Discursul Papei la întâlnirea în Torino cu copiii şi tinerii

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu copiii și tinerii
Torino, 21 iunie 2015

Mulțumesc lui Chiara, Sara și Luigi. Mulțumesc pentru că întrebările sunt despre tema celor trei cuvinte din Evanghelia lui Ioan pe care am auzit-o: iubire, viață, prieteni. Trei cuvinte care în textul lui Ioan se intersectează, și unul îl explică pe celălalt: nu se poate vorbi despre viață în Evanghelie fără a vorbi despre iubire – dacă vorbim despre adevărata viață – și nu se poate vorbi despre iubire fără această transformare din servitori în prieteni. Și aceste trei cuvinte sunt atât de importante pentru viață, dar toate trei au o rădăcină comună: voința de a trăi. Și aici îmi permit să amintesc cuvintele fericitului Pier Giorgio Frassati, un tânăr ca voi: „A trăi, a nu trage înainte!”. A trăi!

Voi știți că este urât a vedea un tânăr „oprit”, care trăiește, dar trăiește ca – permiteți-mi cuvântul – ca un vegetal: face lucrurile, dar viața nu este o viață care se mișcă, este oprită. Dar știți că îmi aduc atâta tristețe inimii tinerii care ies la pensie la 20 de ani! Da, au îmbătrânit repede… Pentru aceasta, atunci când Chiara punea întrebarea aceea despre iubire: ceea ce face ca un tânăr să nu iasă la pensie este voința de a iubi, voința de a da ceea ce are mai frumos omul și ceea ce are mai frumos Dumnezeu, pentru că definiția lui Dumnezeu pe care o dă Ioan este „Dumnezeu este iubire”. Și când tânărul iubește, trăiește, crește, nu iese la pensie. Crește, crește, crește și dă.

Dar ce este iubirea? „Este telenovela, părinte? Ceea ce vedem în filmele seriale?”. Unii cred că iubirea este aceea. A vorbi despre iubire este atât de frumos, se pot spune lucruri frumoase, frumoase, frumoase. Însă iubirea are două axe pe care se mișcă, și dacă o persoană, un tânăr nu are aceste două axe, aceste două dimensiuni ale iubirii, nu este iubire. Înainte de toate, iubirea este mai mult în fapte decât în cuvinte: iubirea este concretă. În urmă cu două ore, la Familia Saleziană vorbeam despre concretețea vocației lor… – Și văd că se simt tineri pentru că sunt aici în față! Se simt tineri! – Iubirea este concretă, este mai mult în fapte decât în cuvinte. Nu este iubire numai a spune: „Eu te iubesc, eu îi iubesc pe toți oamenii”. Nu. Ce faci din iubire? Iubirea se dă. Gândiți-vă că Dumnezeu a început să vorbească despre iubire când s-a implicat cu poporul său, când a ales poporul său, a făcut alianță cu poporul său, a salvat poporul său, a iertat de atâtea ori – atâta răbdare are Dumnezeu! -: a făcut, a făcut gesturi de iubire, fapte de iubire. Și a doua dimensiune, a doua axă pe care se învârte iubirea este că iubirea se comunică mereu, adică iubirea ascultă și răspunde, iubirea se face în dialog, în comuniune: se comunică. Iubirea nu este nici surdă nici mută, se comunică. Aceste două dimensiuni sunt foarte utile pentru a înțelege ce este iubirea, care nu este un sentiment romantic de moment sau o istorie, nu, este concretă, este în fapte. Și se comunică, adică este în dialog, mereu.

Astfel Chiara, voi răspunde la acea întrebare a ta: „Adesea ne simțim dezamăgiți chiar în iubire. În ce constă măreția iubirii lui Isus? Cum putem experimenta iubirea sa?”. Și acum, eu știu că voi sunteți buni și-mi veți permite să vorbesc cu sinceritate. Eu n-aș vrea s-o fac pe moralistul, dar aș vrea să spun un cuvânt care nu place, un cuvânt nepopular. Și Papa uneori trebuie să riște asupra lucrurilor pentru a spune adevărul. Iubirea este în fapte, în comunicare, însă iubirea este foarte respectuoasă față de persoane, nu folosește persoanele, adică iubirea este castă. Și vouă tinerilor din această lume, din această lume hedonistă, din această lume în care are publicitate numai plăcerea, distracția, a duce viață frumoasă, eu vă spun: fiți curați, fiți curați.

