Discursul Papei din a doua zi după alegerea ca Suveran Pontif

Discursul Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea
adresat a doua zi după alegerea ca Papă
17 octombrie 1978

1. Domnilor Cardinali, și voi, fii ai Sfintei Biserici, și voi toți, oameni de bună voință, care ne ascultați!

Numai un cuvânt, printre atâtea, ne vine imediat pe buze în momentul în care ne prezentăm vouă după alegerea în scaunul Apostolului Petru, și este un cuvânt care evidențiază, datorită contrastului evident al limitelor noastre personale și umane, imensa responsabilitate ce ne-a fost încredințată: „O, profunzime a bogăției, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu!” (Rom 11,33). Într-adevăr, cine ar fi putut să prevadă, după moartea neuitatului Paul al VI-lea, și dispariția prematură a iubitului său succesor Ioan Paul I? Și cum am fi putut prevedea noi că moștenirea lor extraordinară ar trece pe umerii noștri? De aceea, trebuie să medităm asupra planului misterios al lui Dumnezeu prevăzător și bun, și nu pentru a-l înțelege deja, ci mai degrabă pentru a adora și a ne ruga. Simțim cu adevărat că trebuie să repetăm invocația psalmistului care, ridicând ochii spre cer, exclama: „De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul” (Ps 120,1-2).

Același caracter neprevăzut al evenimentelor, care s-au succedat într-un arc atât de scurt de timp, și inadecvarea răspunsului care ar putea veni din partea persoanei noastre, așa cum ne impun să ne adresăm Domnului și să ne încredem cu totul în El, tot la fel nu ne permit să trasăm programe care să fie rodul unei reflecții îndelungate și al unei elaborări îngrijite. Dar pentru a suplini o atare carență există deja un fel de compensație, care constituie ea însăși un semn al prezenței mângâietoare a lui Dumnezeu. A trecut mai puțin de o lună de când cu toții am ascultat, înăuntrul și înafara istoricelor bolte ale acestei Capele, alocuțiunea adresată, în zorii promițătoarei sale slujiri, de Papa Ioan Paul: datorită prospețimii amintirii pe care fiecare dintre noi o păstrează și a înțelepciunii indicațiilor pe care le conținea, nu credem că putem face abstracție de ea. Ca și în circumstanța în care a fost rostită, ea apare și acum valabilă la începutul unui nou ciclu pontifical, care ne angajează în mod direct și de acum obligatoriu în fața lui Dumnezeu și a Bisericii.

Conciliul: piatră de hotar

2. De aceea, dorim să explicăm câteva linii directoare pe care le considerăm de o importanță deosebită și care, ca atare, vor avea din partea noastră – așa cum ne propunem și sperăm cu ajutorul Domnului – nu doar atenția și consensul, ci și un impuls coerent, ca să afle corespondență în realitatea eclezială. Înainte de toate, dorim să insistăm asupra importanței deosebite a Conciliului Ecumenic Vatican II, iar acest lucru este pentru noi un angajament oficial de a-l pune în practică așa cum se cuvine. Nu este oare Conciliul piatra de hotar în istoria bimilenară a Bisericii și, prin urmare, în istoria religioasă și culturală a lumii? Însă el, așa cum nu este cuprins doar în documente, tot la fel nu este inclus doar în aplicările lui, care au avut loc în acești ani, numiți post-conciliari. Considerăm, așadar, drept o îndatorire primară aceea de a promova, cu acțiune prudentă și totodată stimulatoare, cea mai exactă punere în practică a normelor și orientărilor acestui Conciliu, favorizând înainte de toate dobândirea unei mentalități adecvate. Dorim să spunem prin aceasta că este necesar mai întâi să fim în sintonie cu Conciliul pentru a pune în practică astăzi ceea ce el a enunțat, pentru a face explicit, și în lumina ulterioarelor experimentări și în raport cu necesitățile rezultate și cu noile circumstanțe, ceea ce este implicit în el. Trebuie, așadar, să facem să se maturizeze în sensul mișcării și al vieții semințele fecunde pe care Părinții adunării ecumenice, hrăniți de Cuvântul lui Dumnezeu, le-au aruncat în pământ bun (cf. Matei 13,8.23), adică învățăturile și alegerile lor pastorale făcute cu autoritate.

