Predica Papei la Liturghia de deschidere a Anului Credinţei

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de deschidere a Anului Credinței
Piața San Pietro, 11 octombrie 2012

Venerați Frați,

Iubiți frați și surori,

Cu mare bucurie astăzi, la 50 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, începem Anul Credinței. Sunt bucuros să adresez salutul meu vouă tuturor, îndeosebi Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarh de Constantinopol, și Sfinției Sale Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury. Un gând special se îndreaptă spre Patriarhii și Arhiepiscopii Majori din Bisericile Orientale Catolice și spre Președinții Conferințelor Episcopale. Pentru a comemora Conciliul, pe care unii dintre noi prezenți aici – pe care îi salut cu afect deosebit – au avut harul de a-l trăi personal, această celebrare a fost îmbogățită de câteva semne specifice: procesiunea de la început, care a voit să amintească acea procesiune memorabilă a Părinților conciliari când au intrat solemn în această Bazilică; întronarea Evangheliarului, copie a celui folosit în timpul Conciliului; încredințarea celor șapte Mesaje finale ale Conciliului și a Catehismului Bisericii Catolice, pe care o voi face la sfârșit, înainte de Binecuvântare. Aceste semne nu ne fac numai să ne amintim, ci ne oferă și perspectiva de a merge dincolo de comemorare. Ne invită să intrăm mai profund în mișcarea spirituală care a caracterizat Conciliul al II-lea din Vatican, pentru a ni-l însuși și a-l duce înainte în adevăratul său sens. Și acest sens a fost și încă este credința în Cristos, credința apostolică, însuflețită de stimulentul interior de a-l comunica pe Cristos oricărui om și tuturor oamenilor în peregrinarea Bisericii pe căile istoriei.

Anul Credinței pe care-l inaugurăm astăzi este legat în mod coerent de întregul drum al Bisericii în ultimii 50 de ani: de la Conciliu, prin Magisteriul Slujitorului lui Dumnezeu Paul al VI-lea, care a convocat un „An al Credinței” în 1967, până la Marele Jubileu al anului 2000, cu care Fericitul Ioan Paul al II-lea l-a repropus întregii omeniri pe Isus Cristos ca unic Mântuitor, ieri, astăzi și întotdeauna. Între acești doi Pontifi, Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, a existat o convergență profundă și deplină chiar asupra lui Cristos drept centru al cosmosului și al istoriei, și asupra râvnei apostolice de a-l vesti lumii. Isus este centrul credinței creștine. Creștinul crede în Dumnezeu prin Isus Cristos, care i-a revelat fața. El este împlinirea Scripturilor și interpretul lor definitiv. Isus Cristos nu este numai obiect al credinței, ci, așa cum spune Scrisoarea către Evrei, este „începutul și desăvârșirea credinței” (12,2).

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus Cristos, consacrat de Tatăl în Duhul Sfânt, este adevăratul și veșnicul subiect al evanghelizării. „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18). Această misiune a lui Cristos, această mișcare continuă a sa în spațiu și în timp, străbate secolele și continentele. Este o mișcare care pornește de la Tatăl și, cu forța Duhului Sfânt, merge să ducă vestea cea bună săracilor din orice timp – săraci în sens material și spiritual. Biserica este primul și necesarul instrument al acestei lucrări a lui Cristos, pentru că este unită cu El cum este trupul cu capul. „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21). Așa a spus Cel Înviat discipolilor și suflând asupra lor a adăugat: „Primiți pe Duhul Sfânt” (v. 22). Dumnezeu este principalul subiect al evanghelizării lumii, prin Isus Cristos; însă Cristos însuși a voit să transmită Bisericii propria misiune și a făcut asta și continuă s-o facă până la sfârșitul timpurilor revărsând pe Duhul Sfânt în discipoli, același Duh care s-a așezat asupra Lui și a rămas în El pe parcursul întregii vieți pământești, dându-i forța de „a proclama celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii”, de „a reda libertatea celor asupriți” și de „a vesti un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19).

