Discursul Papei la întâlnirea ecumenică și interreligioasă

Discursul Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
la întâlnirea ecumenică și interreligioasă
Piața Martirilor, Beirut,
luni, 1 decembrie 2025

Iubiți frați și surori,

Sunt profund mișcat și imens de recunoscător să mă aflu astăzi printre voi, în acest pământ binecuvântat – un pământ înălțat de profeții Vechiului Testament, care au văzut în cedrii săi falnici embleme ale sufletului drept care înflorește sub privirea vigilentă a cerului; un pământ în care ecoul Logosului nu a tăcut niciodată, ci continuă să-i cheme, din secol în secol, pe cei care doresc să-și deschidă inimile către Dumnezeul cel viu.

foto: Vatican Media

În exortația sa apostolică post-sinodală Ecclesia in Medio Oriente, semnată aici, la Beirut, în 2012, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat că „natura universală și vocația Bisericii cer ca ea să se angajeze în dialog cu membrii altor religii. În Orientul Mijlociu, acest dialog se bazează pe legăturile spirituale și istorice care unesc creștinii cu evreii și musulmanii. Este un dialog care nu este dictat în primul rând de considerații pragmatice, politice sau sociale, ci de preocupări teologice subiacente care au legătură cu credința” (nr. 19). Dragi prieteni, prezența voastră astăzi aici, în acest loc remarcabil unde minaretele și clopotnițele bisericilor stau unele lângă altele, dar ambele se îndreaptă spre cer, mărturisește credința statornică a acestei țări și devotamentul statornic al poporului său față de unicul Dumnezeu. Aici, în această țară iubită, fie ca fiecare dangăt de clopot, fiecare adh?n, fiecare chemare la rugăciune să se îmbine într-un singur imn înalt – nu numai pentru a-l glorifica pe Creatorul milostiv al cerului și al pământului, ci și pentru a înălța o rugăciune sinceră pentru darul divin al păcii.

De mulți ani, și mai ales în ultima vreme, ochii lumii au fost ațintiți asupra Orientului Mijlociu, leagănul religiilor abrahamitice, observând călătoria anevoioasă și căutarea neîncetată a darului prețios al păcii. Uneori, omenirea privește spre Orientul Mijlociu cu un sentiment de trepidație și descurajare, în fața unor conflicte atât de complexe și de lungă durată. Totuși, în mijlocul acestor lupte, se poate găsi un sentiment de speranță și încurajare atunci când ne concentrăm asupra a ceea ce ne unește: umanitatea noastră comună și credința noastră într-un Dumnezeu al iubirii și al milostivirii. Într-o epocă în care coexistența poate părea un vis îndepărtat, poporul libanez, deși îmbrățișează diferite religii, reprezintă o amintire puternică a faptului că frica, neîncrederea și prejudecățile nu au ultimul cuvânt și că unitatea, reconcilierea și pacea sunt posibile. Este o misiune care rămâne neschimbată de-a lungul istoriei acestui pământ iubit: să mărturisească adevărul durabil că creștinii, musulmanii, druizii și nenumărați alții pot trăi împreună și pot construi o țară unită prin respect și dialog.

Acum șaizeci de ani, Conciliul al II-lea din Vatican, odată cu promulgarea declarației Nostra Aetate, a deschis un nou orizont pentru întâlnirea și respectul reciproc între catolici și oamenii de diferite religii, subliniind că adevăratul dialog și colaborare sunt înrădăcinate în iubire – singura temelie pentru pace, dreptate și reconciliere. Acest dialog, inspirat de iubirea divină, ar trebui să îmbrățișeze toți oamenii de bunăvoință, să respingă prejudecățile, discriminarea și persecuția și să afirme demnitatea egală a fiecărei ființe umane.

Deși activitatea publică a lui Isus s-a desfășurat în principal în Galileea și Iudeea, Evangheliile relatează și episoade în care a vizitat regiunea Decapole – în special în împrejurimile Tirului și Sidonului – unde a întâlnit-o pe femeia siro-feniciană a cărei credință neclintită l-a determinat să-i vindece fiica (cf. Mc 7,24-30). Aici, pământul în sine devine mai mult decât un simplu loc de întâlnire între Isus și o mamă care imploră; devine un loc în care umilința, încrederea și perseverența depășesc toate barierele și întâlnesc iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care îmbrățișează fiecare inimă umană. Într-adevăr, aceasta este „însăși esența dialogului interreligios: descoperirea prezenței lui Dumnezeu dincolo de toate granițele și invitația de a-l căuta împreună cu respect și smerenie” (Audiența generală, Cateheză cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a declarației conciliare Nostra Aetate, 29 octombrie 2025).

Dacă Libanul este renumit pentru cedrii săi maiestuoși, măslinul reprezintă și el o piatră de temelie a moștenirii sale. Măslinul nu numai că împodobește acest spațiu în care ne adunăm astăzi, dar este venerat și în textele sacre ale creștinismului, iudaismului și islamului, folosind ca un simbol atemporal al reconcilierii și păcii. Lungimea sa viață și remarcabila sa capacitate de a prospera chiar și în cele mai dure ambiente simbolizează rezistența și speranța, reflectând angajarea ferm necesară pentru a cultiva coexistența pașnică. Din acest copac curge ulei care vindecă – un balsam pentru rănile fizice și spirituale – manifestând compasiunea nemărginită a lui Dumnezeu pentru toți cei care suferă. Uleiul său oferă, de asemenea, lumină, folosind ca o amintire a chemării de a ne ilumina inimile prin credință, caritate și umilință.

Așa cum rădăcinile cedrilor și măslinilor se adâncesc și se răspândesc pe tot pământul, tot așa și poporul libanez este răspândit în întreaga lume, dar unit de puterea durabilă și de moștenirea atemporală a patriei voastre. Prezența voastră aici și în întreaga lume îmbogățește lumea cu moștenirea voastră multimilenară, dar reprezintă și o vocație. Într-o lume din ce în ce mai interconectată, sunteți chemați să fiți constructori ai păcii: să înfruntați intoleranța, să depășiți violența și să alungați excluziunea, luminând calea spre dreptate și concordie pentru toți, prin mărturia credinței voastre.

Iubiți frați și surori, în fiecare an, pe 25 martie, sărbătoare națională în țara voastră, vă adunați pentru a o venera pe Maria, Stăpâna Noastră a Libanului, cinstită în sanctuarul său de la Harissa, care este împodobit cu o statuie impresionantă a Fecioarei cu brațele întinse, îmbrățișând întregul popor libanez. Fie ca această îmbrățișare iubitoare și maternă a Fecioarei Maria, Mama lui Isus și Regina Păcii, să vă călăuzească pe fiecare dintre voi, pentru ca în patria voastră, în Orientul Mijlociu și în întreaga lume, darul reconcilierii și al coexistenței pașnice să poată curge „precum râurile care curg din Liban” (cf. Ct 4,15). Fie ca ele să aducă speranță și unitate tuturor. Shukran.