Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

LUMINA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, din harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, prin grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini, de Dumnezeu iubitori,

«Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cerești, în Hristos, întrucât ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea Lui» (cf. Ef 1,3-4).

Iubiți credincioși,

Bucuria sărbătorilor de iarnă, cu strălucirea podoabelor, cu vesele colinde și cu frumoase cadouri, ne luminează iarăși chipurile și inimile. În jurul nostru totul e înveșmântat în haină de sărbătoare, casele împodobite, curate, mesele pline și încărcate, iar sub brad daruri bogate.

Oare sufletul nostru este și el împodobit, vesel, curat și pregătit să primească Darul Cuvântului întrupat?

Să ne reamintim că prin Sf. Botez noi creștinii am primit în suflete o binecuvântare spirituală, o lumină ce însoțește drumul vieții noastre de credință, spre idealul sfințeniei. Aceasta lumină a răsărit cu mult înainte de a exista noi și e menită să ne conducă pașii vieții spre Părintele luminilor. Este Lumina ce a luminat în întunericul primei zile a Creației, este lumina ce a strălucit din peștera păstorilor în noaptea sfântă a Nașterii Domnului și este lumina ce trebuie să-mpodobească zilele noastre de sărbătoare.

Pentru aceasta, să ne întrebăm mai întâi la lumina credinței primite prin Botez, care este scopul întrupării Cuvântului divin și nașterii lui Hristos?

Ne răspunde imnografia sărbătorii: «Lumină ne-a strălucit nouă, Hristoase Dumnezeule, venirea Ta; Lumina cea din Lumină, strălucirea Tatălui, toată făptura ai luminat. Suflarea toată Te laudă pe Tine, Chipul slavei Tatălui, Cel ce ești și mai înainte ai fost și ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule, îndură-te spre noi» (Stihira Vecerniei, 25 decembrie).

Vom porni în meditația noastră de la Lumina Cuvântului dintru începuturi, prin care toate au fost create, apoi, în Lumina neprihănitei Fecioare Maria, prin care Cuvântul s-a făcut trup, vom ajunge la Lumina întrupării Cuvântului divin răscumpărător, prin care umanitatea se poate uni din nou cu Tatăl. Acesta este scopul ultim al misterului planului divin, «taina cea din veac ascunsă», ca la plinirea timpurilor toate să fie din nou reunite în Hristos, Lumina Cuvântului întrupat. Pentru aceasta, Lumina Lui ar trebui să strălucească în sufletul fiecăruia dintre noi oamenii.

Lumina Cuvântului divin, venită în lume să lumineze pe oameni, rămâne însă și astăzi adeseori necunoscută sau refuzată. Cuvântul caută și azi o poartă deschisă, un locaș unde să poată sălășlui, unde să fie primit și căruia să-i poată oferi neprețuitul cadou pe care a venit să-l aducă tuturor: darul de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12), darul mântuirii.

1. Lumina Cuvântului dintru început

«Și a zis Dumnezeu: Să fie Lumină! Și a fost Lumină» (Gen 1,3)

Să ne reamintim că primul cuvânt proclamat în întunericul primordial, neorânduit, haotic și fără formă, este Cuvântul lui Dumnezeu: «Să fie lumină!». Cuvântul lui Dumnezeu, prin răsunetul Său, constituie momentul de început al firului istoriei, curgerea ireversibilă a Timpului. Totodată, prin strălucirea Lui, înlăturând întunericul, colaborează la lucrarea Spiritului divin, chemând la Viață. Astfel, pe cele două direcții, a timpului și a vieții, se orânduiește spațiul întregii creații. Dumnezeu creează, stabilind o direcție a timpului, făcând ordine în haosul primordial și chemând la viață.

Dumnezeu creează totul după un plan minunat, din dorința de a împărtăși fericirea iubirii și a vieții Sale cu alte ființe. Creația Sa prin Lumina Cuvântului, provine din însuși Izvorul iubirii, al vieții, al sfințeniei, al binelui, al frumosului și armoniei. De aceea, Dumnezeu Tatăl, la sfârșitul zilei a șasea privind cele create prin Cuvântul Său și Spiritul Iubirii Sale, vede că toate sunt «foarte bune» (Gen 1,31). Creatorul se simte oglindit în creația Sa, deoarece totul reflectă Iubirea Sa, Sfințenia Sa și Voința Sa. Astfel, întreaga creație izvorâtă din El se poate întoarce la El și se poate uni din nou cu El, la timpul rânduit. Acesta este «misterul cel din veci ascuns» (cf. Ef 3,9), pe care Sf. Apostol Pavel îl explică efesenilor: «El (Hristos) ne-a făcut cunoscut misterul voinței Sale după planul pe care L-a hotărât de mai înainte în El, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: să fie reunite toate cele din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Hristos» (cf. Ef 1,10).

