Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din solemnitatea Epifaniei Domnului
Bazilica San Pietro, 6 ianuarie 2008
Dragi frați și surori,
Îl celebrăm astăzi pe Cristos, Lumina lumii, și manifestarea Sa în fața neamurilor păgâne. În ziua Crăciunului mesajul liturgiei suna astfel: „Hodie descendit lux magna super terram – Astăzi o lumină mare a coborât pe pământ” (Liturghierul roman). La Betleem, această „mare lumină” a apărut unui mic nucleu de persoane, un mic „rest al lui Israel”: Fecioara Maria, soțul ei Iosif și câțiva păstori. O lumină umilă, cum e în stilul adevăratului Dumnezeu; o mică flacără aprinsă în noapte: un firav nou-născut, care scâncește în tăcerea nopții… Dar acea naștere ascunsă și necunoscută era însoțită de imnul de laude al corurilor cerești, care cântau mărire și pace (cf. Luca 2,13-14).
Astfel acea lumină, deși modestă în apariția ei pe pământ, se proiecta cu putere în ceruri: nașterea Regelui iudeilor fusese anunțată de răsărirea unei stele, vizibilă de foarte departe. Aceasta a fost mărturia „câtorva magi”, ajunși din răsărit la Ierusalim puțin după nașterea lui Isus, pe timpul regelui Irod (cf. Matei 2,1-2). Încă o dată se cheamă reciproc și își răspund cerul și pământul, cosmosul și istoria. Profețiile de demult își află confirmarea în limbajul aștrilor. „O stea răsare din Iacob și un sceptru se ridică din Israel” (Numeri 24,17), anunțase clarvăzătorul păgân Balaam, chemat să blesteme poporul lui Israel, și care în schimb l-a binecuvântat pentru că – i-a descoperit Dumnezeu – „acel popor este binecuvântat” (Numeri 22,12). Cromațiu din Aquileia, secolul al IV-lea, în Comentariul său la Evanghelia lui Matei, scrie despre relația dintre Balaam și magi: „Acela a profetizat că Cristos avea să vină; aceștia l-au întrevăzut cu ochii credinței”. Și adaugă o observație importantă: „Steaua era zărită de toți, dar nu toți i-au înțeles sensul. În același mod Domnul și Mântuitorul nostru s-a născut pentru toți, dar nu toți l-au primit” (ibid 4,1-2). Apare aici semnificația, în perspectiva istorică, a simbolului luminii aplicat nașterii lui Cristos: el exprimă binecuvântarea specială a lui Dumnezeu asupra urmașilor lui Avraam, destinată să se extindă la toate popoarele pământului.
Evenimentul evanghelic pe care îl amintim la Epifanie – vizita magilor la Pruncul Isus la Betleem – ne trimite astfel originile istoriei poporului lui Dumnezeu, adică la chemarea lui Avraam. Suntem la capitolul 12 al Cărții Genezei. Primele 11 capitole sunt ca niște mari fresce care răspund la câteva întrebări fundamentale ale omenirii: care este originea universului și a neamului omenesc? De unde vine răul? Pentru ce există diferite limbi și civilizații? Între povestirile de la începutul Bibliei, apare un prim „legământ” stabilit de Dumnezeu cu Noe, după potop. Este vorba de legământul universal, care privește întreaga omenire: noul pact cu clanul lui Noe este deopotrivă pact cu „tot trupul” – pentru a folosi limbajul biblic – adică cu fiecare ființă vie. Acest legământ, pe care îl putem defini pre-istoric și care îl reînnoiește pe cel al primilor părinți Adam și Eva, este fundamental deoarece rămâne ca bază a întregului plan pe care Dumnezeu îl va realiza apoi în istorie, începând de la Avraam. Dar înainte de chemarea lui Avraam se află o altă mare frescă foarte importantă pentru a înțelege sensul Epifaniei: cea a turnului lui Babel. Afirmă textul sacru că la început „tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” (Geneză 11,1). Apoi oamenii au zis: „Veniți să construim un oraș și un turn, al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, pentru a nu ne împrăștia pe tot pământul” (Geneză 11,4). Consecința acestui păcat de orgoliu, similar celui al lui Adam și Eva, a fost amestecarea limbilor și împrăștierea omenirii pe tot pământul (cf. Geneză 11,7-8). Aceasta înseamnă „Babel”, și a fost un fel de blestem, asemănător cu izgonirea din paradisul pământesc.
În acest punct începe istoria binecuvântării, cu chemarea lui Avraam: începe marele plan al lui Dumnezeu pentru a face din omenire o familie, prin legământul cu un popor nou, ales de El ca să fie o binecuvântare în mijlocul tuturor neamurilor (cf. Geneză 12,1-3). Acest plan divin este și acum în curs: datează de circa patru mii de ani și a avut momentul să de vârf în misterul lui Cristos acum două mii de ani; de atunci au început „timpurile din urmă”, în sensul că planul a fost pe deplin revelat și realizat în Cristos, dar cere să fie primit de istorie, care rămâne mereu o istorie de fidelitate din partea lui Dumnezeu și din păcate și de infidelitate din partea noastră a oamenilor. Însăși Biserica, depozitară a binecuvântării, este sfântă și alcătuită de păcătoși, marcată de tensiunea dintre „deja” și „nu încă”. La plinirea timpurilor Isus Cristos a venit să ducă la îndeplinire legământul: El însuși, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este Sacramentul fidelității lui Dumnezeu față de planul său de mântuire pentru întreaga umanitate.
