Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Postului Mare 1994

„Familia e în slujba iubirii,
iubirea e în slujba familiei”

1. Postul Mare este un timp prielnic dăruit de Domnul pentru a ne reînnoi calea de convertire și pentru a ne întări credința, speranța și iubirea spre a intra în Legămîntul voit de Dumnezeu și a trăi mai intens o perioadă de har și de reconciliere.

„Familia e în slujba iubirii, iubirea e în slujba familiei”. Prin alegerea acestei teme, doresc să-i chem pe toți creștinii să-și transforme propria existență și să-și modifice comportarea pentru a deveni un adevărat ferment și pentru a face să crească în sînul familiei umane caritatea și solidaritatea: valori esențiale pentru viața socială și pentru viața creștină.

2. Doresc mai ales ca familiile creștine să devină conștiente de misiunea lor în Biserică și în lume. Prin rugăciunea personală și comunitară, familiile îl primesc pe Duhul Sfînt, care, în ele și prin ele, „toate le face noi” și deschide inima credincioșilor la dimensiunea universală. Sorbind din acest izvor de iubire, fiecare va putea transmite această iubire prin viața și prin lucrările sale. Rugăciunea ne unește cu Cristos și face ca toți oamenii să fie frați.

Familia este cel dintîi loc privilegiat al educării și al practicării vieții frățești, al iubirii și solidarității, ale căror forme sînt multiple. În relațiile de familie se învață atenția, deschiderea și respectul față de celălalt, care trebuie să aibă mereu în inima noastră locul ce i se cuvine. Viața în comun e de asemenea o chemare la împărtășire, care îl face pe om să iasă din propriul egoism. Cel care învață să împartă și să dăruiască descoperă bucuria imensă pe care o aduce comuniunea de bunuri. Părinții, cu exemplul și învățătura lor, se vor îngriji cu delicatețe să trezească în copiii lor simțul solidarității. Astfel, încă din copilărie, fiecare e chemat să facă experiența renunțării și a postului pentru a-și forma caracterul și pentru a-și stăpîni instinctele, mai ales pe acela de a poseda numai pentru sine. Ceea ce se primește în familie rămîne pentru toată viața.

3. Lumea noastră străbate vremuri deosebit de grele; trebuie, de aceea, ca familiile, după exemplul Mariei care se grăbește să o ajute pe vara sa Elisabeta, să se apropie de frații lor lipsiți oferindu-le ajutorul material și spiritual! După cum Domnul se îngrijește de oameni, la fel și noi, îndemnați de cuvintele lui: „am văzut nefericirea poporului meu și strigătul lui a ajuns pînă la mine” (1 Samuel 9, 16), nu putem rămîne surzi la chemările lui atîta vreme cît sărăcia atîtor frați ai noștri le înjosește demnitatea umană și desfigurează omenirea întreagă. Aceasta este o ofensă fățișă adusă îndatoririi de solidaritate și dreptate.

4. În acest timp, atenția noastră va trebui să se îndrepte mai ales spre suferințele și sărăcia familiilor. Într-adevăr, multe din ele au depășit limita extremă a sărăciei, neavînd nici măcar un minim vital pentru a se hrăni și a-și hrăni copiii, pentru a le asigura o creștere fizică normală și o instruire regulată, conformă legilor. Unele familii nu dispun nici măcar de o locuință decentă. Șomajul lovește și sărăcește tot mai mult pături întregi ale populației. Femeile sînt singure în îngrijirea copiilor și în educarea lor: toate acestea îi împing adeseori pe tineri să rătăcească pe străzi și să se refugieze în drog, în alcoolism sau în violență. Se observă actualmente creșterea numărului cuplurilor și familiilor care au probleme psihologice și relaționale. Dificultățile sociale contribuie uneori la ruptura nucleului familial. Prea adeseori copilul care urmează să se nască nu e acceptat. În unele țări, cei mai tineri sînt supuși la condiții de viață inumane, sau sînt exploatați în chip rușinos. Persoanele în vîrstă și handicapate, considerate neproductive economic, se simt inutile și condamnate la singurătate. Unele familii, datorită apartenenței lor la alte rase, culturi și religii, sînt expulzate din teritoriul pe care se stabiliseră.