Noi toți în viață am trecut prin momente în care această virtute este foarte dificilă, dar este tocmai calea unei iubiri genuine, a unei iubiri care știe să-și dea viața, care nu caută să-l folosească pe celălalt pentru propria plăcere. Este o iubire care consideră sacră viața celeilalte persoane: eu te respect, eu nu vreau să te folosesc, eu nu vreau să te folosesc. Nu este ușor. Cu toții știm dificultățile pentru a depăși această concepție „ușuratică” și hedonistă a iubirii. Iertați-mă dacă spun un lucru la care voi nu vă așteptați, dar vă întreb: faceți efortul de a trăi iubirea în mod curat.

Și din aceasta scoatem o consecință: dacă iubirea este respectuoasă, dacă iubirea este în fapte, dacă iubirea este în comunicare, iubirea se jertfește pentru ceilalți. Priviți iubirea părinților, a atâtor mame, a atâtor tați care dimineața ajung la muncă obosiți pentru că nu au dormit bine pentru a-l îngriji pe propriul copil bolnav, aceasta este iubire! Acesta este respect. Asta nu înseamnă a petrece. Aceasta este – mergem la un alt cuvânt cheie – aceasta este „slujire”. Iubirea este slujire. Înseamnă a-i sluji pe alții. Când Isus după spălarea picioarelor a explicat apostolilor gestul, a învățat că noi suntem făcuți pentru a sluji unul altuia și dacă eu spun că iubesc și nu-l slujesc pe celălalt, nu-l ajut pe celălalt, nu-l fac să meargă înainte, nu mă jertfesc pentru celălalt, aceasta nu este iubire. Ați adus Crucea [Crucea ZMT]: acolo este semnul iubirii. Acea istorie de iubire a lui Dumnezeu implicată cu faptele și cu dialogul, cu respectul, cu iertarea, cu răbdarea în timpul atâtor secole de istorie cu poporul său, se termină acolo: Fiul său pe cruce, slujirea cea mai mare, care înseamnă a-și da viața, a se jertfi, a-i ajuta pe alții. Nu este ușor de a vorbi despre iubire, nu este ușor de a trăi iubirea. Dar cu aceste lucruri cu care am răspuns, Chiara, cred că te-am ajutat cu ceva, în întrebările pe care tu mi le adresai. Nu știu, sper ca să-ți fie de folos.

Și mulțumesc ție, Sara, pasionată de teatru. Mulțumesc. „Mă gândesc la cuvintele lui Isus: A-și da viața”. Am vorbit acum despre asta. „Adesea respirăm un sentiment de neîncredere în viață”. Da, pentru că există situații care ne fac să gândim: „Dar merită de trăit așa? Ce pot să mă aștept de la această viață?”. Să ne gândim, în această lume, la războaie. Uneori am spus că noi trăim al treilea război mondial, dar pe bucăți. Pe bucăți: în Europa este războiul, în Africa este războiul, în Orientul Mijlociu este războiul, în alte țări este războiul… Dar eu pot să am încredere într-o astfel de viață? Pot să mă încred în conducătorii mondiali? Eu, când merg să dau votul pentru un candidat, mă pot încrede că nu va duce țara mea la război? Dacă tu te încrezi numai în oameni, ai pierdut! Pe mine mă face să mă gândesc la un lucru: oameni, conducători, întreprinzători care spun că sunt creștini și fabrică arme! Acest lucru dă un pic de neîncredere: spun că sunt creștini! „Nu, nu, părinte, eu nu fabric, nu, nu… Am numai economiile mele, investițiile mele în fabricile de arme”. Ah! Și de ce? „Pentru că dobânzile sunt un pic mai mari…”. Și fața dublă este monedă curentă astăzi: a spune una și a face alta. Ipocrizia… Dar să vedem ce s-a întâmplat în secolul trecut: în 1914, 1915, în 1915 propriu-zis. A fost marea tragedie din Armenia. Atâția au murit. Nu știu cifra: peste un milion cu siguranță. Dar unde erau marile puteri de atunci? Priveau în altă parte. De ce? Pentru că erau interesate de război: războiul lor! Și aceștia care mor sunt persoane, ființe umane de clasa a doua. Apoi, în anii Treizeci-Patruzeci, tragedia Shoah. Marile puteri avea fotografiile liniilor feroviare care duceau trenurile la lagărele de concentrare, precum Auschwitz, pentru a-i ucide pe evrei, și chiar pe creștini, și pe romi, și pe homosexuali, pentru a-i ucide acolo. Dar spune-mi, de ce n-au bombardat acele locuri? Interesul! Și puțin după aceea, aproape în același timp, erau lagărele din Rusia: Stalin… Câți creștini au suferit, au fost uciși! Marile puteri își împărțeau Europa ca pe un tort. Au trebuit să treacă atâția ani înainte de a ajunge la o „anumită” libertate. Este acea ipocrizie de a vorbi despre pace și de a fabrica arme și chiar de a vinde armele pentru acesta care este în război cu acela și pentru acela care este în război cu acesta!

