Predica Papei la Liturghia Crismei

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia de sfințire a Crismei
Bazilica San Pietro, Joia Mare
13 aprilie 2006

Preaiubiți frați întru episcopat și preoție,
Preaiubiți frați și surori,

Joia Mare este ziua în care Domnul a dat celor doisprezece apostoli sarcina de a celebra, cu pâine și cu vin, sacramentul Trupului și Sângelui Său până la a doua Lui venire. Mielul pascal și toate jertfele Vechiului Legământ au fost înlocuite cu darul Trupului și Sângelui Său, cu dăruirea Lui de sine. Astfel, noul cult își care ca temelie faptul că, înainte de toate, Dumnezeu ne dă un dar, iar noi, plini de acest dar, devenim ai Lui: Creația se întoarce spre Creatorul ei. Astfel preoția devine de asemenea ceva nou: nu mai este ceva ce ține de descendență, ci o întâlnire personală cu misterul lui Isus Cristos. El este mereu Cel care se dă și Cel care ne atrage la El. Doar El poate spune: „Acesta este Trupul Meu – acesta este Sângele Meu.” Misterul preoției din Biserică stă în faptul că noi, ființe jalnice, în virtutea sacramentului putem să vorbim cu al său Eu: „in persona Christi”. El dorește să își exercite preoția prin noi. Ne amintim de acest impresionant mister, care ne atinge din nou în fiecare celebrare a Sacramentului, într-un mod special în Joia Mare. Deoarece cotidianul nu strică ceea ce este mare și misterios, avem nevoie de o amintire specifică similară, avem nevoie de o întoarcere la acea oră în care El și-a pus mâinile deasupra noastră și ne-a făcut participanți la acest mister.

De aceea, să reflectăm încă o dată la semnele prin care ne-a fost dat Sacramentul. În centru este vechiul gest al impunerii mâinilor, prin care El m-a luat în posesia Sa spunând: „Tu îmi aparții Mie.” Dar de asemenea mi-a spus: „Tu ești sub protecția mâinilor Mele. Ești sub protecția inimii Mele. Ești păzit în palma mea și tocmai de aceea te afli în vastitatea iubirii Mele. Rămâi în spațiul mâinilor Mele și dă-mi-le pe ale tale.”

Să ne amintim apoi că mâinile noastre au fost unse cu uleiul care este semnul Duhului Sfânt și al puterii Lui. De ce tocmai mâinile? Mâinile omului sunt instrumentele lui de acțiune, sunt simbolul capacității de a face față lumii, până la a o „lua în mână”. Domnul și-a pus mâinile Sale asupra noastră iar acum vrea mâinile noastre, pentru ca ele să devină în lume mâinile Lui. Dorește ca ele să nu mai fie instrumente cu care să luăm lucrurile, oamenii, lumea pentru noi, pentru a le reduce la posesiuni ale noastre, ci, în schimb, să transmită atingerea sa divină, punându-se în serviciul iubirii Sale. Dorește ca ele să fie instrumente ale slujirii și de aceea expresie a misiunii întregii persoane care se face pe sine garant al Lui și îl duce pe El oamenilor. Dacă mâinile omului reprezintă în mod simbolic facultățile lui și, în general, puterea de a dispune de lume, acum mâinile unse trebuie să fie un semn al capacității sale de dăruire, al creativității în modelarea lumii cu iubire – și pentru aceasta avem nevoie, fără îndoială, de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament, ungerea este semnul asumării unei slujiri: regele, profetul, preotul face și dă mai mult decât ceea ce vine de la el însuși. Într-un anume sens el este expropriat de el însuși în funcțiunea slujirii, prin care se pune pe sine la dispoziția cuiva mai mare decât el. Dacă Isus se prezintă astăzi în Evanghelie ca Unsul lui Dumnezeu, Cristosul, aceasta înseamnă tocmai faptul că el acționează în virtutea misiunii încredințate lui de Tatăl, în unitate cu Duhul Sfânt și că, astfel, El dă lumii o nouă regalitate, o nouă preoție, un nou mod de a fi profet, care nu se caută pe sine însuși, ci trăiește pentru El, pentru care a fost creată lumea. Să ne punem astăzi încă o dată mâinile la dispoziția Sa și să îi cerem să ne ia din nou de mână și să ne călăuzească.