Dintre toate creaturile Sale, însă, doar una singură este plăsmuită «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», (cf. Gen 1,26-27). O singură creatură primește în alcătuirea ei atât Lumina Cuvântului, cât și acel Suflu divin, «Suflarea dătătoare de viață», ce o face să devină o «ființă vie». Această minunată, fascinantă, armonioasă și frumoasă creatură este persoana umană, cu demnitatea și misterioasa ei armonie.

Dar oare ce model avea înaintea Sa, Creatorul, atunci când l-a alcătuit pe primul om după chipul Său? Ne răspunde Sf. Pavel: «Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate» (cf. Col 1,15-16). Era «chipul întrupat al Dumnezeului care a voit să-l creeze pe omul după chipul Său» (V. Lossky). De aceea, omul creat după chipul Fiului, Cuvântul întrupat, este singura creatură ce poate sta în fața lui Dumnezeu ca interlocutor. Este unica ființă trupească cu care Dumnezeu poate dialoga, căreia îi poate transmite Iubirea și Voința Sa, adresându-i Cuvântul Său. Iar omul, luminat de Cuvântul divin, poate înțelege și răspunde Domnului cu iubire, primind, ascultând și trăind cu credință la Lumina Cuvântului Său.

«Ne-ai creat pentru Tine (Doamne) și neliniștită este inima noastră până ce nu-și află odihna în Tine», scria Sf. Augustin, explicând că aspirația spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, pentru că el este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu. De aceea, numai în Dumnezeu va putea găsi omul adevărul și fericirea pe care neîncetat le caută (cf. CBC 27).

Putem afirma deci, că omul este creat printr-o Lumină care îl precede, viețuiește la aceeași Lumină care îl însoțește și este rânduit spre o Lumină în care crede și de care este atras. Iar această Lumină este Lumina Cuvântului dintru început, Lumina care cere un răspuns liber al credinței.

Prin păcat, dezordinea și moartea au pătruns în creație și au întunecat acea armonie dintru începuturi pe care Dumnezeu o stabilise cu omul și creația. Astfel, omul nu mai reflecta acea bunătate a «chipului și asemănării lui Dumnezeu» și, evident, nu se mai putea uni cu El. Deci, era nevoie de o nouă intervenție divină a Luminii Cuvântului.

2. Lumina neprihănitei Fecioare Maria

«Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!» (Lc 1,38)

Cuvântul divin are nevoie de o «poartă de intrare» în istoria umanității, pentru a răscumpăra neamul omenesc din păcat. La împlinirea timpului, Cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei. Ea l-a primit cu toată ființa, să se întrupeze și să se nască din trupul ei, pentru a fi lumină oamenilor (cf. Gal 4,4-5; LF 58).

Mama Cuvântului lui Dumnezeu, fecioara Maria, a fost «împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale cu strălucirea unei sfințenii unice» (cf. LG 56). Lumina neprihănirii sale provine tot din același Izvor al Luminii Cuvântului. După cum afirmă Părinții Bisericii, în virtutea bogăției harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moștenirea păcatului strămoșesc (Sf. German al Constantinopolului; Sf. Andrei din Creta). Biserica ne învață că Maria «încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Hristos, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar» (Papa Pius al IX-lea). De aceea, este salutată de Arhanghelul vestitor ca «plină de har» și «binecuvântată între femei» (cf. Lc 1,28). Aceasta nu înseamnă că Maria a fost doar un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci prin credința și ascultarea ei «a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru întreg neamul omenesc» (Sf. Irineu).

Așa cum frumos cântă tradiția Bisericii noastre: «Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, căci Dumnezeu întru unire neamestecată s-a întrupat…» (Troparul Învierii vers 4).

Maria, Neprihănita Zămislire, este singura persoană în care Creatorul regăsește acea bunătate și frumusețe dintru începuturi. Ea este reprezentanta întregii creațiuni în care Dumnezeu se poate oglindi. În sânul ei, creația este capabilă să primească Creatorul, finitul să primească infinitul.