Eu înțeleg ceea ce tu spui despre neîncrederea în viață; și astăzi când trăim în cultura rebutului. Pentru că ceea ce nu este de utilitate economică, se rebutează. Se rebutează copiii, pentru că nu se fac, sau pentru că se ucid înainte ca să se nască; se rebutează bătrânii, pentru că nu folosesc și sunt lăsați acolo, să moară, un soi de eutanasie ascunsă, și nu sunt ajutați să trăiască; și acum se rebutează tinerii: gândiți-vă la cei 40% dintre tineri, aici, fără loc de muncă. Este chiar o rebutare! Dar de ce? Pentru că în sistemul economic mondial nu sunt în centru bărbatul și femeia, așa cum vrea Dumnezeu, ci dumnezeul ban. Și totul se face pentru bani. În spaniolă este o vorbă frumoasă care spune: „Por la plata baila el mono”. Traduc: „Pentru bani, dansează și maimuța”. Și astfel, cu această cultură a rebutului, se poate avea încredere în viață? Cu acel sentiment de provocare [care] se lărgește, se lărgește, se lărgește? Un tânăr care nu poate să studieze, care nu are loc de muncă, unul căruia îi este rușine că nu se simte demn pentru că nu are loc de muncă, nu-și câștigă existența. Dar de câte ori acești tineri ajung în dependențe? De câte ori se sinucid? Statisticile sinuciderilor tinerilor nu se cunosc bine. Sau de câte ori acești tineri merg să lupte cu teroriștii, cel puțin pentru a face ceva, pentru un ideal. Eu înțeleg această provocare. Și pentru aceasta Isus ne spunea să nu ne punem siguranțele noastre în bogății, în puterile lumești. Cum pot să am încredere în viață? Cum pot să fac, cu pot să trăiesc o viață care să nu distrugă, care să nu fie o viață de distrugere, o viață care să nu rebuteze persoanele? Cum pot să trăiesc o viață care să nu mă dezamăgească?

Și trec să dau răspuns lui Luigi: el vorbea despre un proiect de împărtășire, adică de legătură, de construcție. Noi trebuie să mergem înainte cu proiectele noastre de construcție și această viață nu dezamăgește. Dacă tu te implici acolo, într-un proiect de construcție, de ajutor – să ne gândim la copiii străzii, la migranți, la atâția care au nevoie, dar nu numai pentru a le da de mâncare o zi, două zile, ci pentru a-i promova cu educația, cu unitatea în bucuria oratoriilor și atâtea lucruri, dar lucruri care construiesc, atunci acel sentiment de neîncredere în viață se îndepărtează, pleacă. Ce trebuie să fac pentru asta? Să nu ieși la pensie prea repede: să faci. Să faci. Și voi spune un cuvânt: să faci împotriva curentului. Să faci împotriva curentului. Pentru voi tinerii care trăiți această situație economică, și culturală, hedonistă, consumistă cu valorile de „baloane de săpun”, cu aceste valori nu se merge înainte. A face lucru constructive, chiar dacă sunt mici, dar care să ne reunească, să ne unească între noi, cu idealurile noastre: acesta este cel mai bun antidot împotriva acestei neîncrederi în viață, împotriva acestei culturi care îți oferă numai plăcerea: a petrece, a avea bani și a nu se gândi la alte lucruri.

