Pastorala de Paşti a IPS Ioan Robu

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2012

Dragi frați și surori.

Privegherea din noaptea Sfântă a Paștelui începe, conform unei tradiții foarte vechi, cu binecuvântarea focului a cărui flacără alungă întunericul; flacăra este simbol al lui Cristos Înviat care învinge întunericul morții; Cristos este flacăra luminii lui Dumnezeu.

Implorând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra focului, preotul celebrant spune această rugăciune: „Dumnezeule, care prin Fiul Tău ai dăruit credincioșilor flacăra luminii Tale, sfințește acest foc nou și, prin aceste sărbători ale Paștelui, înflăcărează-ne de dorințe cerești, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătoarea luminii veșnice”. Această rugăciune ne arată că nu numai Postul Mare, dar și Sărbătoarea Paștelui are menirea să ne înflăcăreze de dorințe cerești și totodată să ne amintească nouă, tuturor, de scopul nostru cel de pe urmă: să ajungem cu inimi curate la sărbătorile luminii veșnice.

Privind ochii noștri la lumina focului binecuvântat, gândul nostru caută lumina lui Dumnezeu, îl caută pe Cristos Înviat și lumina lui.

De la focul binecuvântat preotul aprinde lumânarea pascală, care va fi dusă în procesiune până în altar, și spune această rugăciune care este rugăciunea fiecăruia și a întregii Biserici: „Lumina lui Cristos, care învie plin de mărire, să risipească întunericul inimii și al minții”.

Cu această rugăciune în suflete însoțim procesiunea lumânării pascale până în altar și continuăm meditația noastră atât despre Noaptea Sfântă în care a înviat Cristos, cât și despre lumina Sa care ne conduce spre sărbătorile luminii veșnice. Cântând Vestirea Solemnă a Învierii, preotul ne amintește că aceasta este Noaptea care a risipit întunericul păcatului, care îi aduce din nou la har pe cei care cred în Cristos, Noaptea în care Cristos, rupând lanțurile morții, se înalță biruitor din adâncuri.

Ținând în mâinile noastre lumânările aprinse, noi mărturisim cu toată Biserica, prin glasul preotului, că „Puterea sfântă a acestei nopți șterge fărădelegea, spală orice vină, celor căzuți în păcat le redă nevinovăția, celor întristați, bucuria, stinge dușmăniile, aduce înțelegerea, frânge silniciile”. Noaptea de Paști căreia singură i s-a dat să cunoască ora în care Isus Cristos a înviat din morți, este o noapte cu adevărat fericită: noaptea în care s-a împăcat cerul cu pământul, Dumnezeu cu omul.

Lecturile sfinte ce urmează îndată după vestirea solemnă a Învierii ne cheamă să medităm principalele etape ale istoriei mântuirii, care pornind de la păcatul lui Adam se îndreaptă spre momentul în care Dumnezeu Tatăl ne destăinuiește iubirea Sa prin Jertfa Fiului Său, Unul Născut. Evanghelia după Sfântul Marcu și sfințirea apei de Botez, împreună cu reînnoirea făgăduințelor de la Botez, liturgia euharistică, toate fac din această noapte de veghere și de rugăciune o noapte cu adevărat sfântă. În același timp, însă, toate acestea gravitează în jurul unui punct în care așteptările și speranțele omului se întâlnesc cu planul lui Dumnezeu, plan care poate fi cu totul diferit de cel al omului și de aceea și neașteptat. Un simbol al unor astfel de așteptări și speranțe umane este semnificat și simbolizat de femeile care după ce au cumpărat mirodenii ca să îmbălsămeze trupul lui Isus, s-au dus dis-de-dimineață la mormânt, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele (Mc16,1-2). Așteptarea femeilor evlavioase, speranța lor era aceea de a reuși să-l îmbălsămeze pe Isus. Era cumva ultima formă de slujire și un gest de afecțiune față de Isus: să-l îmbălsămeze. De asemenea, „își ziceau între ele: cine ne va prăvăli piatra de la intrarea în mormânt?” (Mc 16,3). Lucrurile aveau însă să se petreacă cu totul altfel decât de gândeau ele; nici vorbă de îmbălsămare, nici de răsturnat piatra, căci era deja răsturnată.

Îngerul le-a spus: „Nu vă temeți! Îl căutați pe Isus Nazarineanul cel răstignit? A înviat! Nu este aici!” (Mc 16,6).

