Predica Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
la Jubileul Echipelor Sinodale și al Organismelor de Participare
duminică, 26 octombrie 2025
Fraților și surorilor,
Celebrând Jubileul Echipelor Sinodale și al Organismelor de Participare, suntem invitați să contemplăm și să redescoperim misterul Bisericii, care nu este o simplă instituție religioasă și nici nu se identifică cu ierarhiile și cu structurile sale. Biserica, în schimb, așa cum ne-a amintit Conciliul al II-lea din Vatican, este semnul vizibil al unirii dintre Dumnezeu și omenire, al planului său de a ne aduna pe toți într-o unică familie de frați și surori și de a ne face să devenim poporul său: un popor de fii iubiți, toți legați în unica îmbrățișare a iubirii sale.
foto: Vatican Media
Privind la misterul comuniunii ecleziale, generată și păstrată de Duhul Sfânt, putem înțelege și semnificația echipelor sinodale și a organismelor de participare; ele exprimă ceea ce se întâmplă în Biserică, unde relațiile nu răspund la logicile puterii, ci la cele ale iubirii. Primele – pentru a aminti un avertisment constant al Papei Francisc – sunt logici „lumești”, în timp ce în comunitatea creștină primatul privește viața spirituală, care ne face să descoperim că suntem cu toții fii ai lui Dumnezeu, frați și surori între noi, chemați să ne slujim unii pe alții.
Regula supremă, în Biserică, este iubirea: nimeni nu este chemat să comande, toți sunt chemați să slujească; nimeni nu trebuie să impună propriile idei, cu toții trebuie să ne ascultăm unii pe alții; nimeni nu este exclus, cu toții suntem chemați să participăm; nimeni nu deține întregul adevăr, cu toții trebuie să-l căutăm cu umilință și să-l căutăm împreună.
Tocmai cuvântul „împreună” exprimă chemarea la comuniune în Biserică. Papa Francisc ne-a amintit acest lucru și în ultimul său Mesaj pentru Postul Mare: „A merge împreună, a fi sinodali, aceasta este vocația Bisericii. Creștinii sunt chemați să meargă împreună, niciodată ca niște călători solitari. Duhul Sfânt ne determină să ieșim din noi înșine pentru a merge spre Dumnezeu și spre frați și niciodată să ne închidem în noi înșine. A merge împreună înseamnă a fi țesători de unitate, pornind de la demnitatea comună de fii ai lui Dumnezeu” (Francisc, Mesaj pentru Postul Mare, 6 februarie 2025).
A merge împreună. Aparent este ceea ce fac cele două personaje din parabola pe care tocmai am ascultat-o în Evanghelie. Fariseul și vameșul urcă amândoi la templu ca să se roage, am putea spune că „urcă împreună” sau cel puțin se întâlnesc împreună în locul sacru; totuși, ei sunt separați și nu există nicio comunicare între ei. Amândoi merg pe același drum, dar mersul lor nu este un mers împreună; amândoi sunt în templu, dar unul ocupă primul loc, iar celălalt rămâne pe ultimul loc; amândoi se roagă Tatălui, dar fără a fi frați și fără a împărtăși nimic.
Aceasta depinde mai ales de atitudinea fariseului. Rugăciunea sa, aparent adresată lui Dumnezeu, este numai o oglindă în care el se privește pe sine însuși, se justifică pe sine însuși, se laudă pe sine însuși. El „a urcat pentru a se ruga; dar nu a voit să se roage lui Dumnezeu, ci mai degrabă să se laude pe sine însuși” (Augustin, Discurs 115,2), simțindu-se mai bun decât celălalt, judecându-l cu dispreț și privindu-l de sus în jos. Este obsedat de propriul ego și, în acest fel, ajunge să se învârtă în jurul lui însuși fără a avea o relație nici cu Dumnezeu și nici ceilalți.