Maria este, deci, «poarta Împăratului măririi» și «ușa înțelegătoare a Vieții» prin care Cuvântul divin va primi veșmântul omenesc, pentru ca, luând asupra sa povara păcatelor noastre, să conducă întreaga creație din nou la comuniunea deplină cu Tatăl. Mai înainte de aceasta însă, Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimțământul liber al celei rânduite să fie mamă.

Să ne amintim cum a primit Fecioara Maria vestea marelui mister al Întrupării. Răspunsul Mariei la Cuvântul mesagerului divin se desfășoară în trei momente (Papa Benedict al XVI-lea, «Isus din Nazaret»).

În primul moment, tânăra fecioară se tulbură în fața salutului îngeresc și se întreabă «ce fel de salut ar putea fi acesta?» (Lc 1,29). Spre deosebire de preotul Zaharia, Maria nu se înspăimântă, ci, meditând cuvântul arhanghelului, încearcă să înțeleagă acea «taină ascunsă».

În al doilea moment, Maria primește fără a pune la îndoială vestea alegerii divine, dar se întreabă cum ea, o simplă și smerită fecioară, ar putea pe cale naturală să îndeplinească misiunea de a naște pe «Fiul Celui Preaînalt»? Arhanghelul Gabriel îi dezvăluie acest mister: va deveni mamă prin lucrarea Spiritului Sfânt și «adumbrirea puterii Celui Preaînalt» (cf. Lc 1,35). Este o taină a Planului divin, care cere o intervenție divină.

Urmează al treilea moment, ce începe cu o clipă de tăcere, în care Maria ascultă Cuvântul, îl primește și-l așează în inima ei. Acum Dumnezeu Cuvântul «bate la ușa Mariei». El are nevoie de o persoană neprihănită, dar și liberă în răspunsul ei. "Pare că cerul și pământul «își țin răsuflarea»: oare va spune «Da»?", se întreabă Sf. Bernard de Clairvaux. Atunci vocea tinerei fecioare răsună limpede ca un clinchet de clopoțel în liniștea așteptării întregii creații: «Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!». Aceasta este clipa ascultării libere, smerite și mărinimoase, în care se împlinește cea mai înaltă decizie a libertății omenești (Papa Benedict al XVI-lea). Răspunsul Mariei oferit în numele întregii creații Cuvântului divin, oferă semnalul de început al Planului divin răscumpărător. Prin ascultarea Mariei, Cuvântul primește un trup, care la ceasul rânduit se va naște în lume și va deveni Mântuitorul și Răscumpărătorul întregii creații. Acel Cuvânt născut din veșnicie din Lumina Tatălui, se naște acum în timp prin lucrarea divină, dar și cu colaborarea liberă a Neprihănitei. De acum înainte, Dumnezeu se va putea oglindi într-un chip uman, căci Isus Hristos, Fiul Mariei din Nazaret, este Cuvântul întrupat, «icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creația» (cf. Col 1,15).

Prin lucrarea Spiritului Sfânt, după rânduiala harului, a participării la natura divină, Maria primește viața de la Acela căruia ea însăși, după rânduiala nașterii pământești, i-a dat viață ca mamă (cf. Fer. Ioan Paul al II-lea).

Astfel, tânăra fecioară din Nazaret, Maria, pătrunsă de Lumina Cuvântului întrupat în sânul ei, va deveni «luceafărul strălucit al dimineții, care a purtat pe Soarele Hristos, lăcașul luminii», «Mama creației» și «Mamă a tuturor celor vii», «noua Evă», fiindcă prin ea Lumina dătătoare de viață a Cuvântului răscumpărător s-a revărsat asupra neamului muritor. Ea este Chivotul Legământului, prin care Dumnezeu-Cuvântul își «așează cortul», printre oameni (cf. Io 1,14).

Maica Domnului ne descoperă adevărul mântuirii, acela de a fi o ființă nouă, în care Cuvântul divin, al voinței Tatălui, se naște prin lucrarea Spiritului Sfânt.

Întruparea Cuvântului în sânul Mariei, ne dezvăluie, pe de o parte, milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, «care dorește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului» (1Tim 2,4). Pe de altă parte, evenimentul întrupării ne dezvăluie și importanța «ascultării credinței», a primirii Cuvântului divin cu misterul Său adeseori ascuns. Aceasta înseamnă curajul de a spune «Da!» Voinței divine după modelul Fecioarei Maria. În ea Lumina Cuvântului și a Harului divin au primit răspunsul uman al fidelității exemplare în credință.

