Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2010

MINUNATUL SCHIMB
FAMILIA DIVINĂ ȘI FAMILIA UMANĂ

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu și grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini, iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

«Har vouă și pace de la Dumnezeu-Tatăl și de la Domnul nostru Isus Hristos, Cel ce s-a dat pe Sine pentru păcatele noastre» (cf Gal 1,3-4).

Iubiți credincioși,

Nașterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment fundamental al credinței noastre creștine și al omenirii întregi. De aceea, Biserica sub inspirația harului Spiritului Sfânt, prin post și rugăciune, prin oficii liturgice, prin icoane și cântări tradiționale (colinde), pune în fiecare an pe buzele și în sufletele noastre dorințele patriarhilor și prevestirile profeților din vechime, în așteptarea marelui Moment, precum și cuvintele evangheliilor Nașterii Domnului, ca și cum ar urma să aibă loc din nou acum, la mai bine de două milenii, sub ochii noștri. Dincolo de strălucirea, opulența, zgomotul, cadourile și bucuria omenească a marii sărbători, există aspectul spiritual, harul pe care îl putem dobândi în fiecare an prin contemplarea misterului Nașterii Domnului. Ce roade spirituale trebuie să culegem din contemplarea acestui mister al Fiului lui Dumnezeu devenit prunc mic în ieslea din Bethleem?

«Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea» (cf Gal 4,4-5).

Prin întruparea Cuvântului divin în sânul Fecioarei Maria, Dumnezeu începe o nouă relație cu neamul omenesc. El asumă natura noastră umană, pentru a ne oferi în schimb participarea la natura Sa divină. Părinții Bisericii l-au numit «schimbul minunat», prin care Preasfânta Treime, «Familia divină» dorește să pătrundă în firea omenească, în «familia umană», pentru ca oamenii să poată face parte din «familia divină».

1. Minunatul schimb

«Cel ce s-a format în pântecele Fecioarei, a îmbrăcat blestemul și acolo s-a făcut înfricoșătorul schimb, căci dând spirit a primit trup» (Sf. Proclu al Constantinopolului).

Părinții Bisericii vorbesc despre un schimb care se produce. Dumnezeu asumă prin întrupare natura noastră umană, pentru ca în schimb, să ne ofere participarea la natura Sa divină, dumnezeiască. «Suntem chemați să devenim părtași la divinitatea cu care natura noastră umană s-a unit în persoana lui Hristos și să primim acest dar prin natura umană», scrie Fericitul Columba Marmion. Acesta este harul legat de celebrarea măritei sărbători a Nașterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos. Pruncul ce astăzi se naște rămâne în același timp și Dumnezeu, iar prin natura umană pe care o asumă, Dumnezeu ne oferă dumnezeirea Sa.

Să contemplăm acest «minunat schimb» dintre Creator și creatură, dintre cer și pământ, dintre divin și uman, ce constituie fundamentul misterului Nașterii Domnului.

E noaptea sfântă în cetatea Bethleem. O stea strălucește deasupra unei peșteri din care păstorii și-au făcut un adăpost de animale. Aflați pe câmp în jurul focului, păstorii pornesc grăbiți spre mica grotă care se umple deodată de lumină. Să ne închipuim că suntem și noi alături de păstori și să privim spre ieslea în care Pruncul înfășat a fost așezat. Să căutăm să deslușim cum a fost perceput de cei prezenți, acest eveniment deosebit.

Să începem de la ultimii veniți: trecătorii curioși care au venit doar atrași de lumină, zgomot și înghesuială. Ei au văzut un simplu prunc, o nouă viață ce își începe drumul în istoria și tradiția poporului Israel: o clipă de fascinație și uimire, un sentiment de milă pentru Cel născut în sărăcie, după care s-au întors la drumul lor.

La grotă au ajuns și păstorii, oameni simpli, care, păzind oile lor, primiseră vestea cea bună de la mesagerul divin și văzând strălucirea Gloriei divine au dorit să «vadă Cuvântul» (cf Lc 2,15). Acolo au văzut semnul oferit de înger: «un prunc înfășat, culcat în iesle» (cf Lc 2,12). Primind vestea divină, ei au crezut că micul prunc nou-născut este Mântuitorul, Hristos Domnul (cf Lc 2,11), Cel proorocit în Scripturi, Cel așteptat de către întregul popor ca Mesia – Eliberator. De aceea, văzându-L, îl privesc cu nesaț, înfricoșați dar și înduioșați la vederea acestui Mesia, Prunc mic, neputincios. Bucuria lor este atât de mare încât vestesc tuturor cuvântul primit de la înger, «preamărind și lăudând pe Dumnezeu» (cf Lc 2,20). Sufletele acestea simple au fost atinse de har și s-au înălțat spiritual la un nivel de înțelegere supranatural.