În gestul sacramental al impunerii mâinilor de către Episcop, Domnul însuși și-a impus mâinile asupra noastră. Acest semn sacramental rezumă un întreg parcurs existențial. La un moment dat, asemenea primilor discipoli, l-am întâlnit pe Domnul și i-am auzit cuvintele: „Urmează-mă!” Probabil inițial l-am urmat într-o mod puțin nesigur, retrăgându-ne și întrebându-ne dacă acesta este cu adevărat drumul nostru. Și la un moment dat pe drum poate că am trăit experiența lui Petru după pescuirea miraculoasă, ne-am speriat de măreția Sa, de măreția sarcinii și de insuficiența sărmanei noastre persoane, până acolo încât am dorit să dăm înapoi: „Du-te de la mine Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5,8). Dar apoi El, cu mare bunătate, ne-a luat de mână, ne-a tras spre El și ne-a spus: „Nu te teme! Căci sunt cu tine. Eu nu te voi părăsi, tu nu mă părăsi pe Mine!” Și, mai mult decât o dată, fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat poate ca și lui Petru atunci când, mergând pe apă ca să-l întâlnească pe Domnul, și-a dat seama brusc că apa nu îl susține și că era gata să se înece. Și, asemenea lui Petru, am strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14,30). Văzând toată tulburarea dimprejurul nostru, cum am putea noi să pășim pe apele agitate de secolul și de mileniu care au trecut? Dar atunci am privit spre El… iar El ne-a prins de mână și ne-a dat o nouă „greutate specifică”: am devenit ușori datorită credinței, fiind atrași spre înălțimi. Apoi ne-a dat mâna care ne sprijină și ne duce. El ne susține. Să ne ațintim mereu privirea asupra Sa și să ne întindem mâinile spre El. Să îl lăsăm întotdeauna să ne prindă de mână, și atunci nu ne vom scufunda, ci vom sluji viața care este mai tare decât moartea și iubirea care este mai puternică decât ura. Credința în Isus, Fiul Dumnezeului Viu, este mijlocul prin care apucăm din nou mâna lui Isus și prin care El ne ia de mână și ne călăuzește. Una dintre rugăciunile mele favorite este cererea pe care Liturghia ne-o pune pe buze la Împărtășanie: „… nu lăsa să mă despart de Tine”. Să ne rugăm să nu cădem niciodată din comuniunea cu Trupul Său, cu Cristos însuși, să nu cădem niciodată departe de misterul euharistic. Să ne rugăm ca El să nu ne lase niciodată de mână…