Acest criteriu general, al fidelității față de Conciliul Vatican II și al propunerii explicite, din partea noastră, pentru deplina sa aplicare, va putea interesa mai multe sectoare: de la cel misionar la cel ecumenic, de la cel disciplinar la cel organizatoric, însă unui sector special va trebui să i se acorde cea mai mare atenție, adică celui ecleziologic. Este necesar, venerați frați și iubiți fii ai lumii catolice, să luăm din nou în mână „Charta magna” conciliară, care este Constituția dogmatică Lumen Gentium, pentru o reînnoită și susținută meditare asupra naturii și funcției, asupra modului de a fi și de a lucra al Bisericii, nu doar pentru a realiza tot mai bine acea comuniune vitală, în Cristos, a tuturor celor care speră și cred în El, ci și cu scopul de a contribui la o mai vastă și mai intimă unitate a întregii familii umane. „Ecclesia Christi lumen gentium”, îi plăcea să repete Papei Ioan al XXIII-lea: Biserica – a repetat Conciliul – este sacrament universal de mântuire și de unitate pentru neamul omenesc (cf. Lumen Gentium, 1. 48; Ad Gentes, 1).

Misterul salvific care se află în centrul Bisericii și care se realizează prin Biserică; dinamismul care, prin acest mister, îndeamnă Poporul lui Dumnezeu; coeziunea specială, sau colegialitatea care „cum Petro et sub Petro” îi unește între ei pe Păstorii sacri, sunt elemente asupra cărora nu vom reflecta niciodată îndeajuns pentru a verifica, în baza nevoilor atât a celor permanente cât și a celor contingente ale umanității, care trebuie să fie formele de prezență și liniile de acțiune ale Biserici înseși. De aceea, adeziunea la textul conciliar, privit în lumina Tradiției și în raport de integrare cu formulările dogmatice anticipate acum un secol, la Conciliul Vatican I, va fi pentru noi toți, păstori și credincioși, și secretul unei orientări și al unui îndemn propulsor, pentru a înainta – repetăm – în direcția vieții și a istoriei.

Recomandăm, în mod particular, să se aprofundeze, cu scopul unei tot mai clare conștientizări și a unei responsabilități tot mai vigilente, ceea ce comportă legătura colegială, care îi asociază în mod intim pe Episcopi Succesorului lui Petru și între ei, în funcțiile înalte de a lumina cu lumina Evangheliei, de a sfinți cu instrumentele harului și de a călăuzi cu artă pastorală întregul Popor al lui Dumnezeu. Colegialitatea înseamnă, desigur, și dezvoltarea adecvată a Organismelor, unele noi, unele actualizate, care pot garanta o cât mai bună comuniune a spiritelor, a intențiilor, a inițiativelor în munca de edificare a Trupului lui Cristos, care este Biserica (cf. Ef 4,12; Col 1,24). În acest sens, amintim înainte de toate Sinodul Episcopilor, constituit, chiar înainte de a se încheia Conciliul de către marea gândire a Papei Paul al VI-lea (cf. Paul al VI-lea, Apostolica Sollicitudo: AAS 57 [1965] 775-780), și ne amintim de contribuțiile calificate și prețioase pe care acesta le-a oferit.

Fidelitate globală față de misiune

3. Dincolo de această referință la Conciliu, rămâne obligația de fidelitate globală față de misiunea pe care am primit-o, și în acest sens discursul, înainte de a fi valabil pentru alții, este valabil pentru Noi, și de aceea o facem în primă persoană. Chemați la suprema responsabilitate în Biserică, mai ales Noi, în poziția care ne obligă la exemplaritatea voinței și acțiunii, trebuie să exprimăm cu toate forțele noastre această fidelitate, păstrând intact tezaurul credinței, corespunzând pe deplin la poruncile deosebite ale lui Cristos, care i-a încredințat lui Simon, devenit piatră a Bisericii sale, cheile Împărăției cerurilor (cf. Mt 16,8-19), i-a poruncit să-i întărească pe frați (cf. Lc 22,32), și, ca o dovadă a iubirii sale, să pască mieii și oile turmei sale (cf. In 21,15-17). Suntem profund convinși că fiecare studiu modern în jurul așa-numitului „ministerium Petri”, realizat cu scopul de a individualiza tot mai bine ceea ce el conține în mod specific și deosebit, nu va putea și nu va trebui să facă abstracție de acești trei poli evanghelici.

