Pastorala de Crăciun a IPS Ioan Robu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2011

Iubiți frați și surori,

„Pe când o adâncă tăcere învăluia toate cele și noaptea era la jumătatea căii sale” (Înț 18,14), Cuvântul lui Dumnezeu, care a luat trup omenesc în sânul Mariei, a venit să locuiască între noi (In 1,14). El, care era înainte de a fi timpul, a venit să locuiască în istoria oamenilor; Cel care este Atotputernic s-a făcut mic și neputincios la Betleem. „Cel care nu avea trup, Cuvântul – spunea Sfântul Grigore de Nazianz – s-a întrupat, Cel nevăzut se vede, Cel de neatins este atins, Cel care este în afara timpului a luat început, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului” (Discursuri, 98). A coborât din ceruri, a venit să ne caute; și știind că noi n-am fi găsit calea să mergem la El, s-a făcut El însuși calea noastră (In 14,6) și ne-a dat exemplul său, ca să mergem pe urmele sale (1Pt 2,21).

El s-a făcut asemenea nouă, în ciuda limitelor noastre, și ne-a primit cu toate defectele noastre. „El ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19) și ni s-a dăruit fără rezerve, ajutându-ne să înțelegem că Iubirea le învinge pe toate, fiindcă cine rămâne în iubire locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu locuiește în el (1In 4,15). „El a coborât pe pământ din milă față de neamul omenesc, a simțit durerile noastre încă înainte de a suferi pe cruce… Care este această durere pe care a suferit-o pentru noi? Este pasiunea iubirii”, spunea Origene (Omilii despre Ezechiel, VI, 6).

Ca în fiecare an, Crăciunul ne cheamă să celebrăm acest mister: în simplitatea și în sărăcia unei grote, primit de Maria și Iosif, salutat de simplii păstori, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să le aducă oamenilor pacea și mântuirea Tatălui. Și nouă, asemenea păstorilor, ni se cere să ascultăm vocea îngerilor și să deschidem casa noastră Celui care stă la ușă și bate (Ap 3,20).

„Nu vă temeți! – ne îndemna Ioan Paul al II-lea. Deschideți-i larg porțile lui Cristos!” (Omilie, 22 octombrie 1978, nr. 5). Angelus Silesius, poet și mistic german din secolul al XVIII-lea, spunea adesea: „De o mie de ori de s-ar naște Cristos la Betleem, dar în tine nu s-ar naște, ești pierdut pentru veșnicie!”

Este tot mai evidentă în zilele noastre pierderea sensului Crăciunului, căci totul este concentrat în ce se vinde, ce se cumpără, ce cadouri se dau. Bradul a luat locul Ieslei, Moș Crăciun a luat locul Pruncului Isus. Sunt mulți care l-au uitat pe adevăratul sărbătorit; Cel care stă la originea Crăciunului, Isus, a fost dat la o parte și exclus de la sărbătoarea care, totuși, îl privește îndeaproape. Ar fi păcat să-l uităm și noi pe Pruncul dumnezeiesc și să nu-i deschidem inima și toată ființa noastră.

Se povestește că un artist a pictat un tablou deosebit de frumos. În ziua când l-a prezentat publicului, stârnind admirația tuturor, se putea vedea pe pânză un frumos chip al lui Isus care bătea la ușa unei case. Toți nu mai conteneau să laude frumoasa operă de artă. Doar unul a observat că ceva nu era în regulă cu tabloul și i-a atras atenția autorului că ușa nu avea niciun mâner de tras, adăugând și întrebarea: „Cum faci să o deschizi?” Este adevărat, i-a replicat pictorul. Acea ușă nu are niciun mâner pentru că reprezintă inima omului. Ea se deschide numai pe dinăuntru.