3. Lumina întrupării Cuvântului

«Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi» (Io 1,14)

Recitind textele evanghelice ale întrupării și nașterii Domnului după Matei, Luca și Ioan, observăm o diferență remarcabilă. Matei și Luca înfățișează o istorie cronologică (ca o succesiune de evenimente în timp), iar Evanghelistul Ioan scrie o «istorie» teologică, ce depășește granițele stricte ale timpului.

Matei începe cu lista genealogiei lui Isus ce se încheie cu Iosif «logodnicul Mariei». Apoi descrie frământările lui Iosif, visul ce-i dezvăluie taina întrupării de la Spiritul Sfânt și ascultarea acestuia: «Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului». După acestea, urmează narațiunea vizitei regilor magi de la Răsărit și apoi fuga în Egipt pricinuită de persecuția lui Irod, iar în final reîntoarcerea la Nazaret (Mt 1,18-2,23).

Luca începe textul său cu vizita arhanghelului Gabriel la preotul Zaharia și apoi la Fecioara Maria. El situează istoric și geografic evenimentul nașterii lui Hristos: timpul Cezarului August, în Betlehemul Iudeii. Acolo, într-o iesle a animalelor, a venit pe lume Pruncul divin, Cuvântul făcut trup. Urmează apoi vestirea îngerească la păstori, graba lor de «a vedea Cuvântul» și apoi, bucuria de a deveni și ei vestitori ai Cuvântului divin (Lc 1,5-2,20).

Spre deosebire de Matei și Luca, Ioan se pare că a scris evanghelia sa spre sfârșitul vieții sale (cca. 90-100 d.H.), după un timp suficient de aprofundare teologică a misterelor vieții lui Isus. De aceea, în Prologul Evangheliei sale, nu pornește de la originea pământească a Cuvântului întrupat, ci tocmai de la începutul curgerii timpului, scriind: «la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu» (cf. Io 1,1-2). Apoi Sf. Ioan Teologul precizează a doua direcție, cea a vieții, «întru El era viață și viața era Lumina oamenilor» (cf. Io 1,4). Regăsim structura cărții Genezei pe cele două direcții ale creației: timp și viață. Atunci, în actul creator, era prezentă Lumina Cuvântului și acțiunea conjugată a Spiritului Sfânt, iar acum, după actul răscumpărător, intervine un nou element: credința liberă a omului. Astfel, ascultarea credinței reprezintă condiția necesară pentru al treilea act divin, actul sfințitor.

Evanghelistul Ioan scriind despre «nașterea Cuvântului» ne cere să ne îndreptăm «ochii credinței», spre Cuvântul Cel de o ființă cu Tatăl «prin care toate s-au făcut», spre Fiul lui Dumnezeu. Este Cuvântul preexistent creației născut din «Lumina divină» a Tatălui, așa cum îl mărturisim: «Cred într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut» (Simbolul credinței).

Despre nașterea Cuvântului întrupat, apostolul Ioan scrie doar un verset: «Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi», (sau traducând «ad litteram»: «Cuvântul s-a făcut carne și a pus cortul Său în noi») (cf. Io 1,14). Ioan face aici o paralelă cu cortul sfânt al poporului ales din Vechiul Testament, acel loc sacru al întâlnirii cu Dumnezeu și al sfințirii poporului. Isus însuși devine prin întruparea și nașterea Sa, «Cortul întâlnirii» dintre uman și divin. Cuvântul întrupat venit printre noi consacră o nouă modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu și a intra în relație cu El. Cuvântul divin a îmbrăcat haina umanității noastre pentru a-și așeza prezența Sa răscumpărătoare și sfințitoare, nu doar în istoria omenirii, ci mai mult și mai profund, în sufletul fiecăruia dintre noi. Astfel, începe o nouă genealogie, neamul celor care nu sunt născuți doar din voință omenească, ci, «de la Dumnezeu s-au născut» (cf. Io 1,13). Sunt cei care cred în numele lui Hristos și, prin aceasta, dobândesc o nouă origine.