Într-adevăr, este vorba de prestații tipice legate de natura însăși a Bisericii spre salvgardarea întregii sale unități și garantarea misiunii sale spirituale, și încredințate, de aceea, după Petru, și succesorilor săi legitimi. Suntem convinși, totodată, că acest minister singular va trebui să afle mereu în iubire – ca un răspuns de neclintit la acel „amas me?” al lui Isus – izvorul care alimentează totodată și mediul în care se răspândește. Așadar, vom repeta, împreună cu Sfântul Paul: „Caritas Christi urget nos” (2 Cor 5,14), pentru că ministerul nostru vrea să fie încă de pe acum un minister de iubire în toate manifestările sale și în toate formele sale de exprimare.

În acest sens, ne vom îngriji să urmăm înalta școală a Predecesorilor noștri apropiați. Cine nu își amintește de cuvintele Papei Paul al VI-lea, predicator al „civilizației iubirii”, care cu circa o lună înainte de a muri afirma cu o inimă care presimțea: „fidem servavi” (cf. Paul al VI-lea, Homilia in sollemnitate Ss. Petri et Pauli habita: AAS 70 [1970] 395), desigur nu ca o autoelogiere, ci ca un examen riguros la care se supunea conștiința sa atât de sensibilă, după cincisprezece ani de slujire?

Și ce să spunem despre Ioan Paul I? Pare că ieri a ieșit din rândurile noastre pentru a îmbrăca povara mantiei papale: dar câtă căldură, un adevărat „val de iubire” – despre care a vorbit lumii în ultimul său salut la Angelus-ul duminical – a răspândit în puținele zile ale ministerului său! Și o confirmă lecțiile de înțeleaptă cateheză asupra credinței, speranței și carității, ținute în timpul audiențelor publice.

În respectul normelor liturgice

4. Venerați frați și iubiți fii, este clar că fidelitatea înseamnă și adeziune convinsă la Magisteriul lui Petru îndeosebi în domeniul doctrinal, a cărui importanță obiectivă nu numai că trebuie ținută mereu prezentă, ci și tutelată, datorită primejdiilor care se ridică din diferite părți împotriva anumitor adevăruri ale credinței catolice. Fidelitatea înseamnă și respect pentru normele liturgice, emanate de autoritatea eclezială, și exclude, așadar, atât arbitrii unor inovații necontrolate, cât și respingerile insistente a ceea ce a fost prevăzut și introdus în riturile sacre în mod legitim. Fidelitatea înseamnă, în plus, cultul marii discipline a Bisericii, acest lucru – așa cum vă amintiți – fiind indicat de Predecesorul nostru. Disciplina, de fapt, nu tinde să modifice, ci să garanteze corecta orânduire a ceea ce este propriu trupului mistic, pentru a asigura într-un fel articularea între toate membrele care o compun. Fidelitatea mai înseamnă corespunderea generoasă la exigențele vocației sacerdotale și religioase, astfel încât ceea ce a fost în mod liber promis lui Dumnezeu să fie păstrat și dezvoltat într-o perspectivă stabilă supranaturală.

Pentru credincioși, în fine, fidelitatea trebuie să fie o îndatorire co-naturală ființei lor creștine: fie ca ei să o mărturisească cu sufletul disponibil și leal, și să o demonstreze atât în ascultarea față de Păstorii sacri, pe care Duhul Sfânt i-a pus să pască Biserica (cf. Fap 20,28), cât și în colaborare cu acele inițiative și opere la care sunt chemați.