Răspunsul lui Dumnezeu dat femeilor și tuturor care îl caută pe Isus este același: a înviat! Isus este viața noastră, moartea nu are putere asupra lui. Omul Isus nu este în puterea morții. El a distrus puterea ce părea să zdrobească totul în lumea omului și distrugând-o a transformat-o în trecerea spre Înviere.

„Nu este aici”: Cristos înviat nu poate fi găsit în mormânt, ci pe drumurile omenirii: în săracul înfometat, în copilul care vrea să se nască, în bătrânul care caută solidaritate, în tânărul care speră, în comunitatea ucenicilor care întâlnindu-se între ei se regăsesc și se recunosc în El, în Cuvânt și Euharistie.

Dar ca să crezi că în chipul celui suferind, sau în cel al copiilor nenăscuți sau în cel al bătrânilor, sau în comunitatea credincioșilor compusă adesea și din persoane care nu se înțeleg, este prezent Cristos Înviat, este absolut necesar să trăiești din credință, să fii deschis și gata să primești oricare plan al lui Dumnezeu, asemenea femeilor evlavioase care uită de îmbălsămare și de piatra mormântului și primesc noutatea: învierea lui Isus.

Pe de altă parte, se știe că un trup îmbălsămat nu deranjează. Și de aceea, societatea actuală europeană, toată axată pe economie, nu vrea să facă altceva cu Isus, cu evanghelia Sa, cu Biserica Sa decât să aplice îmbălsămarea. Ca să nu se audă nicio voce care să critice batjocorirea și umilirea celor săraci și neputincioși, condamnarea la moarte a copiilor nenăscuți, disprețuirea și neglijarea bolnavilor și a bătrânilor; ca să nu se vadă niciun deget acuzator îndreptat spre cei care încalcă drepturile lui Dumnezeu și ale oamenilor, spre cei care subminează binele și stabilitatea familiilor și ale generațiilor tinere, spre cei ucid, fură și mint, spre cei care distrug până și ideea binelui comun, spre cei care pun în vânzare prezentul și viitorul aproapelui sau al întregului neam. Ceea ce au uitat îndată femeile evlavioase, ideea îmbălsămării a rămas unica amintire pentru cei care, departe de a lăsa să fie risipit întunericul minții și al inimii, departe de a vrea și de a căuta binele tuturor, preferă drumul egoismului care este izvorul tuturor relelor . Desigur, știm cu toții că din păcate criza economică este și rămâne o realitate necruțătoare. Însă cine, având responsabilitate publică la un popor sau altul, răspunde cu doar cumpărarea mirodeniilor pentru îmbălsămarea propriilor conștiințe și al viitorului generațiilor de astăzi, precum și a viitorului națiunilor, cine crede că face bine ca să salveze economia distrugând omul, împreună cu drepturile și aspirațiile sale legitime, acela sau aceia nu caută să risipească întunericul inimii și al minții, așa cum se exprimă rugăciunea pascală.

Sărbătoarea Paștelui însă ne cheamă la cu totul altceva, îndemnându-ne să ne trăim credința cu recunoștință, căci este darul lui Dumnezeu. Această chemare este adresată atât membrilor Bisericii cât și oamenilor de bunăvoință, tuturor celor care sunt mai degrabă sub „vraja” luminii, nu a întunericului.

Ca Păstor al Arhidiecezei, mă bucur să știu că în comunitățile noastre credincioșii, preoții și persoanele consacrate au luat în serios glasul Bisericii și, respectând postul, au sosit astfel împreună la momentul sărbătoririi Paștelui, implorând cu toții să vină peste noi lumina lui Cristos, care învie plin de mărire, să risipească întunericul inimii și al minții.

Și le mulțumesc tuturor credincioșilor, preoților, congregațiilor călugărești și organizațiilor asemănătoare pentru fidelitatea și mărturia lor de credință, dată și inspirată de Cel Înviat. Știm cu toții că deși acum și în viitor dăm și vom da mult „spațiu” în viața noastră Celui Înviat, sigur că nu vom fi scutiți de căderi, de slăbiciuni, de nesiguranțele vieții, însă vom avea în inima noastră cu siguranță tărie, pace și bucurie. În fiecare zi va străluci în noi lumina care este Cristos Înviat.

Tuturor din Arhidieceză, Sărbători fericite! Domnul să ne binecuvânteze și să ne înflăcăreze de dorințe cerești, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătorile luminii veșnice!

Cristos a Înviat!