Conciliul al II-lea din Vatican nu a voit să pună credința ca temă într-un document specific. Și totuși, el a fost în întregime însuflețit de conștiința și de dorința de a trebui, ca să spunem așa, să se cufunde din nou în misterul creștin, pentru a-l putea repropune în mod eficace omului contemporan. În această privință, așa se exprima Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea la doi ani după încheierea Adunării conciliare: „Dacă Conciliul nu tratează în mod expres despre credință, vorbește despre ea la fiecare pagină, îi recunoaște caracterul vital și supranatural, o presupune integră și puternică și construiește pe ea învățăturile sale. Ar fi suficient să amintim [câteva] afirmații conciliare (…) pentru a ne da seama despre importanța esențială pe care Conciliul, coerent cu tradiția doctrinală a Bisericii, o atribuie credinței, adevăratei credințe, aceea care are ca izvor pe Cristos și drept canal magisteriul Bisericii” (Cateheză la Audiența generală din 8 martie 1967). Așa spunea Paul al VI-lea în 1967.

Dar acum trebuie să mergem înapoi la cel care a convocat Conciliul al II-lea din Vatican și care l-a inaugurat: Fericitul Ioan al XXIII-lea. În Discursul de deschidere, el a prezentat scopul principal al Conciliului în acești termeni: „În linii mari acest lucru îl urmărește Conciliul: ca depozitul sacru al doctrinei creștine să fie păstrat și învățat în formă mai eficace (…) Scopul principal al acestui Conciliu nu este, deci, discutarea acestei sau acelei teme din doctrină… Pentru aceasta nu era necesar un Conciliu… Este necesar ca această doctrină sigură și imutabilă, care trebuie să fie respectată cu fidelitate, să fie aprofundată și prezentată în așa fel încât să răspundă exigențelor timpului nostru” (AAS 54 [1962], 790.791-792). Așa spunea Papa Ioan la inaugurarea Conciliului.

În lumina acestor cuvinte, se înțelege ceea ce eu însumi am avut atunci ocazia să experimentez: în timpul Conciliului exista o tensiune emoționantă cu privire la misiunea comună de a face să strălucească adevărul și frumusețea credinței în ziua de azi a timpului nostru, fără a o sacrifica exigențelor prezentului și fără a o ține legată de trecut: în credință răsună prezentul veșnic al lui Dumnezeu, care transcende timpul și totuși poate să fie primit de noi numai în prezentul nostru irepetabil. De aceea, consider că lucrul cel mai important, în special într-un moment semnificativ cum este cel actual, este de a reînsufleți în toată Biserica acea tensiune pozitivă, acea râvnă de a-l vesti din nou pe Cristos omului contemporan. Dar pentru ca acest stimulent interior spre noua evanghelizare să nu rămână numai ideal și să nu cadă în păcatul învălmășelii, este necesar ca el să se sprijine pe o bază concretă și precisă, și această bază sunt documentele Conciliului al II-lea din Vatican, în care el a avut exprimare. Pentru aceasta, am insistat de mai multe ori asupra necesității de a ne întoarce, ca să spunem așa, la „litera” Conciliului – adică la textele sale – pentru a le găsi spiritul autentic și am repetat că adevărata moștenire a Conciliului al II-lea din Vatican se află în ele. Referința la documente pune la adăpost în fața extremelor de nostalgii anacronice și de alergări înainte și permite să se perceapă noutatea în continuitate. Conciliul nu a născocit nimic nou ca materie de credință, nici n-a voit să înlocuiască ceea ce este vechi. Mai degrabă s-a preocupat să facă în așa fel încât aceeași credință să continue să fie trăită astăzi, să continue să fie o credință vie într-o lume în schimbare.