Lângă ieslea pruncului stă mama Sa, Maria. Ea care cu înfricoșare primise vestea îngerească, ea, slujitoarea smerită a Domnului adumbrită de puterea Celui Preaînalt, cea care îl purtase în sânul ei feciorelnic, acum îl privește cu dragoste gingașă de mamă. Întărită în credință, vede acum împlinirea cuvântului îngeresc. În fața ei e Pruncul pe care l-ar strânge-n brațe ca orice mamă, dar e și Creatorul ei, în fața căruia s-ar prosterna în adorație, cu înfricoșare. Fecioara Maria rămâne în contemplație în fața marelui mister, păstrând cu grijă cuvintele pe care păstorii le spun despre Pruncul divin.

Dreptul Iosif stă și el lângă iesle, privind cu drag spre Pruncul mic. Îi revin acum în minte cuvintele mesagerului divin: «vei chema numele lui Isus, căci el va mântui poporul Său de păcatele lor» (Mt 1,21). Îl privește și el cu același sentiment al tatălui ocrotitor ce l-ar purta pe brațe și în același timp al credinciosului ce privește cu frică și cutremur, văzând în pruncul mic din iesle pe însuși Emanuel, «Dumnezeu cu noi».

Îngerul Domnului, spirit pur, cunoscător al tainelor divine, atât cât îi era dat, își împlinește misiunea de vestitor pentru a contempla mai apoi din înalt misterul Cuvântului întrupat, cântând împreună cu «oștirile cerești» laudă lui Dumnezeu pentru «minunatul schimb» ce s-a petrecut: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (cf Lc 2,14).

Pentru ca tabloul celor prezenți să fie complet ar trebui cu smerenie să încercăm să intuim ceva din privirea Tatălui ceresc. Din înaltul gloriei Sale El contemplă pe Fiul Său, Unul născut mai înainte de toți vecii, de o ființă cu El. Cuvântul prin care toate s-au făcut a devenit acum chipul Său vizibil (cf Col 1,15), icoana Sa pe pământ, dar nu sub înfățișarea unui rege puternic ci cuprins în micimea unui nou născut, neputincios, așezat în ieslea animalelor. Zămislit prin tainica lucrare a Spiritului Sfânt, după încuviințarea Fecioarei Maria, «Cuvântul născut din veșnicie fără de mamă, se naște acum pe pământ, mai presus de fire, fără de tată».

Să încercăm și noi, creștinii de astăzi, să privim spre Pruncul din iesle cu «ochii sufletului», în lumina credinței pe care am primit-o prin Botez. Ce percepem, ce înțelegem și ce vom putea spune?

Vom spune ceea ce credința ne învață: acest Prunc este cu adevărat Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Cuvântul întrupat, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, care (…) s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul Sfânt și din Maria Fecioara și s-a făcut om» (cf Simbolul credinței). Acest copilaș are un suflet ca și al nostru, un chip și un trup asemănător nouă, dar a rămas în același timp și Dumnezeu, așa cum explică Sfântul Pavel: «Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om» (cf Fil 2,6-7). În noul-născut conviețuiesc două naturi: cea divină, pe care o posedă prin nașterea veșnică din Tatăl și cea umană, dobândită, la timpul rânduit, prin întruparea de la Spiritul Sfânt și din Fecioara Maria. Între cele două naturi coexistente în persoana Pruncului divin nu există nici amestecare, nici schimbare, nici împărțire, nici despărțire (cf Conc. Efes; CBC 467). Prin urmare, Pruncul din iesle este Dumnezeu adevărat și om adevărat, sau, altfel spus, «a rămas ceea ce era și a asumat ceea ce nu era» (cf Sf. Leon cel mare; Sf. Grigore de Nazianz). Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-se, rămâne ceea ce este (păstrând natura divină), iar ceea ce nu este preia de la neamul omenesc. Este primul act al «minunatului schimb»: Dumnezeu primește de la noi firea noastră omenească pentru a se uni cu ea.

Dar ce ne va oferi în schimb Dumnezeu? El ne va oferi tuturor marele dar al mântuirii, adică participarea reală și intimă la natura Sa divină. Este «minunatul schimb» evocat de Părinții Bisericii din Orient și din Occident: «Hristos Isus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt devine fiul omului pentru ca la rândul Său omul să devină fiu al lui Dumnezeu» (cf Sf. Irineu din Lyon, Sf. Atanasie, Sf. Augustin).

Prin acest Prunc divin, Dumnezeu și om adevărat, se realizează intrarea lui Dumnezeu în istoria familiei umane, deschizându-i acesteia calea și posibilitatea de a participa la viața «Familiei divine» a Preasfintei Treimi.

Această posibilitate fusese deja oferită primelor ființe umane, create după «chipul și asemănarea lui Dumnezeu» (cf Gen 1,26). Adam îl vedea pe Dumnezeu, comunica și colabora cu El. Tatăl creator dorește ca omul să fie fericit să iubească și să se simtă iubit. De aceea, nu rămâne indiferent la singurătatea lui Adam și îi oferă un ajutor pe potrivă (cf Gen 2,18-22).

Nerespectarea poruncii divine prin acceptarea ispitei, este păcatul care distruge comuniunea «familiei umane» cu «Familia divină», alungând-o din grădina raiului (cf Gen 3). Astfel suferința, boala și moartea pătrund în marea familie a neamului omenesc.

