Pastorala de Paşti a IPS Lucian Mureşan

Scrisoare pastorală a IPS Lucian Mureșan
pentru sărbătoarea Învierii Domnului, 2006

„Dacă Cristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică și credința voastră. …
Dar acum Cristos a înviat din morți,
fiind începătură a învierii celor adormiți”
(I Cor 15,14 și 20).

Preacucernici frați preoți,
Iubiți fii sufletești,

An de an, la data stabilită de Biserică, celebrăm „Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite, Paștile Cristos-Mântuitorul, Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care au deschis nouă ușile raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii” (Stihira 1, a Paștilor). Paștile Domnului, patima, moartea și Învierea Lui! Iată marea noutate a tuturor timpurilor, care revine mereu pentru a imprima vieții noastre ritmul vieții celei noi, ritmul vieții cu Cristos, pe care trăindu-l, avem deja viața veșnică în noi.

Tema pe care am ales-o spre a fi meditată de toți fiii Arhidiecezei noastre, fie preoți, fie persoane consacrate, fie tineri sau vârstnici, aduce în actualitate starea credinței corintenilor, de pe la mijlocul primului secol de creștinism. Aceștia, surprinzător, nu negau învierea lui Isus din morți, dar negau învierea celor adormiți. Și astăzi, și mai surprinzător, sunt creștini care neagă nu numai învierea celor adormiți, dar și Învierea lui Isus. După două milenii de creștinism, datorită unei secularizări absolut accelerate a societății în care trăim, datorită exageratului consumism, datorită răsturnărilor marilor valori morale și a necontrolatei culturi a morții, Învierea lui Isus, învierea celor ce au plecat din lumea aceasta cu credința în înviere, viața de după această viață, viața veșnică sau osânda veșnică, nu mai spun nimic, nu mai au nici cea mai mică adiere de noutate și de ecou din veșnicie. Pentru toți aceștia, cuvintele Sfântului Apostol Pavel rămân deosebit de potrivite și actuale: „Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră. … Dar acum Cristos a înviat din morți, fiind începătură a învierii celor adormiți” (I Cor 15,14 și 20).

Este de sesizat faptul că Sfântul Pavel nu admite, referitor la adevărul învierii lui Isus și a învierii noastre, nici o ezitare, nici un „poate”. Pentru el mărturisirea de credință nu este un amestec de diferite învățături adunate din felurite concepte umane și curente de idei, ci el mărturisește ceea ce a primit de la Domnul: „Căci v-am dat întâi de toate, ceea ce eu am primit, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor 15,3-4). Aceasta este temelia întregii noastre credințe, aceasta este inima predicii apostolice și a întregii propovăduiri a Bisericii, aceasta este „memoria” exprimată în Liturghie: „Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea de-a dreapta, de a doua și preamărita iarăși venire”.

Mai importantă este sublinierea: „Cristos a murit pentru păcatele noastre”. Afirmația aceasta, care, de fapt, este proclamarea mântuirii noastre, pare a fi un fel de „chemare la ordine”. Chinurile lui Cristos, moartea lui violentă pe cruce, sunt urmări ale păcatelor noastre! Atunci, chiar așa de ușor privim chipul Răstignitului, fără să ne sensibilizăm asupra prețului plătit de Domnul nostru pentru mântuirea noastră? Mai putem trăi ușuratic viața aceasta? Mai putem avea îndoieli în credință?

Dar Isus Domnul nu numai că a murit pentru păcatele noastre, dar a și înviat prin atotputernicia Sa, distrugând moartea. S-a întâmplat ceva morții! Ea a devenit adormire, în așteptarea învierii morților și a vieții celei fără de sfârșit (cf Crezului). Astfel, Învierea lui Cristos devine garanție a învierii tuturor celor adormiți, la întoarcerea Sa întru glorie. Atunci vor fi nimicite toate domniile, toate stăpânirile și puterile, punând pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea (cf 1 Cor 15,24-26). Toate fiind restaurate, Dumnezeu va fi totul în toți”.

Iubiți fii sufletești,

Ce L-a făcut pe Isus să moară pentru păcatele noastre și să învie din morți? Ce L-a făcut să fie garantul învierii noastre? Numai iubirea! Pentru Isus iubirea valorează mai mult decât viața: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). „Numai dacă pentru cineva iubirea valorează mai mult decât viața, adică numai dacă cineva este gata să-și subordoneze viața iubirii și să o considere numai în raport de aceasta, numai atunci iubirea va fi mai tare și va însemna mai mult decât moartea. Dar pentru ca ea să poată fi mai mult decât moartea, trebuie să fie mai întâi mai mult decât viața”. Iar Isus și-a dat viața pentru noi!