Acesta este marele mister pe care ni-l dezvăluie sărbătoarea Nașterii Domnului: adevărata «genealogie» a creștinului se dobândește prin credința în Lumina Cuvântului întrupat. Ea conferă o nouă origine și o nouă orientare vieții noastre, ne dă harul să ne naștem «din Dumnezeu» și ne dă puterea de a deveni "fii ai lui Dumnezeu" (cf. Io 1,12). Este «baia nașterii celei de-a doua și înnoirea Spiritului Sfânt» (cf. Tit 3,5), pe care o primim prin Botez, ce pregătește de fapt, a treia și definitiva naștere spre viața veșnică (cf. Sf. Ioan Gură de aur). De acum înainte, omul primind prin Botez darul credinței, poate cu adevărat întrupa la rândul său Lumina Cuvântului în lume, devenind o lumină sfințitoare din Lumina Lui.

Acesta este scopul întrupării și nașterii lui Hristos: a transforma întreaga omenire în fii ai lui Dumnezeu, acea «îndumnezeire», despre care vorbesc Părinții Bisericii. Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri și s-a făcut om prin neprihănita Fecioară, pentru ca oamenii să poată fi înălțați spre îndumnezeire prin harul Spiritului Sfânt. «Să posede prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură» (cf. V. Lossky).

Această «divinizare» pornește de la Lumina Întrupării Cuvântului și are ca răspuns uman Lumina credinței, căci numai Lumina credinței poate lumina întreaga existență a omului: trecut, prezent și viitor (cf. Papa Francisc, LF, 4). Este Lumina pe care o primim din familie și Biserică, este Lumina harului sacramental ce însoțește viața noastră și Lumina speranței ce hrănește credința noastră, orientând drumul nostru în timp și conferindu-i un sens: spre Lumina fericirii veșnice, «Că la Tine este izvorul Vieții și întru lumina Ta vom vedea lumină» (Ps 35,9)

Sf. Ioan evanghelistul, în Prologul său, contemplă Cuvântul când era la Dumnezeu, apoi, la întruparea lui și la întoarcerea în sânul Tatălui, ducând cu Sine însuși umanitatea noastră, asumată pentru totdeauna (cf. VD 90). De acum înainte, întreaga umanitate răscumpărată prin Hristos, Cuvântul întrupat, se poate întoarce și uni cu Tatăl Creator, căci așa cum afirmă Sf. Pavel «toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus, căci toți câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat» (Gal 3,26-27). De aceea, să ne rugăm cu încredere: «Hristoase, Lumina cea adevărată, care luminează și sfințește pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi Lumina feței Tale, ca într-însa să vedem Lumina cea neapropiată și îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.»

Misiunea noastră creștină este și astăzi aceea de a primi Lumina Cuvântului lui Dumnezeu și de a-L întrupa în viața noastră, prin trăirea credinței, după modelul Psf. Fecioare Maria. Acesta a fost și crezul de viață al celui dintâi purpurat al neamului românesc Eminența Sa Iuliu Card. Hossu, exprimat cu tărie în memorabilele cuvinte ce au luminat calea vieții sale de mărturisitor al credinței: «CREDINȚA NOASTRĂ ESTE VIAȚA NOASTRĂ». La Lumina întrupării Cuvântului și a lucrării Spiritului Sfânt, să fie credința noastră întrupată mereu în viața noastră!

Înveșmântați de bucuria Nașterii Domnului Isus Hristos, să ne alăturăm glasurilor vesele de colindători și cu credință să-i cântăm: «Coborât-a cerul jos/ Într-un Cuvânt luminos/ Și pe noi ne-o rădicat/ De-a dreapta ne-o așăzat / Înc-o dată lăudat / Fie binecuvântat!» (Cerurile s-o grăit).

Vă doresc sărbători fericite și luminate de bucuria Nașterii Cuvântului întrupat, presărate cu bogate și alese daruri cerești, dimpreună cu arhiereasca binecuvântare la ceas de mare sărbătoare!

Mulți ani sfinți în Lumina credinței!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2013, al 313-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 161-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 84-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al nouălea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și primul an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al nouălea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, al 17-lea an al episcopatului nostru și al 12-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Cerurile s-o grăit

Cerurile s-o grăit,
Din apus la răsărit,
Un Prunc mic o izvodit,
Și pă pământ o zănit,
Din urât făcut frumos,
Și curat din păcătos.
Coborât-a cerul jos,
Într-un cuvânt luminos,
Și pe noi ne-o rădicat,
De-a dreapta ne-o așăzat,
Înc-o dată lăudat,
Fie binecuvântat!