5. În fața acestor flageluri care lovesc ansamblul planetei, nu putem tăcea, nici nu putem rămîne indiferenți, deoarece ele lovesc familia, celula fundamentală a societății și a Bisericii. Trebuie să reintrăm în noi înșine! Creștinii și oamenii de bunăvoință au datoria să susțină familiile aflate în dificultate, dăruindu-le mijloacele spirituale și materiale pentru a ieși din situații adesea tragice.

În acest timp al Postului, vă îndemn mai ales să împărțiți cu familiile mai sărace, ca ele să-și poată exercita, îndeosebi față de copiii lor, responsabilitățile ce le revin. Nimeni nu trebuie să fie respins în numele diferenței, al slăbiciunii sau al sărăciei lui. Dimpotrivă, diversitatea este o bogăție pentru construirea în comun. Cînd dăruim celor săraci, lui Cristos îi dăruim, pentru că ei „au luat chipul Domnului” și „sînt preferații lui Dumnezeu” (Sf. Grigore de Nyssa, De Pauperibus amandis. Credința pretinde împărtășirea cu aproapele nostru. Solidaritatea materială este o expresie esențială și primordială a iubirii frățești: ea dă fiecăruia mijloacele necesare pentru a trăi și a-și călăuzi viața.

Pămîntul și toate bogățiile lui aparțin tuturor, „rodnicia întregului pămînt trebuie să fie rodnicie pentru toți” (Sf. Ambroziu, De Nabuthe, VII, 33). În ceasurile grele pe care le trăim nu e suficient să luăm din propriul prisos, ci trebuie mai degrabă să ne transformăm propriile comportamen-te consumiste, cu scopul de a lua chiar din ceea ce ne este necesar, păstrînd numai esențialul, pentru ca toți să poată trăi cu demnitate. Să supunem la post pofta noastră de a poseda, pentru a oferi aproapelui ceea ce lui îi lipsește în mod radical. „Postul bogaților trebuie să devină hrana săracilor” (Sf. Leon cel Mare, Sermo XX de Ieiunio).

6. Vreau să atrag în mod deosebit atenția comunităților diecezane și parohiale asupra necesității de a găsi modalitățile practice spre a veni în ajutor familiilor nevoiașe. Știu că numeroase Sinoade diecezane au făcut deja mult în această direcție. Pastorala familială trebuie astfel să aibă un rol de prim plan; pe lîngă aceasta, creștinii, în organismele civile din care fac parte, să amintească mereu această atenție și această îndatorire imperioasă de a ajuta familiile mai lipsite.

Mă adresez iarăși conducătorilor de popoare, ca să găsească la scară națională și planetară modul de a face să înceteze spirala sărăciei și a înglodării în datorii. Biserica dorește ca, în politicile lor economice, conducătorii de întreprinderi să devină conștienți de schimbările ce trebuie înfăptuite și de obligațiile ce le revin pentru ca familiile să nu mai depindă exclusiv de ajutoarele care le sînt acordate, ci să-și poată cîștiga mijloacele de subzistență prin munca proprie.

7. Comunitatea creștină să primească cu bucurie inițiativa Națiunilor Unite de a declara anul 1994 An Internațional al Familiei; acolo unde poate, să-și aducă generos contribuția specifică.

Să nu ne închidem inima, ci să ascultăm glasul Domnului și glasul oamenilor, frații noștri. Fie ca faptele de caritate săvîrșite în cursul acestui Post, prin familii și pentru familii, să poată aduce fiecăruia o bucurie adîncă și să deschidă inimile față de Cristos cel Înviat, „întîiul născut dintr-o mulțime de frați” (Romani 8, 29).

Tuturor acelora care vor răspunde la această chemare din partea Domnului, le dăruiesc cu drag Binecuvîntarea Apostolică.

Dat în Vatican, la 3 septembrie 1993.
Ioan Paul al II-lea