Întruparea și Nașterea Fiului lui Dumnezeu, fac parte din minunatul Plan divin menit să restabilească acea comuniune dintru început între Dumnezeu și «familia umană».

Micul prunc înfășat în iesle, în care «locuiește toată plinătatea Dumnezeirii» (cf Col 2,9) și în care «sunt adunate comorile divinității» (cf Col 2,3), dorește să ne împărtășească această viață divină, căci misiunea Sa în lume este aceea de a dărui viața, pentru a deveni și noi «fii și împreună moștenitori prin Fiul» (cf Rom 8,17). Acest Prunc mic va deveni «poarta» spre viața «Familiei divine», după cum El însuși va spune: «Eu sunt ușa de va intra cineva prin Mine, se va mântui» (cf Io 10,9).

Acestea sunt cele două momente ale minunatului schimb pe care Dumnezeu îl realizează cu neamul omenesc. Mai întâi asumă firea noastră omenească, pentru ca apoi, pe noi oamenii să ne facă părtași la firea Sa divină. Dumnezeu «se face om pentru a ne îndumnezei» scrie Sf. Augustin. Astfel putem afirma că Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om, devine izvorul nașterii noastre la viața divină. Pe de o parte, prin întruparea Sa, Dumnezeu se arată între oameni, «Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi» (cf Io 1,14), oferindu-ne modelul practic de urmat și învățându-ne ceea ce El cunoaște de la Tatăl. Pe de altă parte, având un trup în Fiul Său, Dumnezeu devine capabil de suferință (în natura sa umană) și astfel poate înlătura ofensa adusă de Adam prin păcat. Umanitatea acestui mic prunc din iesle va fi cea care, la timpul rânduit, va suferi și va ispăși. Natura Sa divină va conferi o valoare infinită acestor suferințe, pentru a putea dobândi răscumpărarea lumii.

De acum înainte în noi, oamenii, va exista atât viața naturală primită prin nașterea după rânduiala firii, cât și viața supranaturală primită prin Botez, «baia nașterii a doua» (cf Tit 3,5). Este harul făpturii noi prin Hristos (cf 2Cor 5,17; Gal 6,16) care ne transformă în copii ai lui Dumnezeu, frați ai lui Hristos și demni de moștenirea vieții veșnice (cf Rom 8,16-17). «Ceea ce Hristos este din veșnicie prin natură, adică Fiu al lui Dumnezeu, noi putem deveni prin har» (Fer. Colomba Marmion).

Se dezvăluie din nou măreția «admirabilului schimb»: Cuvântul asumă o fire omenească găsind modalitatea de ispășire a păcatelor tuturor oamenilor (de pretutindeni și dintotdeauna), pentru ca firea omenească să poată primi firea divină.

2. Familia sfântă, model și ideal

«Au aflat pe Maria și pe Iosif și pe prunc culcat în iesle» (cf. Lc 2,16).

Fiul lui Dumnezeu îmbracă firea noastră omenească intrând astfel în istoria umanității pe calea firească, printr-o familie. Nu este o familie bogată, ci una de oameni simpli, dar uniți în credință, speranță și iubire, cu dorința de a împlini întru toate voința lui Dumnezeu. O familie de oameni sfinți, care a dorit să păstreze comuniunea cu «familia divină» oferind tuturor familiilor umane un model de viață și un ideal. «După planul plin de milă al lui Dumnezeu,- scrie Ioan Paul al II-lea -, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulți ani Fiul lui Dumnezeu, deci această Sfântă Familie este prototipul și icoana tuturor familiilor creștine» (cf FC 86).

În această modestă familie din Nazaret, a dorit Domnul să se nască, să crească și să fie educat până la maturitate, momentul în care s-a desprins de familie pentru a se dedica total misiunii Sale mântuitoare.

Ne vom opri în continuare asupra unor momente semnificative din viața acestei modeste familii, încercată de sărăcie, de persecuție, de exil, care a trăit supusă legilor tradiției religioase și civile ale vremii, reușind să-și păstreze armonia, echilibrul și stabilitatea chiar și în momente dificile.

Urmărind firul evangheliilor de la Matei și de la Luca, înțelegem că familia din Nazaret își începe împreună viețuirea după momentul Buneivestiri, dar mai înainte de drumul de la Nazaret la Bethleem. Maria este logodită cu Iosif (cf Lc 1,27), fără a locui însă împreună. Doar după momentul în care Iosif primește în vis porunca divină de a o lua la el pe logodnica sa (cf Mt 1,20), va începe conviețuirea castă cu Fecioara Maria în casa din Nazaret. Nu este vorba doar de iubirea și voința umană, ca fundament al acestei familii, ci este în primul rând voința divină exprimată clar prin porunca mesagerului ceresc.