Mulțumesc pentru întrebări. Ție, Luigi, în parte am răspuns, nu-i așa? A face împotriva curentului, adică a fi curajoși și creativi, a fi creativi. Vara trecută am primit, într-o după-amiază – era august… Roma era moartă -; îmi vorbise la telefon un grup de băieți și fete care erau în tabără în diferite orașe din Italia și au venit la mine – le-am spus să vină – dar sărăcuții, toți erau murdari, obosiți… dar bucuroși! Pentru că făcuseră ceva „împotriva curentului”!

De atâtea ori, publicitatea vrea să ne convingă că acest lucru e frumos, că acest lucru e bun, și ne fac să credem că sunt „diamante”; dar, priviți, ne vând sticlă! Și noi trebuie să mergem împotriva acestui lucru, să nu fim naivi. Să nu cumpărăm mizerii care ne spun ei că sunt diamante.

Și pentru a termina, aș vrea să repet cuvântul lui Pier Giorgio Frassati: dacă vreți să faceți ceva bun în viață, trăiți, nu trageți înainte. Trăiți!

Dar voi sunteți inteligenți și cu siguranță îmi veți spune: „Dar, părinte, dumneavoastră vorbiți așa pentru că sunteți în Vatican, aveți atâția monseniori acolo care vă fac treaba, dumneavoastră sunteți liniștit și nu știți ce este viața de fiecare zi…”. Da, cineva poate gândi așa. Secretul este a înțelege bine unde se trăiește. În acest ținut – și acest lucru l-am spus și Familiei Saleziene – la sfârșitul secolului al XIX-lea erau condițiile cele mai rele pentru creșterea tineretului: era masoneria în forță, chiar și Biserica nu putea face nimic, erau anticlericalii, erau și sataniștii… Era unul dintre momentele cele mai urâte și unul dintre locurile cele mai urâte din istoria Italiei. Dar dacă voi vreți să faceți o frumoasă temă pentru acasă, mergeți să căutați câți sfinți și câte sfinte s-au născut în acel timp! De ce? Pentru că și-au dat seama că trebuiau să meargă împotriva curentului față de acea cultură, față de acel mod de a trăi. Realitatea, a trăi realitatea. Și dacă această realitate este sticlă și nu diamant, eu caut realitatea împotriva curentului și fac realitatea mea, dar un lucru care să fie slujire față de alții. Gândiți-vă la sfinții voștri din acest ținut, ce anume au făcut!

Și mulțumesc, mulțumesc, multe mulțumiri! Mereu iubire, viață, prieteni. Dar se pot trăi aceste cuvinte numai „în ieșire”: ieșind mereu pentru a duce ceva. Dacă tu rămâi oprit nu vei face nimic în viață și o vei ruina pe a ta.

Am uitat să vă spun că acum voi încredința discursul scris. Eu cunoșteam întrebările voastre și am scris ceva despre întrebările voastre; dar nu este ceea ce am spus, asta mi-a venit din inimă; și încredințez responsabilului discursul și tu îl faci public [încredințează foile preotului responsabil cu pastorația tineretului]. Aici voi sunteți mulți studenți la universitate, dar feriți-vă să credeți că universitatea înseamnă numai a studia cu capul: a fi student înseamnă și a ieși, a ieși în slujire, cu săracii, mai ales! Mulțumesc.

* * *

Discursul pregătit de Sfântul Părinte

Dragi tineri,

Vă mulțumesc pentru această primire călduroasă! Și mulțumesc pentru întrebările voastre, care ne duc la inima Evangheliei.

Prima, despre iubire, ne interoghează despre sensul profund al iubirii lui Dumnezeu, oferite nouă de Domnul Isus. El ne arată până unde ajunge iubirea: până la dăruirea totală de noi înșine, până la dăruirea propriei vieți, așa cum contemplăm în misterul Giulgiului, când în el recunoaștem icoana „iubirii celei mai mari”. Însă această dăruire de noi înșine nu trebuie să fie imaginată ca un rar gest eroic sau rezervat vreunei ocazii excepționale. De fapt, am putea risca să cântăm iubirea, să visăm iubirea, să aplaudăm iubirea… fără a ne lăsa atinși și implicați de ea! Măreția iubirii se revelează în a ne îngriji de cel care are nevoie, cu fidelitate și răbdare; motiv pentru care este mare în iubire care se face mic pentru alții, ca Isus, care s-a făcut servitor. A iubi înseamnă a deveni aproapele, a atinge carnea lui Cristos în cei săraci și în cei din urmă, a deschide la harul lui Dumnezeu necesitățile, apelurile, singurătățile persoanelor care ne înconjoară. Atunci iubirea lui Dumnezeu intră, transformă și face mari lucrurile mici, le face semn al prezenței sale. Sfântul Ioan Bosco ne este învățător tocmai prin capacitatea sa de a iubi și de a educa pornind de la proximitate, pe care el o trăia cu copiii și tinerii.

