Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 23 aprilie 2011
Iubiți frați și surori,
În centrul liturgiei din această dimineață se află binecuvântarea uleiurilor sacre – uleiul pentru ungerea catecumenilor, pentru ungerea bolnavilor și crisma pentru marile Sacramente care îl conferă pe Duhul Sfânt: Mirul, Hirotonirea sacerdotală și Hirotonirea episcopală. În Sacramente Domnul ne atinge prin intermediul elementelor creației. Unitatea dintre creație și răscumpărare devine vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeității credinței noastre care cuprinde trupul și sufletul, omul întreg. Pâinea și vinul sunt roade ale pământului și al muncii omului. Domnul le-a ales ca purtătoare ale prezenței sale. Uleiul este simbolul Duhului Sfânt și, în același timp, ne trimite la Cristos: cuvântul „Cristos” (Mesia) înseamnă „Cel Uns”. Omenitatea lui Isus, prin unitatea Fiului cu Tatăl, este inserată în comuniunea cu Duhul Sfânt și astfel este „unsă” în manieră unică, este pătrunsă de Duhul Sfânt. Ceea ce în regii și în preoții din Vechea Alianță a avut loc în mod simbolic prin ungerea cu ulei, cu care erau instituiți în slujirea lor, are loc în Isus cu toată realitatea sa: omenitatea lui este pătrunsă de forța Duhului Sfânt. El deschide omenitatea noastră pentru darul Duhului Sfânt. Cu cât suntem mai uniți cu Cristos, cu atât suntem mai umpluți de Duhul său, de Duhul Sfânt. Noi ne numim „creștini”: „unși” – persoane care îi aparțin lui Cristos și pentru aceasta participă la ungerea lui, sunt atinse de Duhul lui. Nu vreau numai să mă numesc creștin, ci vreau să și fiu, a spus sfântul Ignațiu din Antiohia. Să lăsăm ca tocmai acestei uleiuri sacre, care sunt consacrate în acest moment, să ne amintească această îndatorire intrinsecă a cuvântului „creștin” și să-l rugăm pe Domnul, pentru ca tot mai mult nu numai să ne numim creștini, ci să și fim.
În liturgia din această zi se binecuvântează, așa cum s-a spus deja, trei uleiuri. În această triadă se exprimă trei dimensiuni esențiale ale existenței creștine, asupra cărora vrem să reflectăm deja. Există înainte de toate uleiul catecumenilor. Acest ulei arată cum un prim mod de a fi atinși de Cristos și de Duhul său – o atingere interioară cu care Domnul atrage persoanele aproape de El. Prin această primă ungere, care are loc încă înainte de Botez, privirea noastră se îndreaptă deci spre persoanele care pornesc la drum spre Cristos – spre persoanele care sunt în căutarea credinței, în căutarea lui Dumnezeu. Uleiul catecumenilor ne spune: nu numai oamenii îl caută pe Dumnezeu. Însuși Dumnezeu a pornit în căutarea noastră. Faptul că El însuși s-a făcut om și a coborât în abisurile existenței umane, până în noaptea morții, ne arată cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om, creatura sa. Împins de iubire, Dumnezeu a pornit spre noi. „Căutându-mă Te-ai așezat obosit… fie ca atât efort să nu fie zadarnic!”, ne rugăm în Dies irae. Dumnezeu este în căutarea mea. Vreau să-l recunosc? Vreau să fiu cunoscut de El, găsit de El? Dumnezeu îi iubește pe oameni. El vine în întâmpinarea neliniștii inimii noastre, a neliniștii întrebărilor și căutărilor noastre, cu neliniștea însăși inimii sale, care îl induce să îndeplinească actul extrem pentru noi. Neliniștea față de Dumnezeu, faptul de a fi în drum spre El, pentru a-L cunoaște mai bine, pentru a-L iubi mai bine, nu trebuie să se stingă în noi. În acest sens ar trebuie să rămânem mereu catecumeni. „Căutați mereu fața lui”, spune un Psalm (105,4). Augustin, în această privință, a comentat: Dumnezeu este atât de mare încât depășește mereu infinit toate cunoașterea noastră și toată ființa noastră. cunoașterea lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată. Toată veșnicia putem, cu o bucurie crescândă, să continuăm mereu să-L căutăm, pentru a-L cunoaște mereu mai mult și a-L iubi mereu mai mult. „Neliniștită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”, a spus Augustin la începutul Confesiunilor sale. Da, omul este neliniștit, pentru că tot ceea ce este temporal este prea puțin. Dar suntem cu adevărat neliniștiți față de El? Oare nu ne-am resemnat cu absența lui și încercăm să ne fim suficienți nouă înșine? Să nu permitem asemenea reduceri ale ființei noastre umane! Să rămânem încontinuu în drum spre El, în nostalgia de El, în primirea mereu nouă de cunoaștere și de iubire!
