Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată pe stadionul „Gelora Bung Karno”,
Jakarta, joi, 5 septembrie 2024
Întâlnirea cu Isus ne cheamă să trăim două atitudini fundamentale, care ne permit să devenim discipolii săi. Prima atitudine: a asculta Cuvântul; a doua: a trăi Cuvântul. Mai întâi a asculta, pentru că totul se naște din ascultare, din deschiderea spre el, din primirea darului prețios al prieteniei sale. Dar după aceea este important a trăi Cuvântul primit, pentru a nu fi ascultători zadarnici care se înșeală pe ei înșiși (cf. Iac 1,22); pentru a nu risca numai să ascultăm cu urechile fără ca sămânța Cuvântului să coboare în inimă și să schimbe modul nostru de a gândi, de a simți, de a acționa, și acest lucru nu este bun. Cuvântul care ne este dăruit și pe care îl ascultăm cere să devină viață, să transforme viața, să se întrupeze în viața noastră.
Aceste două atitudini esențiale: a asculta Cuvântul și a trăi Cuvântul, putem să le contemplăm în Evanghelia care tocmai a fost proclamată.
Înainte de toate, a asculta Cuvântul. Evanghelistul relatează că multă lume mergea la Isus și „mulțimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 5,1). Îl caută pe el, le este foame și sete de Cuvântul Domnului și îl simt răsunând în cuvintele lui Isus. Așadar, această scenă, care se repetă de atâtea ori în evanghelie, ne spune că inima omului este mereu în căutarea unui adevăr capabil să îndestuleze și să sature dorința sa de fericire; că nu putem să ne mulțumim numai cu cuvintele umane, cu criteriile din această lume, cu judecățile pământești; avem nevoie mereu de o lumină care să vină de sus ca să lumineze pașii noștri, de o apă vie care să poată adăpa deșerturile sufletului, de o mângâiere care să nu dezamăgească pentru că provine din cer și nu din lucrurile efemere de aici de pe pământ. În mijlocul asurzirii și al vanității cuvintelor umane, fraților și surorilor, este nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care este busolă pentru drumul nostru, singurul care printre atâtea răni și rătăciri este în măsură să ne conducă din nou la semnificația autentică a vieții.
Fraților și surorilor, să nu uităm asta: prima misiune a discipolului – noi toți suntem discipoli! – nu este aceea de a îmbrăca haina unei religiozități perfecte în exterior, de a face lucruri extraordinare sau de a se angaja în activități grandioase. Nu. Prima misiune, primul pas, constă, în schimb, în a ști să ne punem în ascultarea unicului Cuvânt care mântuiește, cel al lui Isus, așa cum putem vedea în episodul evanghelic, atunci când Învățătorul urcă în barca lui Petru pentru a se distanța un pic de mal și astfel să predice mai bine oamenilor (cf. Lc 5,3). Viața noastră de credință începe atunci când cu umilință îl primim pe Isus în barca existenței noastre, îi facem spațiu, ne punem în ascultarea Cuvântului său și ne lăsăm interogați, zdruncinați și schimbați de el.
În același timp, fraților și surorilor, Cuvântul Domnului cere să se întrupeze concret în noi: de aceea suntem chemați să trăim Cuvântul. Numai a repeta Cuvântul, fără a-l trăi, ne face să devenim ca niște papagali: da, îl spun, dar nu se înțelege, nu se trăiește. De fapt, după ce a terminat de predicat mulțimilor din barcă, Isus se adresează lui Petru și-l îndeamnă să riște bazându-se pe acel Cuvânt: „Înaintează în larg și aruncați-vă năvoadele pentru pescuit!” (v. 4). Cuvântul Domnului nu poate să rămână o frumoasă idee abstractă sau să provoace numai emoția de un moment; el ne cere să schimbăm privirea noastră, să ne lăsăm transformată inima după imaginea inimii lui Cristos; Cuvântul ne cheamă să aruncăm cu curaj năvoadele evangheliei în mijlocul mării lumii, „riscând”, e adevărat, riscând să trăim iubirea pe care el ne-a învățat-o și a trăit-o cel dintâi. Și nouă, fraților și surorilor, Domnul, cu forța arzătoare a Cuvântului său, ne cere să înaintăm în larg, să ne dezlipim de malurile stătute ale obișnuințelor rele, ale fricilor și ale mediocrităților, pentru a îndrăzni o viață nouă. Mediocritatea îi place diavolului! Pentru că intră în noi și ne ruinează.