„Dragostea stă la baza nemuririi, iar nemurirea ia naștere numai din dragoste!” Așa afirmă Papa Benedict al XVI-lea! (Joseph Ratzinger, Introducere în creștinism: prelegeri despre Crezul apostolic). „Înseamnă că Acela care i-a iubit pe toți a pus bazele nemuririi pentru toți. Acesta este și sensul exact al afirmației biblice că învierea Sa este învierea noastră… Dacă El a înviat atunci vom învia și noi, pentru că atunci iubirea e mai tare decât moartea; dacă El n-a înviat, atunci nu vom învia nici noi, deoarece, în acest caz, ultimul cuvânt îl are moartea și nimeni altcineva (cf 1 Cor 15,16)”. Prin urmare, numai iubirea lui Dumnezeu, care se identifică cu propria Sa putere de viață și de dragoste, poate constitui temeiul nemuririi noastre; dar rămâne valabil faptul că nemurirea noastră depinde și de modul nostru de a iubi, adică „așa cum ne-a iubit și El pe noi” (In 15,12).

Aceasta înseamnă, dragii mei, să fim fiii Învierii, să fim ființe pascale: credința că a fi creștin înseamnă să actualizezi mereu acest eveniment în viața proprie, înseamnă să te lași mereu întâlnit de Isus. El, numai El, dă orizont nou vieții noastre și totodată orientarea ei decisivă. Cristos a înviat; și noi vom învia! Acesta este Paștele lui Cristos și paștele nostru! Celebrând Învierea lui Cristos, celebrăm și învierea noastră! De ce să nu fim, atunci, plini de bucurie, de speranță și de iubire?

Iubiții mei,

Citind relatările Sfintei Scripturi despre paștele evreiesc, despre Moise, eliberatorul poporului ales din robia Egiptului, popor căruia, cu ajutorul „brațului înalt” al lui Iahve, i-a redat demnitatea, trezindu-i conștiința națională și conducându-l în țara libertății, nu pot să nu fac o paralelă între biblicul Moise, „văzătorul de Dumnezeu” și episcopul vizionar și carismatic, Inocențiu Micu.

El, Inocențiu Micu, a întemeiat Blajul, loc unde s-au frământat, s-au maturat și s-au pus în viață atâtea idei, idei care au condus la statornicirea veșnicei Uniri cu Biserica Romei, precum și la trezirea conștiinței naționale a tuturor românilor, prin descoperirea originilor latine ale poporului nostru. El, întors acasă, în Catedrala pe care a ctitorit-o, în Blajul pe care l-a întemeiat, veghează la bunul mers al Bisericii sale. Dimpreună cu episcopii mărturisitori de credință catolică și apostolică, și iubitori de neam, imploră milostivirea Preasfintei Treimi pentru Biserica noastră, pentru poporul din mijlocul căruia s-au ridicat.

Mijlocirii lor atribuim și marele eveniment pe care-l vom celebra solemn și cu mulțumire: ridicarea Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, sui iuris, la demnitatea de Arhiepiscopie Majoră. Vom cânta și ne vom bucura cu toții, duminică, 30 aprilie, Duminica Tomii, auzind proclamarea Bulei emise de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea prin care se consfințește acest act unic din viața Bisericii noastre.

*

Să-i mulțumim Cerescului Părinte pentru învierea Fiului Său! Să-i mulțumim Tatălui ceresc, prin Isus, pentru că și noi vom învia!

Se spune că Domnul Dumnezeu, după ce a sfârșit opera creației Sale, a hotărât să sărbătorească dimpreună cu toate cele create. Toți și toate se preocupau să ofere în dar lui Dumnezeu ceea ce puteau mai frumos. Veverițele aduseră nuci și alune, iepurii morcovi și rădăcini dulci, oile lână moale și caldă, vacile lapte și smântână. Mii de îngeri din cer s-au adunat să-i cânte cerești armonii. Omul aștepta să-i vină rândul. Emoționat și îngrijorat se întreba: Oare ce îi voi putea dărui eu? Florile dau mireasmă, albinele miere! Toate creaturile treceau prin fața lui Dumnezeu și îi ofereau darurile lor. Omul era frământat. Când îi veni rândul, omul a făcut ceea ce nici o altă creatură nu a îndrăznit să facă. Alergă la Dumnezeu, sări pe genunchii Săi, îl îmbrățișă și îi spuse: Te iubesc! Atunci chipul lui Dumnezeu se lumină și toată creația a înțeles că omul îi făcuse lui Dumnezeu darul cel mai frumos. Atunci răsună în tot universul imnul: Aliluia!

Suntem ai lui Dumnezeu. Suntem făcuți pentru a cădea în brațele Lui părintești. „Să ne luminăm cu sărbătoarea! Acum toate s-au umplut de lumină!”

Doresc fiecăruia dintre Dumneavoastră, dragi credincioși, să petreceți Sfintele Sărbători cu pace și bucurie, cu convingerea neclintită că, după pelerinajul pământesc, îl vom îmbrățișa în ceruri pe Tatăl. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să ne învețe și să ne inspire farmecul petrecerii cu El, din această viață și în veșnicia întreagă.

Al vostru,

+ Lucian
Arhiepiscop și Mitropolit