În acest punct, nu îi putem uita pe Frații din celelalte Biserici și confesiuni creștine. Într-adevăr, cauza ecumenică este prea mare și prea delicată ca să o putem lăsa acum fără un cuvânt al nostru. De câte ori nu am meditat împreună testamentul lui Cristos, care i-a cerut Tatălui pentru discipolii săi darul unității? (cf. In 17,21-23). Și cine nu își amintește insistența Sfântului Paul referitor la „comuniunea spiritului”, care să ne facă „să gândim la fel, să avem aceeași iubire, aceeași simțire, un singur cuget”, imitându-l pe Cristos Domnul? (cf. Fil 2,2.5-8). Așadar, nu pare posibil să mai rămână diviziuni între creștini – motiv de perplexitate și poate chiar de scandal. De aceea, intenționăm să continuăm pe drumul pe care s-a pornit deja și să favorizăm acei pași care ajută la înlăturarea obstacolelor, sperând ca, printr-un efort comun, să se ajungă în cele din urmă la deplina comuniune.

În continuare, dorim să ne adresăm tuturor oamenilor care, ca fii ai unicului Dumnezeu atotputernic, sunt frații noștri care trebuie iubiți și slujiți, pentru a le spune fără mândrie, ci cu umilință sinceră, voința noastră de a aduce o contribuție efectivă la cauzele permanente și importante ale păcii, dezvoltării, dreptății internaționale. Nu ne îndeamnă nici o intenție de interferență politică sau de participare la gestionarea problemelor pământești: așa cum Biserica exclude o încadrare în categoriile orânduirii pământești, tot la fel angajarea noastră, apropiindu-ne de aceste probleme arzătoare ale oamenilor și popoarelor, va fi determinată numai de motivații religioase și morale. Urmași ai aceluia care le-a prezentat alor săi idealul de a fi „sare a pământului” și „lumină a lumii” (Mt 5,13-16), intenționăm să ne dedicăm consolidării temeliilor spirituale pe care trebuie să se bazeze societatea umană. Această îndatorire ni se pare mai urgentă datorită îndelungatelor inegalități și neînțelegeri, care la rândul lor sunt pricină de tensiuni și conflicte în multe părți ale lumii, cu ulterioara amenințare a unor catastrofe enorme. Așadar, constantă va fi grija noastră față de astfel de probleme pentru o acțiune hotărâtă, dezinteresată, inspirată din Evanghelie.

Să ni se permită la acest punct să acordăm o atenție deosebită problemei atât de grave pe care Colegiul Părinților Cardinali a indicat-o, în timpul Scaunului Vacant, și care privește iubitul pământ al Libanului și poporul său, căruia cu toții îi dorim din inimă pace în libertate. În același timp, am vrea să întindem mâinile și să deschidem inima, în acest moment, spre toți oamenii și spre toți cei care sunt oprimați de orice nedreptate sau discriminare, atât în ce privește economia și viața socială, cât și viața politică, și libertatea conștiinței și dreapta libertate religioasă. Trebuie să tindem, cu toate mijloacele, spre acest lucru: ca toate formele de nedreptate, care se manifestă în acest timp al nostru, să fie supuse atenției comune și să se remedieze cu adevărat; și ca toți să poată duce o viață demnă de om. Acest lucru aparține misiunii Bisericii care la Conciliul Vatican II a fost pusă în lumină nu numai în Constituția Lumen Gentium, dar și în Constituția pastorală Gaudium et Spes..

Iubiți frați și fii, recentele evenimente din Biserică și din lume sunt pentru noi toți un îndemn salutar: Cum va fi pontificatul nostru?