La momentul rânduit, Iosif și Maria se supun legilor stăpânirii romane. Chiar dacă Maria este deja aproape de momentul nașterii, călătoresc împreună câteva zile spre Bethleem, acceptând dificultățile inerente unui astfel de drum. Ne putem imagina grija și atenția lui Iosif față de Maria și prețiosul dar pe care ea îl poartă în sânul ei imaculat. Ajunși la Bethleem, osteniți, însetați și înfometați nu găsesc nici un adăpost pentru a petrece noaptea. Fiind refuzați de cei din cetate, se îndreaptă spre un câmp al păstorilor, unde se vor sălășlui într-o peșteră, un adăpost de animale. Aici, în frig, în întuneric și în deplină sărăcie, vine pe lume Cel pe care Iosif și Maria îl știau ca fiind «Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu» (cf Lc 1,32.35), «Mântuitorul, Hristos Domnul» (cf Lc 2,11), «Emanuel, Dumnezeu cu noi» (cf Mt 1,23). Ce umilire, ce suferință și ce durere sufletească pentru acești părinți care ar fi dorit să pregătească un loc cât mai plăcut și potrivit Pruncului divin ce venea în lume. Fără a se lăsa tulburați de răutatea și disprețul oamenilor, ei acceptă cu smerenie «peștera străină rece, peștera de dobitoace» ca sălaș momentan al familiei lor. Toată atenția lor se îndreaptă acum spre noul membru al familiei. Maria și Iosif privesc cu duioșie părintească dar și cu omenească înfiorare spre Pruncul din iesle. În inimile lor se împletește într-o perfectă armonie adorația creaturii față de Creator și iubirea părinților față de fiul lor, întărind comuniunea dintre ei. Acum avem imaginea completă a Familiei sfinte: Fecioara Maria, mama iubitoare, dreptul Iosif, tatăl ocrotitor și Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este imaginea pe care au văzut-o păstorii și, mai târziu, și magii. Ceea ce însă doar Maria și Iosif vedeau cu «ochii credinței» era dimensiunea spirituală a familiei lor, legătura ei profundă cu «Familia divină». Prin comuniunea de naturi, Pruncul Isus, ca Dumnezeu și om, este persoana comună ambelor familii, care, fără să fi părăsit Preasfânta Treime, a pătruns acum pe deplin și în familia neamului omenesc.

Continuând lectura Evangheliei de la Luca vedem sfânta Familie supunându-se prescripțiilor rituale religioase. La opt zile de la naștere, Pruncul este tăiat împrejur și i se pune numele primit prin revelație divină: Isus (cf Lc 1,31; Mt 1,21). La patruzeci de zile, împlinindu-se zilele curățirii, Iosif și Maria duc Pruncul la templul din Ierusalim pentru a fi «pus înaintea Domnului» (cf Lc 2,22), oferit Părintelui ceresc, așa cum cerea legea pentru cel întâi-născut de parte bărbătească din orice familie iudaică. După gestul ritual, pruncul era «răscumpărat» printr-un dar oferit de către familia din care făcea parte, după posibilitățile materiale. Pe plan spiritual, aceste prescripții practice nu obligau pe Maria și cu atât mai puțin pe Isus, însuși Fiul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui (cf Io 8,42). Profețiile bătrânului Simeon și ale Prorociței Ana îi vor însoți în timp pe Iosif și pe Maria, amintindu-le că fiul lor nu are doar o zămislire și o naștere supranaturală, dar are și o misiune cu totul specială pentru întregul neam omenesc, o misiune pentru care ei sunt chemați să-L pregătească și să-L «formeze», încă din copilărie.

Familia sfântă este pusă din nou la încercare când tiranul Irod poruncește uciderea pruncilor din Bethleem, cu dorința de a-L ucide și pe Pruncul Isus. Înștiințat în vis, Iosif împlinește porunca îngerească, și, de îndată, noaptea, luând Pruncul și pe mama Lui, Maria, se îndreaptă spre Egipt, abandonându-se total în mâinile Domnului (cf Mt 2,14). După moartea lui Irod, Iosif, înștiințat în vis, se întoarce în «pământul lui Israel» împreună cu Maria și Pruncul Isus (cf Mt 2,20).

Comuniunea sufletească este atât de puternică încât mica familie împlinește îndată voința divină ca și cum ar fi o singură persoană, cu o singură voință de bine pentru toți. Maria nu se îndoiește nici o clipă de ceea ce Iosif îi cere și se supune în toate cu iubire și încredere. Între ei rămâne mereu aceeași legătură de iubire bazată pe caritate, fidelitate și respect, alimentată prin gesturi modeste de atenție și de grijă, de dăruire și primire reciprocă ce caută mereu binele, bucuria și fericirea celuilalt, într-adevăr o familie umană inspirată de modelul «Familiei divine».

După întoarcerea din Egipt, Iosif, Maria și Pruncul Isus se stabilesc din nou în Nazaret. În acest cadru familial, Isus crește, se roagă, primește noțiunile de credință, învață să-L iubească și să-L laude pe Dumnezeu-Tatăl, să-și iubească părinții, rudele și pe semenii săi. Astfel, El se întărește spiritual și devine plin de înțelepciune și har (cf Lc 2,40). Isus va cunoaște și legea aspră a trudei zilnice pentru dobândirea hranei ajutându-și părinții, ascultându-i și fiind supus lor. Va cunoaște toate aspectele vieții acestei familii iudaice din Galileea începutului erei creștine.