Sosirea magilor de la Răsărit la Betleem, pentru a-l adora pe nou-născutul Mesia, este semnul manifestării Regelui universal al popoarelor și al tuturor oamenilor care caută adevărul. Este începutul unei mișcări opuse celei de la Babel: de la confuzie la înțelegere, de la dispersare la reconciliere. Întrevedem o legătură între Epifanie și Rusalii: dacă Nașterea lui Cristos, care este Capul, este și Nașterea Bisericii, trupul său, noi vedem în magi popoarele care se alătură restului lui Israel, prevestind marele semn al „Bisericii poliglote”, înfăptuită da Duhul Sfânt la 50 de zile după Paști. Este mereu fascinant să lărgim privirea asupra istoriei mântuirii în toată amplitudinea ei, pentru a admira frumusețea planului lui Dumnezeu, proiecție în istorie a existenței Sale de Comuniune trinitară. Iubire fidelă și tenace, care nu violează niciodată legământul din neam în neam. Acesta este „misterul” despre care vorbește Sfântul Paul în Scrisorile sale, ca și în fragmentul Scrisorii către efeseni proclamat cu puțin înainte: Apostolul afirmă că acest mister „i-a fost făcut cunoscut prin revelație” (Efeseni 3,2).
Acest „mister” constituie speranța istoriei, este misterul unei binecuvântări care vrea să ajungă la toate popoarele și la toate ființele umane pentru ca acestea să poată trăi ca frați și surori, fii ai unicului Tată. În aceasta stă adevărul despre om și despre întreaga sa istorie. Acest plan prevestit de profeți a fost revelat în Isus Cristos, iar acum se realizează prin intermediul Bisericii. Dar lui i se opun impulsuri de dezbinare și de samavolnicie care sfâșie omenirea din cauza păcatului și a conflictului datorat egoismului. Biserica este în serviciul acestui „mister” de binecuvântare pentru întreaga omenire. Ea îndeplinește în întregime misiunea numai atunci când reflectă în sine aceeași lumină a lui Cristos Domnul, și astfel este de ajutor popoarelor lumii pe calea păcii și a progresului adevărat. Rămâne de fapt mereu valabil cuvântul lui Dumnezeu revelat prin profetul Isaia: „întunericul acoperă pământul și bezna învăluie popoarele, dar peste tine răsare Domnul și slava lui strălucește deasupra ta”(Isaia 60,2). Tot ceea ce profetul anunță pentru Ierusalim, se realizează în Biserica lui Cristos: „Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta și împărații spre strălucirea ta” (Isaia 60,3). Iar refrenul Psalmului 66 repetă: „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (vv 4 și 6). E adevărat: neamurile pot cunoaște calea mântuirii dacă peste poporul lui Dumnezeu strălucește lumina feței Domnului. Iese în evidență și aici cum binecuvântarea lui Dumnezeu pentru Israel este destinată să se reînnoiască și să se răsfrângă asupra tuturor popoarelor. Acest adevăr rămâne neschimbat în Biserică, cu o singură dar esențială noutate: că în Isus Cristos Dumnezeu și-a arătat chipul său, „bunătatea lui Dumnezeu și iubirea Sa pentru oameni s-au manifestat” (Tit 3,4), cum scrie Sfântul Paul lui Tit.
Cu Isus Cristos binecuvântarea lui Abraham s-a extins la toate popoarele, la Biserica universală ca nou Israel care primește în sânul ei întreaga omenire. Și astăzi, totuși, rămâne adevărat ceea ce spune profetul: „bezna învăluie popoarele”. Nu se poate spune, de fapt, că globalizarea este sinonimă cu ordinea mondială, din contră. Conflictele pentru supremația economică și acapararea resurselor energetice, hidrice și materiilor prime fac dificilă munca tuturor acelora care, la orice nivel, încearcă să construiască o lume justă și solidară. Este nevoie de o speranță mai mare, care să permită preferarea binelui comun al tuturor luxului câtorva și mizeriei multora. „Această mare speranță”, am scris în enciclica Spe salvi, „poate fi numai Dumnezeu… nu un dumnezeu oarecare, ci acel Dumnezeu care are un chip uman” (rn. 31): Dumnezeu care s-a manifestat în Pruncul de la Betleem și în Răstignitul-Înviat. Dacă există o mare speranță, se poate persevera în cumpătare. Dacă lipsește adevărata speranță, se caută fericirea în beție, în superfluu, în excese, conducând la ruina individului și a lumii. Cumpătarea, moderația nu este atunci doar o regulă ascetică, dar și o cale de salvare pentru omenire. Este de acum evident că numai adoptând un stil de viață cumpătat, însoțit de serioasă angajare pentru o echitabilă distribuție a bogățiilor, va fi posibil să se instaureze o ordine de dezvoltare justă și posibil de susținut sau durabilă. Pentru aceasta este nevoie de oameni care să nutrească o mai mare speranță și să aibă de aceea mai mult curaj. Curajul magilor, care au întreprins o lungă călătorie urmând o stea și care au știut să se îngenuncheze înaintea unui Copil și să ofere darurile lor prețioase. Avem toți nevoie de acest curaj, ancorat într-o puternică speranță. Să ne dobândească aceasta Maria, însoțindu-ne în pelerinajul nostru pământesc cu ocrotirea sa maternă. Amin.