Este apoi uleiul pentru Ungerea Bolnavilor. Avem în fața noastră ceata persoanelor suferinde: cei înfometați și cei însetați, victimele violenței de pe toate continentele, bolnavii cu toate durerile lor, speranțele și disperările lor, cei persecutați și cei călcați în picioare, persoanele cu inima frântă. Cu privire la prima trimitere a discipolilor din partea lui Isus, sfântul Luca ne relatează: „Îi trimit ca să vestească împărăția lui Dumnezeu și să-i vindece pe cei bolnavi” (9,2). Vindecarea este o misiune primordială încredințată Bisericii de Isus, după exemplul dat de El însuși care a străbătut drumurile țării vindecând. Desigur, misiunea principală a Bisericii este vestirea împărăției lui Dumnezeu. Dar tocmai această vestire trebuie să fie un proces de vindecare: „… a pansa rănile inimilor rănite”, se spune astăzi în prima lectură din profetul Isaia (61,1). Vestirea împărăției lui Dumnezeu, a bunătății nelimitate a lui Dumnezeu, trebuie să trezească înainte de toate asta: a vindeca inima rănită a oamenilor. Omul prin însăși esența sa este o ființă în relație. Însă, dacă este perturbată relația fundamentală, relația cu Dumnezeu, atunci și tot restul este perturbat. Dacă raportul nostru cu Dumnezeu este perturbat, dacă orientarea fundamentală a ființei noastre este greșită, nu putem nici să vindecăm într-adevăr în trup și în suflet. Pentru aceasta, prima și fundamentala vindecare are loc în întâlnirea cu Cristos care ne reconciliază cu Dumnezeu și vindecă inima noastră rănită. Dar în afară de această îndatorire centrală, face parte din misiunea esențială a Bisericii și vindecarea concretă a bolii și a suferinței. Uleiul pentru Ungerea Bolnavilor este expresie sacramentală vizibilă a acestei misiuni. Încă de la începuturi s-a format în Biserică această chemare de a vindeca, s-a format iubirea grijulie față de persoane chinuite în trup și în suflet. Aceasta este ocazia și pentru a mulțumi încă o dată surorilor și fraților care în toată lumea duc o iubire vindecătoare oamenilor, fără a se îngriji de poziția lor sau de confesiunea lor religioasă. De la Elisabeta de Turingia, Vincenzo de’Paoli, Louise de Marillac, Camil de Lellis până la Maica Tereza – ca să amintim numai câteva nume – străbate lumea o urmă luminoasă de persoane, care are origine în iubirea lui Isus față de cei suferinzi și cei bolnavi. Pentru aceasta îi mulțumim Domnului în acest moment. Pentru aceasta le mulțumim tuturor celor care, în virtutea credinței și a iubirii, stau lângă cei suferinzi, dând cu asta, în definitiv, mărturia bunătății proprii a lui Dumnezeu. Uleiul pentru Ungerea Bolnavilor este semn al acestui ulei al bunătății inimii, pe care aceste persoane – împreună cu competența lor profesională – o duc celor suferinzi. Fără a vorbi despre Cristos, ei îl manifestă.