Fraților și surorilor, acest lucru se poate întâmpla și în comunitatea creștină. Se întâmplă atunci când eu-l prevalează asupra lui noi, generând personalisme care împiedică relații autentice și fraterne; când pretenția de a fi mai buni decât ceilalți, așa cum face fariseul cu vameșul, creează diviziune și transformă comunitatea într-un loc de judecată și de excludere; când se insistă asupra propriului rol pentru a exercita puterea și a ocupa spațiu.
În schimb, către vameș trebuie să privim. Cu aceeași umilință a sa, și în Biserică trebuie să recunoaștem cu toții nevoia noastră de Dumnezeu și unii de alții, practicând iubirea reciprocă, ascultarea reciprocă, bucuria de a merge împreună, știind că „Cristos aparține celor ce simt cu umilință, nu celor care se înalță deasupra turmei” (Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea către Corinteni, c. XVI).
Echipele sinodale și organismele de participare sunt imagine a acestei Biserici care trăiește în comuniune. Și astăzi aș vrea să vă îndemn: în ascultarea Duhului, în dialog, în fraternitate și în parresia, ajutați-ne să înțelegem că, în Biserică, înainte de orice diferență, suntem chemați să mergem împreună în căutarea lui Dumnezeu, pentru a ne îmbrăca în sentimentele lui Cristos; ajutați-ne să lărgim spațiul eclezial astfel încât el să devină colegial și primitor.
Aceasta ne va ajuta să locuim cu încredere și un spirit reînnoit în tensiunile care străbat viața Bisericii – între unitate și diversitate, tradiție și noutate, autoritate și participare -, permițând Duhului să le transforme, astfel încât să nu devină contrapoziții ideologice și polarizări dăunătoare. Nu este vorba de a le rezolva reducându-le una la alta, ci de a le permite să fie fecundate de Duhul, astfel încât să fie armonizate și orientate spre un discernământ comun. Ca echipe sinodale și membri ai organismelor participative, știți de fapt că discernământul eclezial necesită „libertate interioară, umilință, rugăciune, încredere reciprocă, deschidere către noutăți și abandonare în voința lui Dumnezeu. Nu este niciodată afirmarea unui punct de vedere personal sau de grup și nici nu se rezolvă în simpla sumă de păreri individuale” (Document final, 26 octombrie 2024, nr. 82). A fi o Biserică sinodală înseamnă a recunoaște că adevărul nu se posedă, ci se caută împreună, lăsându-ne călăuziți de o inimă neliniștită și îndrăgostită de Iubire.
Preaiubiților, trebuie să visăm și să construim o Biserică umilă. O Biserică ce nu stă în picioare precum fariseul, triumfătoare și încrezătoare în sine, ci se apleacă pentru a spăla picioarele omenirii; o Biserică ce nu judecă așa cum face fariseul cu vameșul, ci devine un loc primitor pentru fiecare; o Biserică ce nu se închide în ea însăși, ci rămâne în ascultarea lui Dumnezeu pentru a putea asculta pe toți în același mod. Să ne angajăm să construim o Biserică în întregime sinodală, în întregime ministerială, în întregime atrasă de Cristos și de aceea îndreptată spre slujirea lumii.
Asupra voastră, asupra noastră a tuturor, asupra Bisericii din întreaga lume, invoc mijlocirea Fecioarei Maria cu cuvintele slujitorului lui Dumnezeu Don Tonino Bello: „Sfântă Marie, femeie primitoare, hrănește în Bisericile noastre dorința de comuniune. […] Ajută-le să depășească diviziunile interne. Intervino atunci când demonul discordiei se strecoară în ele. Stinge focarele facțiunilor. Împacă disputele reciproce. Dezamorsează rivalitățile lor. Oprește-le atunci când decid să pornească pe cont propriu, neglijând convergența în proiecte comune” (Maria, Donna dei nostri giorni [Maria, femeia zilelor noastre], Cinisello Balsamo 1993, 99).
Domnul să ne dăruiască acest har: să fim înrădăcinați în iubirea lui Dumnezeu pentru a trăi în comuniune între noi. Și să fim, ca Biserică, martori ai unității și ai iubirii.