Predica Papei la deschiderea Jubileului Speranței 2025

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la deschiderea Jubileului Speranței 2025
Vatican, 24 decembrie 2024

Un înger al Domnului, învăluit în lumină, luminează noaptea și le încredințează păstorilor vestea bună: „Vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11). Între uimirea săracilor și cântecul îngerilor, cerul se deschide pe pământ: Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi pentru a ne face să devenim asemenea Lui, a coborât printre noi pentru a ne ridica și a ne duce înapoi în îmbrățișarea Tatălui.

foto: Vatican Media

Aceasta este speranța noastră. Dumnezeu este Emanuel, este Dumnezeu-cu-noi. Cel care e infinit de mare s-a făcut mic; lumina divină a strălucit în întunericul lumii; gloria cerului a apărut pe pământ, în micimea unui Prunc. Și dacă vine Dumnezeu, chiar și atunci când inima noastră seamănă cu o iesle săracă, atunci putem spune: speranța n-a murit, speranța este vie și ne învăluie viața pentru totdeauna!

Frați și surori, odată cu deschiderea Porții Sfinte am început un nou Jubileu: fiecare dintre noi poate intra în misterul acestei vestiri a harului. Aceasta este noaptea în care poarta speranței s-a deschis larg către lume; aceasta este noaptea în care Dumnezeu spune fiecăruia: există speranță și pentru tine!

Pentru a primi acest dar, suntem chemați să pornim la drum cu uimirea păstorilor din Betleem. Evanghelia spune că atunci când au primit vestea îngerului, „au mers fără întârziere” (Lc 2,16). Acesta este îndemnul de a regăsi speranța pierdută, de a o reînnoi în noi, de a o semăna în mijlocul tristeților timpului nostru și ale lumii noastre: fără întârziere. Fără a întârzia, fără a încetini pasul, ci lăsându-ne atrași de vestea bună.

Fără întârziere, să mergem să-l vedem pe Domnul care s-a născut pentru noi, cu o inimă ușoară și trează, gata de întâlnire, pentru a putea traduce speranța în situațiile vieții noastre. Pentru că speranța creștină nu este un final fericit care trebuie așteptat în mod pasiv: este promisiunea Domnului de a fi primit aici și acum, pe acest pământ care suferă și suspină. Prin urmare, ea ne cere să nu zăbovim, să nu ne lăsăm pradă obișnuințelor, să nu ne oprim în mediocritate și în lene; ne cere – așa cum ar spune Sfântul Augustin – să ne indignăm pentru lucrurile care nu merg bine și să avem curajul să le schimbăm; ne cere să devenim pelerini în căutarea adevărului, visători neobosiți, femei și bărbați care se lasă tulburați de visul lui Dumnezeu, visul unei lumi noi, unde domnesc pacea și dreptatea.

Să învățăm din exemplul păstorilor: speranța care se naște în această noapte nu tolerează indolența sedentarului și lenea celor care s-au așezat în confortul lor; nu admite falsa prudență a celor care nu se implică din teama de a nu se compromite și nici calculul celor care se gândesc doar la ei înșiși; este incompatibilă cu viața liniștită a celor care nu își ridică vocea împotriva răului și împotriva nedreptăților comise în detrimentul celor mai săraci. Dimpotrivă, speranța creștină, în timp ce ne invită să așteptăm cu răbdare Împărăția care încolțește și crește, ne cere îndrăzneala de a anticipa astăzi această promisiune, prin responsabilitatea și compasiunea noastră.

Privind la modul în care ne conformăm adesea lumii acesteia, adaptându-ne la mentalitatea ei, un bun preot-scriitor s-a rugat cu ocazia Crăciunului în felul acesta: „Doamne, îți cer niște tulburare, niște neliniște, niște remușcare. De Crăciun aș vrea să mă simt nemulțumit. Fericit, dar și nemulțumit. Fericit pentru ceea ce faci, nemulțumit de lipsa mea de răspunsuri. Înlătură de la noi, te rog, falsa noastră pace și așază în „ieslea” noastră, mereu prea plină, o grămadă de spini. Pune-ne în suflet dorința de altceva” (A. PRONZATO, Novena de Crăciun).

Speranța creștină este tocmai acel „altceva” care ne cere să ne mișcăm „fără întârziere”. Într-adevăr, nouă, discipolilor Domnului, ni se cere să găsim în El speranța noastră cea mai mare, pentru ca mai apoi să o purtăm fără întârziere, ca pelerini ai luminii în întunericul lumii.

Frați și surori, acesta este Jubileul, acesta este timpul speranței! El ne invită să redescoperim bucuria întâlnirii cu Domnul, ne cheamă la reînnoirea spirituală și ne angajează în transformarea lumii, pentru ca acesta să devină cu adevărat un timp jubiliar: să devină așa pentru mama noastră Pământ, desfigurată de logica profitului; să devină așa pentru țările cele mai sărace, împovărate de datorii nedrepte; să devină așa pentru toți cei care sunt prizonieri ai vechilor și noilor forme de sclavie.

Nouă, tuturor, ne revine darul și angajamentul de a aduce speranța acolo unde s-a pierdut: acolo unde viața este rănită, în așteptări trădate, în vise frânte, în eșecuri care spulberă inima; în oboseala celor care nu mai pot face față, în singurătatea amară a celor care se simt învinși, în suferința care sapă în suflet; în zilele lungi și goale ale prizonierilor, în camerele înguste și reci ale săracilor, în locurile profanate de război și de violență.

Jubileul se deschide pentru ca tuturor să li se ofere speranța Evangheliei, speranța iubirii, speranța iertării. Și, privind la iesle, la duioșia lui Dumnezeu care se manifestă pe chipul Pruncului Isus, ne întrebăm: „Se află oare aceasta așteptare în inimile noastre? Se află oare această speranță în inimile noastre? […] Contemplând bunăvoința lui Dumnezeu care învinge neîncrederile și temerile noastre, contemplăm și măreția speranței care ne așteaptă. […] Fie ca această viziune a speranței să lumineze drumul nostru zilnic” (C. M. MARTINI, Omilia de Crăciun, 1980).

Soră, frate, în această noapte pentru tine se deschide „poarta sfântă” a inimii lui Dumnezeu. Isus, Dumnezeu-cu-noi, s-a născut pentru tine, pentru noi, pentru fiecare bărbat și femeie. Și odată cu el înflorește bucuria, se schimbă viața, speranța nu dezamăgește.