«Nazaretul este școala unde începe să fie înțeleasă viața lui Isus: școala evangheliei (…) este o lecție de viață de familie. Nazaretul trebuie să ne reamintească ceea ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumusețea ei austeră și simplă, caracterul ei sacru și inviolabil» (Paul al VI-lea).

Isus va rămâne în Nazaret, împreună cu familia sa până la treizeci de ani (cf Lc 3,23).

Din timpul adolescenței lui Isus ne-a rămas doar un singur episod în textul Evangheliei Sf. Luca: pierderea și regăsirea lui Isus la templul din Ierusalim (Lc 2,41-52).

Este întâia oară când Isus, Fiul lui Dumnezeu, pătrunde în templul Tatălui, asistă la ceremoniile rituale, ascultă lecturile Scripturilor și cântările psalmilor. Pentru El toate aceste manifestări cultuale au un ecou spiritual mult mai profund, tocmai pentru că sunt închinate laudei și preamăririi Tatălui Său ceresc. După încheierea zilelor de sărbătoare Isus a rămas la Ierusalim fără ca părinții Lui să fi știut. El răspunde părinților ce-l căutau îngrijorați, cu sinceritatea și candoarea adolescentului: «De ce m-ați căutat? Nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» (cf Lc 2,49). Răspunsul lui Isus dezvăluie deja conștiința dumnezeirii Sale (atât cât un adolescent de 12 ani o putea înțelege) și întâietatea legăturii Sale cu Dumnezeu-Tatăl asupra legăturii cu părinții Săi din familia Sa umană. Treptat, crescând în înțelepciune și în har, tânărul Isus va înțelege că este deosebit față de semenii Săi și are o misiune diferită de a oricăruia dintre ei.

Răspunsul lui Isus, ne spune Luca, nu a fost înțeles pe deplin de părinții Săi, dar cuvintele Sale au rămas păstrate cu sfințenie în sufletele lor (cf Lc 2,50).

După acest episod, Isus se întoarce la Nazaret și rămâne supus părinților Săi. Maria și Iosif își vor înțelege progresiv rolul lor de educatori și formatori, pentru ca, în respect și libertate, personalitatea fiului lor, Isus, să se poată dezvolta armonios, ajutat de sfaturile și exemplul lor personal și fără a împiedica prioritatea misiunii primită de la Tatăl ceresc. Astfel participă și ei la împlinirea Planului divin al misterului «minunatului schimb», pentru că prin Familia sfântă, Isus, Fiul lui Dumnezeu, se integrează perfect în istoria umană, Dumnezeu coboară între oameni, Emanuel.

De fapt, Fiul lui Dumnezeu are rolul principal în acest «minunat schimb», care se realizează în El, prin El și cu El, chiar dacă El Însuși va dobândi doar treptat conștiința acestui mare mister.

Început la Bunavestire, dezvăluit la Nașterea Domnului «minunatul schimb» își urmează cursul firesc în casa din Nazaret. După ce Dumnezeu – Cuvântul, «înjosindu-se» din infinitatea și eternitatea ființei Sale, s-a lăsat cuprins în sânul feciorelnic al Mariei, pentru a îmbrăca «haina omenească», iar apoi s-a arătat Prunc mic în ieslea din Bethleem, acum petrece «ascuns» până la timpul rânduit în familia din Nazaret.

«Această Familie din Nazaret, care a avut o existență ascunsă, într-un mic târgușor din Palestina, încercată de sărăcie, de persecuție și de exil, nu va înceta să asiste familiile creștine și toate familiile lumii, să împlinească statornic datoriile și încercările vieții, deschizând cu generozitate inima la lipsurile altora și la împlinirea cu bucurie a planului lui Dumnezeu cu ele» (cf FC 86).

3. Familia astăzi, responsabilitate și fidelitate în societatea actuală

«De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup» (cf. Gen 2,24; Mt 19,5).

Dumnezeu care este iubire, l-a creat pe om din iubire și l-a chemat să trăiască în iubire, împărtășind iubirea Sa. Atunci când vede singurătatea lui Adam, Tatăl ceresc îi dă un ajutor pe potrivă. Privind cu bucurie și uimire această nouă ființă umană Adam remarcă atât asemănarea, cât și complementaritatea cu ea. Acestea două, unitatea și complementaritatea, sunt caracteristicile primului cuplu uman, în libertatea iubirii binecuvântate de Dumnezeu cu un scop precis: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți» (cf Gen 1,28). Tatăl creator le va adresa încă un cuvânt care va rămâne ulterior la originea căsătoriei și a familiei umane: «de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup» (cf. Gen 2,24). Isus însuși reia acest fragment și adaugă un element esențial, indisolubilitatea acestei legături ca instituție divino-umană: «așa încât nu mai sunt doi, ci un trup; deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (cf Mt 19,6). Sf. Pavel reluând același citat al cărții Genezei (Gen 2,24), privește căsătoria ca un semn al iubirii dintre Hristos și Biserică: «Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică» (cf Ef 5,32).