Dacă vrem ca Isus Cristos să vină în sufletul nostru și să se nască în noi, acum, de Crăciun, trebuie să-i deschidem din interior casa inimii noastre. El nu obligă pe nimeni și nici nu constrânge pe cineva să-i deschidă ușa inimii împotriva propriei voințe. El ne respectă mereu pentru că ne iubește. Acesta-i misterul iubirii lui Dumnezeu și al libertății umane. Dacă vrem ca Dumnezeu să se nască în noi, trebuie să pregătim „ieslea” noastră interioară, invizibilă, ca apoi să-i deschidem lui Isus, acum, în sărbătoarea Crăciunului. A-i deschide și a-l primi pe Cristos înseamnă, înainte de toate, să primești iubirea sa, devenind capabili să iubim și să ne iubim așa cum El ne-a iubit; înseamnă să acceptăm cu umilință slăbiciunile noastre, știind că Cristos ne primește așa cum suntem. De fapt, deschizându-i, El ne deschide nouă; primindu-l, El ne primește pe noi. Lăsând să lumineze în noi „Lumina cea adevărată care îl luminează pe tot omul” (In 1,9), vom învăța să primim cu disponibilitate crescândă semnele clare ale prezenței sale printre noi. În primul rând, semnul cuvântului: cerul și pământul vor trece, dar cuvintele sale nu vor trece (Mt 24,35); Cuvântul său face să ne renaștem, iar în strădania de a pune în practică tot cuvântul său, se află secretul fericirii noastre, așa cum ne îndeamnă Sfântul Iacob: „Căutați să împliniți cuvântul, nu numai să-l ascultați, înșelându-vă pe voi înșivă, pentru că, dacă cineva ascultă cuvântul și nu-l împlinește, se aseamănă cu omul care își privește propria față în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat și a uitat îndată cum era. Dacă cineva privește cu atenție la legea desăvârșită a libertății și rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa” (Iac 1,22-25).

Prin Sfintele Sacramente și, mai ales, prin Sfânta Euharistie, Isus, devenit om din dragoste față de oameni, își perpetuează prezența în mijlocul nostru. „De două mii de ani – scria Ioan Paul al II-lea – Biserica este leagănul în care Maria îl așază pe Isus și-l încredințează adorației și contemplației tuturor popoarelor. Prin umilința Fecioarei, să strălucească și mai mult gloria și forța Euharistiei pe care ea o cinstește și o păstrează în sânul ei. În semnul consacrării Pâinii și Vinului, Isus, lumina neamurilor (Lc 2,32), ne arată continuitatea Întrupării sale. El rămâne viu și adevărat în mijlocul nostru pentru a-i hrăni pe credincioși cu Trupul și Sângele său” (Incarnationis Misterim, 11).

Sfântul Francisc de Assisi sublinia cu deosebită forță indisolubila legătură dintre Întrupare și Euharistie: „Iată, în fiecare zi El se umilește ca și atunci când, lăsând sfere regești, a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi vine la noi în haina umilinței; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului” (Îndemnuri, I, 16,18, Izvoare Franciscane, 144).

Pentru a-i deschide lui Isus, nu e de ajuns să-l primești în Cuvântul și în Sacramentele sale: trebuie să-l recunoști și în frații care merg alături de tine, mai ales în cei slabi, în cei pe care nimeni nu-i iubește.

Misterul Crăciunului ne cere să-l recunoaștem și să-l primim pe Isus în frații noștri, în Cuvântul său și în Sacramentele sale, semne ale prezenței sale printre noi. Să rămână și să locuiască în noi, astfel, Taina Crăciunului, bine știind că Domnul este Darul cel mai mare care ne-a fost dat și Darul cel mai mare pe care îl putem oferi. În acest sens, spunea Maica Tereza de Calcutta:

„Isus este
Cuvântul pe care vreau să-l rostesc,
adevărul pe care vreau să-l vestesc,
calea pe care vreau s-o străbat,
lumina pe care vreau s-o aprind,
viața pe care vreau s-o trăiesc,
iubirea pe care vreau s-o răspândesc,|
fericirea pe care vreau s-o dau,
pacea pe care vreau s-o aduc.”

(Come una goccia nell’oceano. 100 pagine di Madre Teresa – Ca o picătură în ocean. 100 de pagini de Maica Tereza, Citta Nuova, Roma 2000, p. 93).

Tuturor, mici și mari, laici și preoți, persoane consacrate din congregații și mișcări, vă doresc din toată inima Crăciun binecuvântat și La Mulți Ani!

+ Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de București