În sfârșit, pe al treilea loc este cel mai nobil dintre uleiurile ecleziale, crisma, un amestec de ulei de măsline și parfumuri vegetale. Este uleiul ungerii sacerdotale și al celei regale, ungeri care se leagă cu marile tradiții de ungere din Vechea Alianță. În Biserică, acest ulei folosește mai ales pentru ungerea la Mir și la Hirotonirile sacre. Liturgia de astăzi leagă cu acest ulei cuvintele de promisiune ale profetului Isaia: „Voi veți fi numiți ‘preoți ai Domnului’, ‘slujitori ai Dumnezeului nostru’ veți fi numiți” (61,6). Cu asta profetul preia marele cuvânt de mandat și de promisiune, pe care Dumnezeu l-a adresat lui Israel la Sinai: „Voi veți fi pentru mine o împărăție de preoți și un popor sfânt” (Ex 19,6). În lumea vastă și pentru lumea vastă, care în mare parte nu-l cunoștea pe Dumnezeu, Israel trebuia să fie ca un sanctuar al lui Dumnezeu pentru totalitate, trebuia să exercite o funcție sacerdotală pentru lume. Trebuia să ducă lumea spre Dumnezeu, să o deschidă Lui. Sfântul Petru, în marea sa cateheză botezială, a aplicat acest privilegiu și acest mandat al lui Israel întregii comunități a celor botezați, proclamând: „Voi (în schimb) sunteți un neam ales, o preoție împărătească, o națiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiți faptele mărețe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină. Voi, care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2,9 și urm.). Botezul și Mirul constituie intrarea în acest popor al lui Dumnezeu, care cuprinde toată lumea; ungerea la Botez și la Mir este o acțiune care introduce în această slujire sacerdotală pentru omenire. Creștinii sunt popor sacerdotal pentru lume. Creștinii ar trebuie să facă vizibilă lumii pe Dumnezeu cel viu, să-L mărturisim și să conducem la El. Atunci când vorbim despre acest mandat comun, întrucât suntem botezați, aceasta nu este o motivație pentru a ne face o laudă. Este o întrebare care, în același timp, ne dă bucurie și ne neliniștește: suntem într-adevăr sanctuarul lui Dumnezeu în lume și pentru lume? Le deschidem oamenilor accesul la Dumnezeu sau mai degrabă îl ascundem? Oare nu am devenit noi – poporul lui Dumnezeu – în mare parte un popor al necredinței și al îndepărtării de Dumnezeu? Oare nu este adevărat că Occidentul, țările centrale ale creștinismului sunt obosite de credința lor și, plictisiți de propria istorie și cultură, nu mai vor să cunoască credința în Isus Cristos? Avem motiv să-i strigăm în acest moment lui Dumnezeu: „Nu permite ca să devenim un non-popor! Fă ca să te recunoaștem din nou! De fapt, ne-ai unit cu iubirea ta, ai pus Duhul tău Sfânt asupra noastră. Fă ca forța Duhului tău să devină din nou eficace în noi, pentru ca să mărturisim cu bucurie mesajul tău!
Însă, în pofida întregii rușini pentru greșelile noastre, nu trebuie să uităm că și astăzi există exemple luminoase de credință; că și astăzi sunt persoane care, prin credința lor și iubirea lor, dau speranță lumii. Atunci când la 1 mai va fi beatificat Papa Ioan Paul al II-lea, ne vom gândi plini de recunoștință la el ca mare martor al lui Dumnezeu și al lui Isus Cristos în timpul nostru, ca om umplut de Duh Sfânt. Împreună cu el ne gândim la marele număr al celor pe care el i-a beatificat și canonizat și care ne dau certitudinea că promisiunea lui Dumnezeu și mandatul său nici astăzi nu cad în gol.
În sfârșit, mă adresez vouă, dragi confrați în slujirea sacerdotală. Joia Sfântă este în mod deosebit ziua noastră. În ceasul Ultimei Cine, Domnul a instituit preoția neotestamentară. „Consacră-i în adevăr” (In 17,17), l-a rugat pe Tatăl – pentru Apostolii și pentru preoții din toate timpurile. Cu mare recunoștință pentru vocație și cu umilință pentru toate insuficiențele noastre reînnoim în acest moment „da”-ul nostru spus chemării Domnului: Da, vreau să mă unesc intim cu Domnul Isus – renunțând la mine însumi… impulsionat de iubirea lui Cristos. Amin.