Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2012

Iubiți credincioși,

Învierea Domnului este fundamentul credinței noastre. Acest adevăr de credință îl mărturisim la fiecare Liturghie, atunci când spunem: „cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, […] care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri și S-a întrupat, […] și S-a răstignit pentru noi, […] și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi […].” Adevărul despre Învierea Domnului Isus din morți este mesajul pe care Biserica l-a propovăduit continuu de două mii de ani, mesaj care a dat sens și speranță vieții tuturor oamenilor. Credem în Înviere și datorită mărturiei mironosițelor, cărora îngerul le spune: „veniți de vedeți locul” (Mt. 28, 6); „a înviat” (Lc. 24, 6). Evenimentul era unul de excepție, iar „femeile ieșind din mormânt au fugit de acolo și nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8). Frica și cutremurul, uimirea și neîncrederea sunt constante ale persoanei umane, iar femeile mironosițe s-au comportat firesc, pentru că „nu pricepuseră Scriptura” (In. 21 9). Dar „după opt zile” (In. 21, 26) și pentru eternitate Domnul cel înviat se reîntoarce în mijlocul apostolilor, în mijlocul nostru, și ne spune tuturor: „Pace vouă!” (In. 21, 26). Credința noastră este pace și înviere, bucurie și speranță, iubire și dăruire.

Dragii mei,

Celebrăm Învierea Domnului, dar, din păcate, „spaima” (Mc. 16, 5) și neîncrederea care le-a cuprins pe femeile mironosițe domnește nu doar la noi în țară, ci în întreaga lume. Tocmai în acest context ne vine în minte întrebarea retorică a lui Natanail: „Din Nazaret poate să fie ceva bun?” (In. 1, 47). Logica faptelor ne face să mergem mai departe și să ne întrebăm: din România mai poate ieși ceva bun? Biserica Catolică din România mai are ceva de spus? Blajul mai poate oferi ceva? Răspunsul este unul singur și e destul de simplu: acela pe care ni-l dau tot femeile mironosițe – „veniți de vedeți” (Mt. 28, 6) -, dincolo de mormânt este învierea, viața și speranța noastră.

Recent, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a creat un număr de 22 de cardinali – unul singur din România – Preafericitul Părinte Lucian. Iar Papa, urmașul lui Petru, ne spune: priviți spre România, mai sunt valori! Au fost și vor mai fi persoane de caracter, demne și iubitoare de Adevăr, capabile să se jertfească pentru țara și poporul din care fac parte, asemenea Blândului Păstor! Pe de altă parte, tot Papa ne mai spune: Biserica Catolică din România a oferit lumii, în timpul persecuției, o „mulțime… de martiri și de mărturisitori, …, îmbrăcată în veșminte albe și care sunt înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 7, 9-13)[1]. Această mulțime de nume ilustre de martiri, precum Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hosu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu, Anton Durcovici, Marton Aron, Bogdanfi Szilard, Schefler Ianos, Vladimir Ghica, sunt gloria Bisericii.

Așadar, tocmai în zilele noastre, un episcop din Biserica Greco-Catolică din România – Preafericitul Părinte Lucian – este chemat de Papa Benedict să fie, împreună cu Petru, „piatra” pe care se construiește Biserica, … și să dea mărturie despre Evanghelie până la sacrificiul propriei vieți (Mt. 16, 18)[2]. Astfel, Blajul – „Mica Romă„[3], de unde a „răsărit soarele românilor„[4] -, condamnat și el la moarte prin interzicerea Bisericii Greco-Catolice, a reînviat și este din nou în glorie împreună cu Hristos Domnul, care aduce lumina Învierii. Blajul este din nou în atenția Sfântului Părinte și, prin el, fiecare credincios în parte este recunoscut, apreciat și prețuit de Papa Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte ne spune fiecăruia: mergeți mai departe pe acest drum care duce spre Hristos, rădăcinile credinței le găsiți în Cuvântul lui Dumnezeu, în învățătura Părinților Bisericii, în Tradiția bizantină și în Unirea cu Scaunul Apostolic al Romei[5].