Domnul și-a pus mâinile peste noi. El a explicat semnificația acestui gest prin cuvintele: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15). Nu vă mai spun slugi, ci prieteni: în aceste cuvinte am putea chiar să vedem instituirea preoției. Domnul ne face prietenii Săi: ne încredințează totul nouă; ni se încredințează pe El însuși, pentru ca noi să putem vorbi cu al său Eu, „in persona Christi capitis”. Câtă încredere! El s-a încredințat cu adevărat în mâinile noastre. Semnele esențiale ale hirotonirii întru preoție sunt în fond toate manifestări ale acestui cuvânt: impunerea mâinilor; înmânarea cărții – a Cuvântului Său pe care ni-l încredințează nouă; înmânarea potirului prin care ne transmite misterul Său profund și personal. Din toate acestea face parte și puterea de a ierta păcatele: ne face să participăm și la conștientizarea de către El a nenorocirii păcatului și a întregului întuneric al lumii și ne dă în mână cheia pentru a redeschide ușa către Casa Tatălui. Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Acesta este sensul profund la a fi preot: a deveni prieten al lui Isus Cristos. Trebuie să ne angajăm zi de zi în direcția acestei prietenii. Prietenia înseamnă comuniune în gândire și în voință. În această comuniune de gândire cu Isus trebuie să trăim, ne spune Sf. Paul în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,2-5). Și această comuniune de gândire nu este doar ceva intelectual, ci și o comuniune a sentimentelor și a voinței și de aceea și a acțiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să îl cunoaștem pe Isus într-un mod și mai personal, ascultându-l, trăind alături El, petrecând timp cu El. Să îl ascultăm – în „lectio divina”, adică citind Sfânta Scriptură într-un mod nu academic, ci spiritual; astfel învățăm să îl întâlnim pe Isus care este prezent și ne vorbește. Trebuie să ne gândim și să reflectăm la cuvintele Sale și la acțiunile Sale în fața Lui și cu El. Lectura Sfintei Scripturi este rugăciune, trebuie să fie rugăciune – trebuie să vină din rugăciune și să conducă la rugăciune. Evangheliștii ne spun că Domnul, în mod repetat, nopți întregi, se retrăgea „pe munte” pentru a se ruga singur. Și noi avem nevoie de acest „munte”: trebuie să urcăm înălțimile interioare, muntele rugăciunii. Doar astfel se poate dezvolta prietenia noastră cu El. Doar astfel putem să ne îndeplinim slujirea preoțească, doar astfel putem să îl ducem pe Cristos și Evanghelia Sa oamenilor. Simplul activism poate să fie chiar și eroic. Însă acțiunea externă, în cele din urmă, rămâne fără roade și își pierde eficiența dacă nu se naște dintr-o profundă și intimă comuniune cu Cristos. Timpul pe care i-l dedicăm este cu adevărat un timp de activitate pastorală, al unei autentice activități pastorale. Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii. În activismul ei frenetic, lumea își pierde adesea direcția. Acțiunile și capacitățile ei devin distructive dacă forța rugăciunii eșuează, căci din această forță izvorăsc apele vieții ce pot să facă din pământul arid unul rodnic.

Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Esența preoției stă în prietenia cu Isus Cristos. Doar astfel putem noi să vorbim cu adevărat „in persona Christi”, deși îndepărtarea noastră de Cristos nu poate să compromită validitatea Sacramentului. A fi prieten al lui Isus, a fi preot înseamnă a fi un om al rugăciunii. Astfel o recunoaștem și ieșim din ignoranța de simpli slujitori. Astfel învățăm să trăim, să suferim și să acționăm cu El și pentru El. Prietenia cu Isus este întotdeauna prin excelență prietenie cu ai Lui. Putem fi prieteni ai lui Cristos doar în comuniune cu Cristos întreg, cu capul și cu trupul, în viața plină a Bisericii animată de Domnul ei. Doar în ea, mulțumită Domnului, Sfânta Scriptură este Cuvânt viu și actual. Fără subiectul viu al Bisericii care îmbrățișează epocile, Biblia se fărâmițează în scrieri adesea eterogene și astfel devine o carte a trecutului. Ea este elocventă în prezent doar acolo unde este „Prezența” – acolo unde Cristos rămâne permanent contemporan cu noi: în trupul Bisericii Sale.

A fi preot înseamnă a deveni prieten al lui Isus Cristos, și aceasta tot mai mult cu întreaga noastră existență. Lumea are nevoie de Dumnezeu – nu de orice dumnezeu, ci de Dumnezeul lui Isus Cristos, de Dumnezeu care s-a întrupat, care ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, care a înviat și a creat în El însuși un spațiu pentru om. Acest Dumnezeu trebuie să trăiască în noi și noi în El. Aceasta este chemarea noastră preoțească: doar astfel poate acțiunea noastră ca preoți să aducă roade. Doresc să închei această predică cu câteva cuvinte ale lui Andrea Santoro, preotul Diecezei de Roma care a fost ucis în Trebisonda pe când se ruga; Cardinalul Cé ni le-a spus în timpul exercițiilor spirituale. Iată cuvintele: „Sunt aici pentru a locui între acești oameni și pentru a-i permite lui Isus să o facă împrumutându-i trupul meu. […] Putem primi mântuirea doar oferindu-ne propriul trup. Răul lumii trebuie să fie suportat și durerea împărtășită, absorbind-o până la capăt în propriul trup, așa cum a făcut-o Isus.” Isus și-a asumat trup omenesc. Să i-l dăm pe al nostru, pentru ca astfel El să vină în lume și să o transforme. Amin!