Desigur, obstacolele și scuzele pentru a spune nu niciodată nu lipsesc; dar să privim iarăși la atitudinea lui Petru: venea dintr-o noapte dificilă, în care nu a pescuit nimic, era supărat, era obosit, era dezamăgit; și totuși, în loc să rămână paralizat în acel gol și blocat de propriul eșec, spune: „Învățătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele” (v. 5). La cuvântul tău, voi arunca năvoadele. Și atunci se întâmplă nemaiauzitul, miracolul unei bărci care se umple cu pești până aproape să se scufunde (cf. v. 7).
Fraților și surorilor, în fața multelor îndatoriri din viața noastră zilnică; în fața chemării, pe care toți o simțim, de a construi o societate mai dreaptă, de a merge înainte pe calea păcii și a dialogului – acea cale care aici în Indonezia a fost trasată de mult timp -, putem să ne simțim uneori nepotriviți, să simțim povara acestei angajări care nu aduce mereu roadele sperate sau a greșelilor noastre care par să oprească drumul. Dar cu aceeași umilință și aceeași credință a lui Petru, și nouă ni se cere să nu rămânem prizonieri ai eșecurilor noastre. Acesta este un lucru foarte urât, pentru că eșecurile ne iau și noi putem deveni prizonieri ai eșecurilor. Nu, vă rog: să nu rămânem prizonieri ai eșecurilor noastre; în loc să rămânem cu privirea îndreptată spre năvoadele noastre goale, să privim la Isus și să avem încredere în el. Nu privi năvoadele tale goale, privește-l pe Isus, privește-l pe Isus! El te va face să mergi, El te va face să mergi bine, încrede-te în Isus! Putem risca mereu să înaintăm în larg și să aruncăm din nou năvoadele, chiar și atunci când am trecut prin noaptea eșecului, prin timpul dezamăgirii în care nu am prins nimic. Acum voi face un mic moment de tăcere și fiecare dintre voi să se gândească la propriile eșecuri. [Pauză] Și privind aceste eșecuri, să riscăm, să mergem înainte cu curajul Cuvântului lui Dumnezeu.
Sfânta Tereza de Calcutta, a cărei comemorare o celebrăm astăzi și care în mod neobosit s-a îngrijit de cei mai săraci și s-a făcut promotoare de pace și de dialog, spunea: „Când nu avem nimic de dat, să-i dăm acel nimic. Și amintește: chiar dacă n-ar trebui să culegi nimic, nu înceta niciodată să semeni„. Frate și soră, nu înceta niciodată să semeni, pentru că asta este viață.
Asta, fraților și surorilor, aș vrea să vă spun și vouă, acestei națiuni, acestui arhipelag minunat și variat: nu încetați să înaintați în larg, nu încetați să aruncați năvoadele, nu încetați să visați, nu încetați să visați și să construiți o civilizație a păcii! Îndrăzniți mereu visul fraternității, care este o adevărată comoară printre voi. La Cuvântul Domnului vă încurajez să semănați iubire, să parcurgeți încrezători drumul dialogului, să practicați bunătatea și gentilețea voastră cu zâmbetul tipic care vă distinge. V-au spus că voi sunteți un popor zâmbitor? Nu pierdeți zâmbetul, vă rog, și mergeți înainte! Și fiți constructori de pace. Fiți constructori de speranță!
Aceasta este dorința exprimată recent de episcopii din țară și este urarea pe care și eu aș vrea s-o adresez întregului popor indonezian: a merge împreună pentru binele societății și al Bisericii! Fiți constructori de speranță. Ascultați bine: fiți constructori de speranță! Acea speranță a evangheliei care nu înșeală (cf. Rom 5,5), nu înșeală niciodată, și care ne deschide la bucuria fără sfârșit. Multe mulțumiri.
* * *
Mulțumire la sfârșitul Liturghiei
Mulțumesc cardinalului Ignatius, precum și președintelui Conferinței Episcopale și celorlalți păstori ai Bisericii din Indonezia, care împreună cu preoții și cu diaconii slujesc poporul sfânt al lui Dumnezeu în această mare țară. Mulțumesc călugărițelor, călugărilor și tuturor voluntarilor; și cu mult afect bătrânilor, bolnavilor și celor suferinzi care au oferit rugăciunile lor. Mulțumesc!
Vizita mea în mijlocul vostru se îndreaptă spre sfârșit și vreau să exprim recunoștința mea bucuroasă pentru primirea deosebită care mi-a fost rezervată. O reînnoiesc domnului președinte al republicii, care astăzi era prezent aici, celorlalte autorități civile și forțelor de ordine, și o extind la întregul popor indonezian.
Se spune în cartea Faptele Apostolilor că în ziua de Rusalii a fost la Ierusalim o mare zarvă. Și toți făceau zarvă pentru a predica evanghelia. Vă recomand, iubiți frați și surori, faceți zarvă! Faceți zarvă!
Domnul să vă binecuvânteze. Mulțumesc!