Ce este deci familia astăzi? Biserica ne învață că familia este comuniunea instituită de către Dumnezeu, fondată pe căsătoria indisolubilă dintre un bărbat și o femeie, rânduită spre binele soților, pentru procreare și educarea copiilor (cf CBC 456). La temelia familiei creștine se află sacramentul Căsătoriei, prin care doi botezați (bărbat și femeie), prin consimțământul personal, liber și irevocabil constituie o alianță de conviețuire în unitate și indisolubilitate (cf CCEO can 776). Scopul căsătoriei și implicit al familiei creștine este binele membrilor familiei, procrearea și creșterea și educarea copiilor, urmând poruncii Creatorului (cf Gen 1,28).

Familia creștină, fiind o comunitate de persoane cu roluri specifice, constituie un semn și o imagine a comuniunii ideale din Preasfânta Treime, «Familia divină». Colaborând la actul creației Tatălui, prin procreare, alăturând suferința și jertfa vieții de familie lucrării mântuitoare a Fiului și împărtășind iubirea, izvorul comuniunii, prin lucrarea Spiritului Sfânt, familia umană, poate participa la «minunatul schimb», păstrând comuniunea spirituală cu «Familia divină», după modelul sfintei Familii din Nazaret.

Am văzut armonia și colaborarea care era între membrii sfintei Familii. Care trebuie să fie astăzi relațiile din cadrul unei familii? Membrii familiei sunt persoane egale în demnitate, chemați, fiecare după darul său, să construiască zilnic comuniunea interpersonală, bazată pe iubire și respect reciproc, având responsabilități, drepturi și îndatoriri specifice (cf CBC 2203). Ne vom opri în continuare asupra două aspecte ale acestor relații: îndatoririle copiilor față de părinți și cele ale părinților față de copiii lor. În privința primului aspect, Biserica subliniază respectul copiilor față de părinți, recunoștința față de aceia care, prin dăruirea vieții, a iubirii și a muncii lor, și-au adus copiii pe lume, i-au crescut, educat și susținut material și moral (cf Ecl 7,28-29); devenind adulți, copiii trebuie să acorde ajutor material și moral părinților care se află în situații de lipsă, de boală, de singurătate sau de bătrânețe (cf Ecl 3,3-8; CBC 2214-2220).

La al doilea aspect, (îndatoriri ale părinților față de copii), se evidențiază obligația de educație a copiilor în familie, care își are rădăcina în vocația soților de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că, aducând la viață o nouă persoană din iubire, își asumă implicit datoria de a o ajuta să trăiască o viață deplină (cf FC 36). De aceea, părinții au obligația gravă de a-și educa copiii; ei sunt primii și principalii lor educatori. Funcțiunea educativă a părinților este atât de importantă, spun documentele Bisericii, încât acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită (cf GE 3; FC 36; CBC 2221). De asemenea, părinții au obligația de a-i privi pe copii ca fii ai lui Dumnezeu și de a-i respecta ca persoane umane, îngrijindu-se de nevoile lor materiale, spirituale și de formare. Familia este și cadrul potrivit pentru deprinderea virtuților (iubirea, iertarea, fidelitatea, respectul, slujirea generoasă, smerenia, etc.), precum și a libertății adevărate (deprinderea stăpânirii de sine, a judecății sănătoase, a exprimării propriei opinii, etc.). În acest sens, părinții trebuie să le ofere un exemplu bun prin propriul comportament, să-i ajute cu sfaturi prudente în situații deosebite (alegerea profesiunii, alegerea stării de viață), dar și să-i corecteze și să-i îndrepte atunci când e cazul» (cf Ecl 30,1-2; CBC 2221-2223).

Pontiful roman Benedict al XVI-lea oferea familiilor de astăzi modelul sfintei Familii, spunând: «Familia formată din Isus, Maria și Iosif a fost considerată întotdeauna o școală a iubirii, a rugăciunii și a muncii». Iată cele trei caracteristici esențiale pe care familia de astăzi trebuie să le aibă, după modelul sfintei Familii.

Familia ca «școală a iubirii» trebuie să ajute fiii și fiicele să cunoască iubirea autentică încă de mici. Să simtă afecțiunea oferită și primită reciproc de părinți, precum și a părinților față de ei. Să perceapă dimensiunea respectului și a carității reciproce în relațiile dintre părinți. Să întrevadă bogăția și demnitatea instituției familiei, care asigură echilibru interior, liniște, pace și bucurie. Modelul iubirii dintre părinți și afecțiunea părinților față de proprii copii, vor constitui fundamentul noii familii pe care copilul o va întemeia la rândul său.