Și care este soarta pe care Domnul o rezervă Bisericii sale în următorii ani? Și care este drumul pe care omenirea îl va parcurge în acest timp, care de-acum se apropie de anul 2000? Sunt întrebări arzătoare, la care nu se poate răspunde decât astfel: „Deus scit” (cf. 2Cor 12,2-3). O, povestea noastră personală, care ne-a adus pe neașteptate la maxima responsabilitate a slujirii apostolice, interesează prea puțin. Vrem să spunem că persoana noastră trebuie să dispară în fața funcției oneroase pe care trebuie să o împlinim. Și atunci discursul se transformă în mod necesar în apel: după rugăciunea înălțată de noi către Domnul, simțim nevoia de a cere și rugăciunea voastră, pentru a dobândi acea mângâiere indispensabilă, superioară, care ne permite să reluăm munca iubiților Predecesori din punctul în care au lăsat-o ei.

Ne face plăcere să adăugăm, la amintirea lor emoționantă, un salut recunoscător pentru fiecare dintre voi, Domnilor Cardinali, care ne-ați desemnat la această îndatorire; și apoi un salut plin de încredere și încurajare tuturor fraților în episcopat, care în diferite părți ale lumii veghează la grija Bisericilor particulare, părți din Poporul lui Dumnezeu (cf. Christus Dominus, 11), și sunt, de asemenea, solidari cu opera universală a mântuirii. În spatele lor îi remarcăm pe preoți, mulțimea de misionari și de persoane consacrate, cărora le dorim din inimă să sporească numărul lor, răsunând în mintea noastră acele cuvinte ale dumnezeiescului Mântuitor: „Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini” (Mt 9,7-38; Lc 10,2). Privim apoi spre familii și spre comunitățile creștine, spre diversele asociații de apostolat, spre credincioșii care, chiar dacă nu sunt cunoscuți fiecare în parte de către Noi, nu vor fi însă anonimi, străini și nici marginalizați – niciodată! – în unitatea magnifică a Bisericii lui Cristos. Printre ei distingem, cu o privire preferențială, pe cei mai slabi, pe săraci, pe bolnavi, pe cei întristați. Acestora, într-un mod deosebit, în prima clipă a ministerului pastoral, dorim să ne deschidem inima. Oare nu sunteți într-adevăr voi, fraților și surorilor, cei care prin suferințele voastre luați parte la pătimirea Mântuitorului însuși și într-un fel o completați (cf. Col 1,24)? Nedemnul Succesor al lui Petru, care își propune să scruteze bogățiile de nepătruns ale lui Cristos (cf. Ef 3,8), are cea mai mare nevoie de ajutorul vostru, de rugăciunea voastră, de sacrificiul vostru, și pentru aceasta vă roagă cu umilință.

Un gând către Polonia „credincioasă”

5. Și permiteți-mi să adaug, Fraților și fiilor care ne ascultați, pentru iubirea de neșters pe care o purtăm țării de origine, un distins, foarte special salut atât tuturor cetățenilor Poloniei noastre „semper fidelis”, cât și Episcopilor, preoților și credincioșilor noștri din Biserica din Cracovia: este un salut în care amintiri și sentimente, nostalgie și speranță se împletesc în mod indisolubil.

În acest ceas, emoționant și important pentru Noi, nu putem să nu ne îndreptăm gândul cu o devoțiune filială către Fecioara Maria, care mereu trăiește și lucrează ca Mamă în misterul lui Cristos și al Bisericii, repetând cuvintele dulci „totus tuus” pe care le-am înscris acum douăzeci de ani în inima noastră și în stema noastră, în momentul consacrării noastre episcopale. Și nu putem să nu îi invocăm pe Sfinții Apostoli Petru și Paul și, împreună cu ei, pe Sfinții și Fericiții Bisericii universale. În acest fel dorim să vă salutăm pe toți: bătrâni, adulți, tineri, copii, prunci abia născuți, în valul acelui viu sentiment de paternitate care urcă din inima noastră. Tuturor vă adresăm urarea sinceră de a crește „în har și în cunoașterea Domnului nostru și a Mântuitorului nostru Isus Cristos”, pe care o făcea principele apostolilor (2Pt 3,18). Împărțim tuturor Binecuvântarea noastră Apostolică, care nu doar asupra voastră, ci și asupra omenirii întregi să producă o îmbelșugată revărsare a darurilor Tatălui care este în ceruri!

Amin.