Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată în Piața Vittorio,
Torino, duminică, 21 iunie 2015
În rugăciunea zilei ne-am rugat: „Doamne, fă-ne să fim totdeauna cuprinși și de frică, și de iubire față de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocrotești pe aceia pe care îi statornicești în fidelitatea iubirii tale”. Și lecturile pe care le-am ascultat ne arată cum este această iubire a lui Dumnezeu față de noi: este o iubire fidelă, o iubire care recreează totul, o iubire stabilă și sigură.
Psalmul ne-a invitat să-i mulțumim Domnului pentru că „veșnică este îndurarea lui”. Iată iubirea fidelă, fidelitatea: este o iubire care nu dezamăgește, nu dispare niciodată. Isus întrupează această iubire, este Martorul ei. El nu încetează niciodată să ne iubească, să ne suporte, să ne ierte, și astfel ne însoțește pe drumul vieții, după promisiunea pe care a făcut-o discipolilor: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Din iubire s-a făcut om, din iubire a murit și a înviat, și din iubire este mereu alături de noi, în momentele frumoase și în cele dificile. Isus ne iubește mereu, până la sfârșit, fără limite și fără măsură. Și ne iubește pe toți, până acolo încât fiecare dintre noi poate să spună: „Și-a dat viața pentru mine”. Pentru mine! Fidelitatea lui Isus nu se oprește nici în fața infidelității noastre. Ne amintește asta sfântul Paul: „Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (2Tim 2,13). Isus rămâne fidel, și atunci când am greșit și ne așteaptă pentru a ne ierta: El este fața Tatălui milostiv. Iată iubirea fidelă.
Al doilea aspect: iubirea lui Dumnezeu re-creează totul, adică face noi toate lucrurile, așa cum ne-a amintit lectura a doua. A recunoaște propriile limite, propriile slăbiciuni, este poarta care deschide spre iertarea lui Isus, spre iubirea sa care ne poate reînnoi în profunzime, care ne poate recrea. Mântuirea poate să intre în inimă atunci când noi ne deschidem la adevăr și recunoaștem greșelile noastre, păcatele noastre; atunci trăim experiența, acea frumoasă experiență a Celui care nu a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi, nu pentru cei drepți, ci pentru păcătoși (cf. Mt 9,12-13); experimentăm răbdarea sa – are atâta răbdare! – duioșia sa, voința sa de a-i mântui pe toți. Și care este semnul? Semnul că am devenit „noi” și am fost transformați de iubirea lui Dumnezeu este faptul de a ne ști despuiați de hainele uzate și vechi ale supărărilor și dușmăniilor pentru a îmbrăca tunica frumoasă a blândeții, a bunăvoinței, a slujirii față de alții, a păcii inimii, proprie fiilor lui Dumnezeu. Spiritul lumii este mereu în căutare de noutate, dar numai fidelitatea lui Isus este capabilă de noutatea adevărată, de a ne face oameni noi, de a ne re-crea.
În sfârșit, iubirea lui Dumnezeu este stabilă și sigură, precum stâncile care adăpostesc de violența valurilor. Isus manifestă asta în minunea relatată de Evanghelie, când potolește furtuna, poruncind vântului și mării (cf. Mc 4,41). Discipolilor le este frică pentru că își dau seama că nu reușesc, dar El deschide inima lor la curajul credinței. În fața omului care strigă: „Nu mai pot”, Domnul îi vine în întâmpinare, oferă stânca iubirii sale, de care fiecare se poate prinde sigur fiind că nu cade. De câte ori noi simțim că nu mai putem! Dar El este alături de noi cu mâna întinsă și inima deschisă.
Iubiți frați și surori torinezi și piemontezi, înaintașii noștri știau bine ce anume înseamnă a fi „stâncă”, ce anume înseamnă „soliditate”. Dă o frumoasă mărturie un vestit poet al nostru:
„Drepți și sinceri, ceea ce sunt, apar:
capete pătrate, puls ferm și ficat sănătos,
vorbesc puțin dar știu ceea ce spun,
chiar dacă merg încet, merg departe.
Oamenii care nu cruță timp și sudoare
– rasa noastră liberă și încăpățânată -.
Toată lumea cunoaște cine sunt
și, când trec… toată lumea îi privește”.
Putem să ne întrebăm dacă astăzi suntem tari pe stânca aceasta care este iubirea lui Dumnezeu. Cum trăim iubirea fidelă a lui Dumnezeu față de noi. Mereu există riscul de a uita acea iubire mare pe care Domnul ne-a arătat-o. Și noi creștinii riscăm să ne lăsăm paralizați de fricile de viitor și să căutăm siguranțe în lucruri care trec, sau într-un model de societate închisă care tinde mai mult să excludă decât să includă. În acest ținut au crescut atâția sfinți și fericiți care au primit iubirea lui Dumnezeu și au răspândit-o în lume, sfinți liberi și încăpățânați. Pe urmele acestor martori, și noi putem trăi bucuria Evangheliei practicând milostivirea; putem să împărtășim dificultățile atâtor oameni, ale familiilor, în special cele mai fragile și marcate de criza economică. Familiile au nevoie să simtă mângâierea maternă a Bisericii pentru a merge înainte în viața conjugală, în educația copiilor, în îngrijirea bătrânilor și în transmiterea credinței la tinerele generații.
Credem că Domnul este fidel? Cum trăim noutatea lui Dumnezeu care în toate zilele ne transformă? Cum trăim iubirea tare a Domnului, care este ca o barieră sigură împotriva valurilor orgoliului și ale falselor noutăți? Duhul Sfânt să ne ajute să fim mereu conștienți de această iubire „stâncoasă” care ne face stabili și puternici în micile sau marile suferințe, ne face capabili să nu ne închidem în fața dificultății, să înfruntăm viața cu curaj și să privim la viitor cu speranță. Ca atunci pe lacul Galileii, și astăzi în marea existenței noastre Isus este Cel care învinge forțele răului și amenințările disperării. Pacea pe care El ne-o dăruiește este pentru toți; și pentru atâția frați și surori care fug de războaie și persecuții în căutare de pace și libertate.
Preaiubiților, ieri ați sărbătorit-o Sfânta Fecioară Maria Mângâiata, „la Consola'”, care „este acolo: scundă și masivă, fără fast: ca o mamă bună”. Să încredință Mamei noastre drumul eclezial și civil al acestui ținut: Ea să ne ajute să-l urmăm pe Domnul pentru a fi fideli, pentru a ne lăsa reînnoiți în toate zilele și a rămâne tari în iubire. Așa să fie.