Familia trebuie să fie și o «școală a rugăciunii». Din marele mister nupțial derivă responsabilitatea părinților față de fiii lor de a le transmite și mărturisi sensul vieții în Hristos. Astfel prin fidelitatea și unitatea vieții de familie, soții sunt pentru proprii copii primii vestitori al cuvântului lui Dumnezeu (cf VD 85). Este important ca fiii și fiicele să-și vadă părinții rugându-se împreună, citind împreună sfânta Scriptură, să-i vadă frecventând Biserica, participând la sfintele Sacramente. Prin căsătorie părinții au datoria și misiunea de a-și educa în credința creștină copiii. Ei îi vor iniția încă din primii ani de viață în tainele credinței, iar apoi prin rugăciune, prin cateheza în familie îi vor asocia la viața Bisericii (cf CBC 2225; CBCc 461). Părinții au misiunea de a-și învăța copiii să se roage să mediteze împreună Cuvântul lui Dumnezeu și să-și descopere, astfel, vocația de fii ai lui Dumnezeu. Prin comuniunea în iubire, credință și speranță, familia trebuie să încerce să devină acea «ecclesia domestica», biserica în miniatură, în care prin ascultarea și trăirea Cuvântului divin, Isus să fie mereu prezent spiritual (cf FC 21; 49; CBC 2205). Rugăciunea zilnică și citirea Cuvântului lui Dumnezeu întăresc nucleul credinței familiei și prin aceasta și iubirea dintre membrii ei (cf CBC 2205). Familia trebuie să aibă un «colț sacru», un loc de rugăciune, frumos împodobit dar simplu, în care familia să se reunească pentru rugăciune zilnic. Ar fi de dorit ca în fiecare casă, familia să aibă propria Biblie pe care să o păstreze cu demnitate, astfel încât să o poată citi și utiliza pentru rugăciune. Se recomandă chiar și formarea unor mici comunități de familii în care să se cultive rugăciunea și meditarea în comun a unor fragmente corespunzătoare din Sfânta Scriptură. Soții să nu uite că în situații de dificultate a vieții conjugale și familiale, cuvântul lui Dumnezeu constituie mereu un sprijin prețios (cf VD 85).

Familia este numită și «școală a muncii», pentru că în acest cadru cei mici învață disciplina unui program de viață regulat și sănătos. Ei trebuie să înțeleagă că adevărata libertate nu constă în a face ceea ce îți place, când îți place și cum îți place, ci a învăța de la părinți ce trebuie făcut, cum și când este momentul potrivit. Copilul trebuie să perceapă importanța și demnitatea muncii pentru o viețuire decentă. Părinții trebuie să-i explice că bunurile materiale pe care le utilizează presupun o muncă cinstită și demnă pentru obținerea lor. Această muncă este depusă acum de părinți, dar va veni momentul în care el însuși, (fiul sau fiica), va trebui să-și dobândească singur mijloacele de trai. De aceea este bine să știe utiliza cumpătat bunurile de care dispune, mulțumind pentru ele Creatorului de la care provin, utilizându-le cu discernământ și fără a le acumula egoist, ci oferind cu caritate și celor care duc lipsă. Începând cu mici acțiuni casnice, se pot dobândi bune deprinderi pentru întreaga viață.

Care este locul familiei în societatea actuală?

La cea de-a V-a Întâlnire mondială a Familiilor, Pontiful roman Benedict al XVI-lea spunea: «Familia este un bine necesar pentru popoare, un fundament indispensabil pentru societate, un mare tezaur al soților pe durata întregii vieți și un bine de neînlocuit pentru copii». Familia constituie fundamentul societății, fiind celula originară a societății umane și a vieții sociale. Între familie și societate există o strânsă legătură tocmai pentru că autoritatea, stabilitatea și relațiile interpersonale din cadrul familiei constituie temelia libertății, a siguranței și a fraternității în societate. În acest sens se poate afirma că viața de familie este o școală de inițiere la viața societății (cf CBC 2207; CBC 457).

Din partea ei, societatea are datoria de a recunoaște, a respecta, a ocroti și a sprijini adevărata natură a căsătoriei și familiei, apărând astfel și moralitatea publică (cf CBC 2210).

Familia creștină, la rândul ei, este chemată să ofere tuturor mărturia unei dăruiri generoase și dezinteresate în probleme sociale, cu precădere față de cei săraci și marginalizați (cf FC 47).

Familia și societatea trebuie să se completeze reciproc în apărarea și promovarea binelui tuturor oamenilor. Societatea și statul trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru a asigura familiei toate acele ajutoare economice, sociale, politice, educative și culturale de care are nevoie, pentru a face față problemelor vieții în lume în mod uman și cu toată responsabilitatea (cf FC 45).

Fidelitatea trăirii după cuvântul lui Dumnezeu face ca familia, astăzi, să fie supusă diferitelor atacuri ale mentalității lumii. În fața dezordinii atât de răspândite din domeniul afectivității și al apariției unor noi modalități de gândire care banalizează corpul omenesc și diferența dintre sexe, cuvântul lui Dumnezeu reafirmă bunătatea originară a omului creat bărbat și femeie, chemat la o iubire fidelă, reciprocă și fecundă (cf VD 85).

Având în vedere importanța deosebită pe care instituția familiei o are în Biserică și societate, mai cu seamă în actualul context de criză a valorilor morale (ce a condus și la actuala criză financiară), după evaluarea stării generale a Eparhiei noastre, în urma consultării celor în drept, s-a propus ca tema pastorală pentru anul calendaristic 2011 să fie FAMILIA. Astfel, prin consolidarea instituției familiei sperăm să întărim «celula fundamentală» a Bisericii noastre. Prin aceasta dorim să ajutăm societatea actuală, suferindă spiritual, să se însănătoșeze și, redescoperind valoarea importantă a familiei, să o ajute să-și recapete demnitatea pe care trebuie să o aibă, conform voinței divine.

