Cateheza Cardinalului Meisner la Ziua Mondială a Tineretului

Cateheza de miercuri, 17 august 2005,
a Cardinalului Joachim Meisner, Arhiepiscop de Köln

Căutați adevărul ca sens profund al existenței umane
Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua Lui la răsărit
și am venit să ne închinăm Lui (Matei 2,2).

Dragi tineri!

1. Catehezele constituie într-un fel coloana vertebrală a ZMT. Aici, voi și cateheții vă aflați față în față cu tematica ZMT. Dumnezeu este Cuvântul. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) – astfel începe prologul Evangheliei după Ioan. Și aceasta tocmai pentru că Dumnezeu poate fi auzit, și despre El se poate vorbi. Aceasta se întâmplă de fapt în timpul catehezelor. Dumnezeu lasă să se vorbească despre El, și în același timp se face auzit.

Să ne amintim regula Sf. Benedict! Ea este în fapt unul dintre documentele fundamentale al culturii occidentale și începe cu cuvintele: „Ascultă, fiul meu!” Apostolul Paul scrie: credința vine din ascultare (cf. Romani 10,17). La început este cuvântul, nu imaginea. De aceea Creatorul ne-a dat două urechi și o singură gură, ca să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Dar satana, inamicul omului, încearcă dintotdeauna să fure auzul. Când omul nu mai aude, nu mai știe cui aparține și care este locul său. Astfel el ajunge vulnerabil în fața oricărei capcane din societate.

Sistemele totalitare au început întotdeauna furându-le oamenilor auzul. Îmi amintesc bine de copilăria și tinerețea mea, din perioada regimului nazist. Atunci în fiecare duminică erau organizate impresionante parade ale SA și SS, însoțite de muzică militară asurzitoare; mai apoi, în timpul comunismului, răsunau în zilele de sâmbătă și duminică, prin intermediul difuzoarelor, cântece și sloganuri socialiste. Era și mai rău decât atunci când răsunau sirenele fabricilor în zilele de lucru. Din acest motiv catehezele trebuie să devină un loc de liniște interioară, în care să putem să ascultăm și să urmăm Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Într-un citat din Isus care nu se găsește în Biblie, primim acest sfat: „Oricine dorește să fie aproape de Dumnezeu are nevoie de zece lucruri. Nouă părți de liniște și o parte de singurătate.” Tăcerea este indispensabilă pentru a nu confunda cuvântului lui Dumnezeu cu cuvintele noastre. În rugăciunile sale din deșert sau de pe vârful muntelui sau din orice alt loc, Cristos nu îi ține lui Dumnezeu un discurs. El în schimb tace și așteaptă să îl audă pe Dumnezeu vorbindu-i. Nouă părți de tăcere – aceasta înseamnă că începem să înțelegem cuvintele noastre ca roade coapte, așa cum face și Isus când spune că cuvintele noastre sunt ca scaieții sau ca strugurii. Strugurii trebuie să se coacă bine înainte de a putea fi savurați. În același fel, în tăcerea catehezelor de la ZMT, noi putem permite acestor cuvinte să se coacă, pentru ca apoi să le repetăm altora atunci când ne vom întoarce acasă. Isus a fost tăcut timp de treizeci de ani înainte de a predica trei ani. Se potrivesc aici cuvintele lui Friedrich Nietzsche: „Cel care vrea să rostească un cuvânt să se asculte pe sine mult timp în liniște. Cel care vrea să lovească asemenea unui fulger de lumină trebuie să fie mult timp un nor.”

3. Noi suntem toți purtătorii Cuvântului, așa după cum cu toții suntem purtătorii credinței noastre. Dar credința mea nu este credința mea, ci credința ta. Și Cuvântul lui Dumnezeu din mine nu este al meu Cuvânt al lui Dumnezeu – ci mai degrabă al tău Cuvânt al lui Dumnezeu. Dacă nu ne comunicăm reciproc credința noastră comună, dacă nu ne rugăm împreună, dacă nu ne iubim unii pe alții, atunci distrugem credința fiecăruia, sau vom deveni hoți ai credinței celuilalt. Nu pot să îmi spun singur cuvântul care să mă ajute, ci trebuie altcineva să mi-l spună mie. Așa după cum eu, ca Episcop, nu mă pot spovedi pe mine și să îmi dau mie dezlegarea – un alt preot trebuie să îmi acorde dezlegarea. Cuvântul iertării mele este purtat către mine de altcineva – nu îl port eu. Dar eu îl pot purta pentru alții. Și de aceea ne întâlnim adesea cu cererea nerostită: „Spune numai un cuvânt și se va mântui sufletul meu”. Dar înainte de toate, eu trebuie să ascult cuvântul. „Ascultă, fiul meu! Ascultă, fiica mea!” – astfel începe regula Sf. Benedict.