În lumina acestei transformări, rod al iubirii, putem răspunde la a doua întrebare, despre neîncrederea în viață. Lipsa locului de muncă și a perspectivelor pentru viitor contribuie desigur să frâneze însăși mișcarea vieții, punând pe mulți în defensivă: să se gândească la ei înșiși, să gestioneze timp și resurse în funcție de propriul bine, să limiteze riscurile oricărei generozități… Toate sunt simptome ale unei vieți reținute, păstrată cu orice preț și care, la sfârșit, poate să ducă și la resemnare și la cinism. În schimb Isus ne învață să parcurgem calea opusă: „Cine vrea să-și salveze viața, o va pierde, dar cine își va pierde viața pentru cauza mea, o va salva” (Lc 9,24). Asta înseamnă că nu trebuie să așteptăm circumstanțe externe favorabile pentru a ne pune cu adevărat în joc, ci că, dimpotrivă, numai angajând viața – conștienți că o pierdem! – creăm pentru alții și pentru noi condițiile unei încrederi noi în viitor. Și aici gândul se îndreaptă spontan spre un tânăr care cu adevărat și-a trăit viața în acest fel, așa încât să devină un model de încredere și de îndrăzneală evanghelică pentru tinerele generații din Italia și din lume: fericitul Pier Giorgio Frassati. Un moto al său era: „Trăiți, nu trageți înainte!”. Acesta este drumul pentru a experimenta în mod deplin forța și bucuria Evangheliei. Astfel nu numai că veți regăsi încrederea în viitor, dar veți reuși să generați speranță printre prietenii voștri și în locurile în care trăiți.

O mare pasiune a lui Pier Giorgio Frassati era prietenia. Și a treia întrebare a voastră spunea tocmai: cum să trăim prietenia în mod deschis, capabilă să transmită bucuria Evangheliei? Am aflat că această piață în care ne aflăm, în serile de vineri și sâmbătă, este foarte frecventată de tineri. Așa se întâmplă în toate orașele și satele. Mă gândesc că unii dintre voi vă întâlniți aici sau în alte piețe cu prietenii voștri. Și atunci vă pun o întrebare – fiecare să se gândească și să răspundă în sinea sa -: în acele momente, când sunteți în companie, reușiți să faceți „să transpară” prietenia voastră cu Isus în atitudini, în modul de a vă comporta? Vă gândiți uneori, și în timpul liber, la distracție, că sunteți mlădițe lipite de Vița care este Isus? Vă asigur că gândindu-vă cu credință la această realitate, veți simți curgând în voi „limfa” Duhului Sfânt, și veți aduce rod, aproape fără să vă dați seama de asta: veți ști să fiți curajoși, răbdători, umili, capabili să împărtășiți dar și să vă diferențiați, să vă bucurați cu cine se bucură și să plângeți cu cine plânge, veți ști să iubiți pe cel care nu vă iubește, să răspundeți la rău cu binele. Și astfel veți vesti Evanghelia!

Sfinții și sfintele din Torino ne învață că orice reînnoire, chiar și cea a Bisericii, trece prin convertirea noastră personală, prin acea deschidere a inimii care primește și recunoaște surprizele lui Dumnezeu, stimulați de iubirea cea mai mare (cf. 2Cor 5,14), care ne face prieteni și ai persoanelor singure, suferinde și marginalizate.

Dragi tineri, împreună cu acești frați și surori mai mari care sunt sfinții, în familia Bisericii noi avem o Mamă, să nu uităm asta! Vă urez să vă încredințați pe deplin acestei Mame duioase, care a indicat prezența „iubirii celei mai mari” chiar în mijlocul tinerilor, la o nuntă. Sfânta Fecioară Maria „este prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viața noastră” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286). Să ne rugăm pentru ca să nu lase să ne lipsească vinul bucuriei!

Mulțumesc vouă tuturor! Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți. Și vă rog, rugați-vă pentru mine.