Dragii mei,

Isus în Grădina Ghetsemani, „fiind în zbuciumul durerii„, a lăsat să se facă voia Tatălui (Lc. 22, 42-44), pentru că el este Fiul și știe că numai la Tatăl este fericirea și viața. Tatăl este „Binele„, „Adevărul” și „Frumosul„. Cu toții suntem chemați să slujim și să purtăm în lume Adevărul, Binele și Frumosul. Acest lucru l-a făcut Biserica Greco-Catolică și Blajul, împreună cu Cardinalii noștri, episcopii și preoții care s-au jertfit în pușcăriile comuniste, și l-ați făcut și dumneavoastră, toți credincioșii care, în ultimii douăzeci de ani, ați încercat să trăiți cu sinceritate credința și să faceți mereu, oricât de greu ar fi, „voia Tatălui„, persistând în bine, adevăr și frumos.

Fiul a hotărât, tot în mod liber, să fie „servul umil” al umanității, pe care și-a asumat-o pentru a noastră mântuire, pentru a ne da posibilitatea de a trăi ca fii ai Domnului în Fiul. Faptul de a trăi ca fii ai aceluiași Părinte ne face frați, iar între frați domnește iubirea. „Iubirea” mă face „serv” al persoanei pe care o iubesc. A sosit ora ca „pentru Înviere să iertăm toate, să ne luminăm cu prăznuirea, să ne îmbrățișăm unii pe alții, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi„[6] să alegem cu toții iubirea. Adevărul creștin nu este compatibil cu nici o formă de mărire deșartă, de putere lumească, nu este fanatic, nu este violent și – chiar dacă este oprimat, răstignit și îngropat – moartea nu-l biruie. Iar noi mărturisim acest lucru: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le„.

Iubiți credincioși,

Legăturile interumane pe care le construim aici, pe pământ, sunt bazate pe drepturi și îndatoriri, însă în Biserica lui Hristos acestea sunt luminate și de spiritul dăruirii, al carității, al împăcării și comuniunii. Nu există iubire fraternă fără dreptate și adevăr, fără justiție și împăcare, însă toate acestea se completează în lumina crucii, în logica Învierii Domnului: „că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea„[7]. Această logică a iubirii, a iertării și împăcării o mărturisim atunci când frații sunt împreună și la bucurie, și la încercări. Când respectul și buna înțelegere devin normalitate, când credința devine sensul, speranța și destinul vieții noastre.

Chemării „veniți și vedeți” îi urmează porunca misionară: „aruncați mrejele, … mergeți în larg” (Io. 21, 6; Lc. 5, 4)! Chemați-i pe toți la unitate, aveți curajul, dragii mei, să priviți minunile pe care Domnul le face în fiecare zi în viața noastră, în viața Bisericii. Nu uitați de bine, de adevăr și de frumos. Căci S-a uitat Domnul la umilința, îndelung-răbdarea și suferința servei Sale de pe meleagurile Transilvaniei.

Da, „veniți și vedeți„: Biserica Română Unită a reînviat!
„Veniți și vedeți„: Biserica este corabia care ne poartă spre mântuire, în și prin Hristos cel înviat!
„Veniți și vedeți„: mărturia de credință, sacrificiul, umilința și înălțarea Bisericii Greco-Catolice!
„Veniți și vedeți„: România este „grădina Maicii Domnului„[8], spre care se poate privi cu speranță și încredere!
„Veniți și vedeți„: Isus nu e mort, nu e în mormânt, căci s-a sculat precum a zis!
Și, acum, duceți-vă degrabă și spuneți lumii întregi bucuria noastră: Hristos a Înviat!

Sărbători fericite tuturor!

† Virgil BERCEA

Note

---

[1] Ioan Paul al II-lea – Scrisoarea Apostolică la al III-lea centenar de la Unirea Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei, 7 mai 2000.
[2] Benedict al XVI-lea – Angelus Domini, Alocuțiune, 19 februarie 2012.
[3] Mihai Eminescu – iunie 1866.
[4] Ion Heliade Rădulescu – 1848.
[5] Ioan Paul al II-lea – op.cit.
[6] Utrenia Învierii – Sfânta zi de Paști, Stihirile Paștilor
[7] Ibid. – glasul 8
[8] Ioan Paul al II-lea – Predica din 13 octombrie 2002