Dacă ne punem în sintonie cu direcția autentică, pe care Fericitul Ioan al XXIII-lea a voit s-o dea Conciliului al II-lea din Vatican, noi vom putea s-o actualizăm de-a lungul acestui An al Credinței, în cadrul unicului drum al Bisericii care încontinuu vrea să aprofundeze bagajul credinței pe care Cristos i l-a încredințat. Părinții conciliari voiau să prezinte din nou credința în mod eficace; și dacă s-au deschis cu încredere dialogului cu lumea modernă este tocmai pentru că erau siguri de credința lor, de stânca tare pe care stăteau. În schimb, în anii care au urmat, mulți au primit fără discernământ mentalitatea dominantă, punând în discuție înseși bazele lui depositum fidei, pe care din păcate nu le mai simțeau ca proprii în adevărul lor.

Dacă astăzi Biserica propune un nou An al Credinței și noua evanghelizare, nu este pentru a onora o aniversare, ci pentru că este nevoie de asta, chiar mai mult decât în urmă cu 50 de ani! Și răspunsul care trebuie dat acestei necesități este același voit de Papii și de Părinții de la Conciliu și conținut în documentele sale. Și inițiativa de a crea un Consiliu Pontifical destinat promovării noii evanghelizări, căruia îi mulțumesc pentru angajarea specială pentru Anul Credinței, face parte din această perspectivă. În aceste decenii a înaintat o „deșertificare” spirituală. Ce anume însemna o viață, o lume fără Dumnezeu, în timpul Conciliului, se putea ști deja din câteva pagini tragice ale istoriei, dar acum, din păcate, vedem asta în fiecare zi în jurul nostru. Este golul care s-a răspândit. Dar tocmai pornind de la experiența acestui deșert, de la acest gol, putem să descoperim din nou bucuria de a crede, importanța sa vitală pentru noi bărbați și femei. În deșert se redescoperă valoarea a ceea ce este esențial pentru a trăi; astfel, în lumea contemporană sunt nenumărate, adesea exprimate în formă implicită sau negativă, semnele setei de Dumnezeu, ale sensului ultim al vieții. Și în deșert este nevoie mai ales de persoane de credință care, cu însăși viața lor, arată calea spre Țara promisă și astfel țin trează speranța. Credința trăită deschide inima la Harul lui Dumnezeu care eliberează de pesimism. Astăzi mai mult ca oricând a evangheliza înseamnă a mărturisi o viață nouă, transformată de Dumnezeu, și astfel a indica drumul. Prima Lectură ne-a vorbit despre înțelepciunea călătorului (cf. Sir 34,9-13): călătoria este metaforă a vieții și călătorul înțelept este cel care a învățat arta de a trăi și o poate împărtăși cu frații – așa cum se întâmplă pelerinilor de-a lungul Drumului Santiago, sau pe celelalte Căi care nu întâmplător au revenit la modă în acești ani. Cum de astăzi atâtea persoane simt nevoia de a face aceste drumuri? Oare nu pentru că aici găsesc, sau măcar intuiesc sensul existenței noastre în lume? Iată, așadar, cum putem reprezenta acest An al Credinței: un pelerinaj în deșerturile din lumea contemporană, în care să ia cu ele numai ceea ce este esențial: nici toiag, nici desagă, nici pâine, nici bani, nici două tunici – așa cum Domnul le spune Apostolilor trimițându-i în misiune (cf. Lc 9,3), ci Evanghelia și credința Bisericii, a căror exprimare luminoasă sunt documentele Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, așa cum este și Catehismul Bisericii Catolice, publicat în urmă cu 20 de ani.

Venerați și iubiți Frați, în ziua de 11 octombrie 1962 se celebra sărbătoarea Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu. Ei îi încredințăm Anul Credinței, așa cum am făcut în urmă cu o săptămână, mergând ca pelerin la Loreto. Fecioara Maria să strălucească mereu ca stea pe drumul noii evanghelizări. Să ne ajute să punem în practică îndemnul apostolului Paul: „Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învățați-vă și îndemnați-vă unii pe alții cu toată înțelepciunea… Și tot ceea ce faceți cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în numele Domnului Isus, mulțumindu-i lui Dumnezeu Tatăl prin el” (Col 3,16-17). Amin.