Modelul sfintei familii din Nazaret și a multor familii creștine «sfinte» din timpurile noastre, care își trăiesc cu curaj și perseverență, în credință și speranță, adevărata vocație la iubire fidelă și responsabilă, ne arată că este posibil să se trăiască valorile autentice ale familiei creștine chiar și în condiții de sărăcie, marginalizare sau migrație.

Aceste aspecte sunt armonios reunite și în cuvintele Servului lui Dumnezeu, Ioan-Paul al II-lea: «Fie ca sfânta Familie, icoana și modelul oricărei familii umane, să poată ajuta fiecare familie să trăiască spiritul din Nazaret; să poată ajuta fiecare familie să aprofundeze misiunea ei în societate și în Biserică, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune și prin împărtășirea frățească a vieții! Fie ca Maria, Maica frumoasei iubiri și Iosif purtătorul de grijă al Mântuitorului, să ne însoțească pe toți cu ocrotirea lor neîncetată!» (cf SCF 23).

Iubiți credincioși,

Am încercat să ne apropiem, atât cât ne-a fost dat, de misterul «marelui schimb» prin care Dumnezeu acceptă să fie cuprins în «haina trupească» umană pentru ca noi oamenii să putem moșteni «purpura regalității» Sale, «haina de fii» prin Fiul. Să ne lăsăm pătrunși de bucuria de a fi regăsit comuniunea «familiei divine» pierdută prin Adam, pentru că astăzi ni s-a născut nouă un Mântuitor (cf Lc 2,11), un prunc mic înfășat în iesle dar care este Răscumpărătorul păcatelor noastre și calea adevărată spre Viața divină. A păstra bucuria sărbătorii înseamnă pentru noi astăzi a rămâne statornici harului primit prin «minunatul schimb». «Creștine, scrie Sf. Leon cel mare, cunoaște-ți demnitatea! O dată devenit părtaș la dumnezeire ferește-te să nu cazi dintr-o stare atât de sublimă!»

Să-L primim și să-L păstrăm cu bucurie în «casa» sufletelor noastre, în «casa familiei» noastre, în casa Bisericii noastre. Chiar dacă și astăzi atâtea suflete resping prezența Pruncului în casele lor, sau rămân indiferente în fața Lui, preferând să transforme această mare sărbătoare a «familiei umane» într-un ospăț al satisfacerii propriilor plăceri, orgolii sau dorințe.

Contemplând «minunatul schimb» al misterului Întrupării și Nașterii Domnului, să ne deschidem sufletele Celui care vine să renască în familia noastră umană pentru a ne face părtași la familia Sa divină, căci «Dumnezeu fiind, de mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat și cu oamenii a petrecut și din fecioară sfântă întrupându-se, s-a micșorat pe Sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi pe o formă cu chipul măririi Sale» (din Liturghia Sf. Vasile cel Mare).

Să ne așezăm acum împreună, în familie, în «colțul de rugăciune», în jurul ieslei Pruncului divin și cu glas duios să-i cântăm colindul vederii minunate a «schimbului minunat», așa cum tradiția noastră din strămoși ne-a învățat:

«… În coliba păstorească vrut-a Domnul să se nască
Fiul Său cel sfânt nouă pe pământ, să ne mântuiască.
Pe Fiul în al Său nume, Tatăl l-a trimis în lume,
să se nască și să crească, să ne mântuiască».

Cel ce Prunc mic în iesle s-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră, să renască în sufletele și în familiile noastre, să vă binecuvânteze cu bogate și alese haruri cerești și să vă ofere tuturor bucuria sfântă a fiilor lui Dumnezeu, renăscuți prin Fiul Său spre fericirea vieții veșnice!

Sărbători cu bucurie sfântă, cu sănătate sufletească și trupească și împlinirea tuturor dorințelor care sunt spre mântuire!

Mulți ani sfinți în har și binecuvântați!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2010, al 310-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al șaselea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre și în al șaselea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al șaselea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, al 14-lea an al episcopatului nostru și al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Ce-ați văzut păstori

Ce-ați văzut păstori,
Sculați până-n zori?
Am văzut pe nou născutul
Prunc Isus din cer venitul
Fiu Dumnezeiesc (bis).

Ce palat era
Unde Domnul sta?
Peșteră săracă rece
Peșteră de dobitoace
Palatul era (bis).

Ce avea de-așternut
Micul nou născut?
Ieslea îi era culcușul
Fân și paie așternutul
Micului Isus (bis).

Cine sta cu el,
Domnul mititel?
Sta Maria maica sfânta,
Sta Iosif cu fața blândă
Sta și se-nchina (bis).

Cine îi cânta,
Cine-L preamărea?
Îngerii din cer veniră
Vesele cântări doiniră
Pruncului Isus (bis).