminează și mângâie! Ascultați propunerea sa de iubire, aceea de a deveni unica sa familie: în unicul Cristos suntem una. Și acesta este drumul care trebuie parcurs împreună, între noi, dar și cu Bisericile creștine surori, cu cei care urmează alte căi religioase, cu cei care cultivă neliniștea căutării lui Dumnezeu, cu toate femeile și bărbații de bunăvoință, pentru a construi o lume nouă, în care domnește pacea.
Acesta este spiritul misionar care trebuie să ne însuflețească, fără a ne închide în micul nostru grup sau a ne simți superiori lumii; suntem chemați să le oferim tuturor iubirea lui Dumnezeu, pentru ca să se realizeze acea unitate care nu anulează diferențele, ci pune în valoare istoria personală a fiecăruia și cultura socială și religioasă a fiecărui popor.
Frați și surori, acesta este ceasul iubirii! Caritatea lui Dumnezeu, care ne face frați și surori, se află în centrul Evangheliei și, împreună cu predecesorul meu Leon al XIII-lea, ne putem întreba astăzi: dacă acest criteriu „ar prevala în lume, nu ar înceta imediat orice ceartă și nu ar reveni pacea?” (Scrisoarea enciclică, nr. Rerum Novarum, 21).
Cu lumina și forța Duhului Sfânt, să construim o Biserică întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu și un semn de unitate, o Biserică misionară care își deschide brațele către lume, care vestește Cuvântul, care se lasă neliniștită de istorie și care devine aluat de armonie pentru omenire.
Împreună, ca un singur popor, cu toții frați, să mergem în întâmpinarea lui Dumnezeu și să ne iubim unii pe alții.