4. Satana este numit și „diabolos”, „spirit al dezordinii ” și „spirit al gălăgiei”, care încearcă în mod constant să ne fure auzul. Lucrarea lui constă în a furniza oamenilor în continuu informații, până acolo încât devin aproape surzi și incapabili să primească adevăratele indicații despre direcția de urmat – în special incapabili să primească însuși Cuvântul Vieții. Lui Satana, care după Înălțarea lui Cristos la cer i-a împrăștiat în diverse părți pe apostolii speriați, i se opune Maria, care i-a strâns la un loc pe apostoli. Ea îi aduce înapoi unul lângă celălalt, sub același acoperiș, în aceeași casă, la aceeași masă – chiar la masa Ultimei Cine din Ierusalim. Acolo, ea conduce prima novenă de Rusalii, la finalul căreia are loc miracolul Rusaliilor. Maria îi aduce la un loc pe cei împrăștiați. Astfel, ea este „Symbola” – cea care unește, în opoziție cu „Diabolos” – cel care desparte. Să ne rugăm Mariei, în acest moment al catehezei.

Despre Magi se spune că: „intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui” (Matei 2,11). Și astăzi Maria ni-l oferă pe Pruncul Cristos ca centru al vieților noastre. De aceea, să urmăm regulile pentru o ascultare creștină autentică:

1. Așează-te în liniște!
2. Împreunează-ți mâinile, adică nu le mai lăsa separate ci fă-le să se întâlnească!
3. Închide ochii!
4. Apleacă-ți capul – și
5. condu-ți intelectul din cap în inimă!

Înainte de înmulțirea miraculoasă a pâinilor, când 5.000 de adulți l-au urmat pe Domnul într-un loc uscat, neavând nimic de mâncare cu ei, a avut loc o criză. Oamenii erau înfometați. Iar Isus pe spune apostolilor: „Spuneți-le oamenilor să stea jos!” Apoi Isus înfăptuiește marele miracol al înmulțirii pâinilor. Cei cinci mii de oameni nu știau că Isus poate face așa ceva. Dar la cuvântul lui Isus: „Spuneți-le oamenilor să stea jos!”, ei chiar se așează jos. A te așeza pe jos într-o zonă deșertică, flămând și cu traista goală, sună a sinucidere. Ei însă cred în cuvintele lui Isus, cred că El poate să le potolească foamea. Chiar înainte de miraculoasa înmulțire a pâinilor, are loc un miracol mai mare, și anume miracolul ascultării din credință: ei se așează, înfometați, cu speranța că El îi va sătura. Și, după cum știm din relatare, s-au săturat toți și cu resturile rămase au umplut 12 coșuri. Acesta este Miracolul din Deșert. Acesta este acum miracol primei cateheze: „Spune-le să stea jos!” – „Spune numai un cuvânt și se va mântui sufletul meu!”

Sunt profund convins că în aceste zile Dumnezeu vă va da Cuvântul de care aveți nevoie pentru a schimba direcția vieților voastre. Nu puteți încă să știți care va fi acel cuvânt – pentru că atunci vi l-ați spune voi. Trebuie în schimb să trăiți următoarele zile în rugăciune interioară: „Doamne, spune numai un cuvânt și se va mântui sufletul meu!”

5. În tăcere, să începem un itinerar interior. Să amintim punctul de pornire al meditației noastre: „Așează-te în liniște! Împreunează-ți mâinile! Închide ochii! Apleacă-ți capul și condu-ți intelectul din cap în inimă!” Trebuie să ne întoarcem la punctul care este centrul existenței noastre. Și acesta este eu-l meu ca imagine a lui Dumnezeu. Acesta se manifestă în dorințele din străfundul vieții mele. Aceste dorințe trebuie eliberate. Permiteți-mi să dau câteva exemple clarificatoare:

Cu câteva decenii în urmă, am întâlnit un om foarte inteligent, dar care era complet ateu. El mi-a mărturisit deschis că nu reușea să înțeleagă cum eu – recunoscându-mi anumite capacități intelectuale – pot crede în Dumnezeu. Am încercat să îl ajut să intre în contact cu acest eu unic al său punându-i două întrebări. Prima întrebare a fost: „Vrei să fi rău? Atât de rău încât oamenii să spună: ‘nu face un ban. Este cu adevărat răul întruchipat’.” El mi-a răspuns: „Desigur că nu vreau aceasta.” Atunci l-am întrebat: „Fiecare efect are o cauză ce l-a provocat. Tu nu vrei să fi rău. De ce oare?” Nu s-a gândit vreodată la aceasta înainte, mi-a spus, și nici nu știe care este motivul. Mi-a răspuns atunci cu o întrebare: „Știi de ce?” I-am spus: „Da, știu.” Și atunci m-a rugat dacă pot să îi împărtășesc ceea ce știu, iar eu i-am spus: „Sigur că pot! Noi nu suntem originali, arhetipuri, ci suntem imagini. Originalul nostru este chiar Dumnezeu. Noi suntem după chipul Lui. Și din moment ce Dumnezeu, arhetipul meu, este cel mai mare Bine, eu, ca imagine a Sa, nu pot să vreau să fiu rău. Chiar dacă uneori sunt. Este ca o lumânare, pe care aș încerca să o pun cu capul în jos. Flacăra nu va merge niciodată în direcția lumânării. Va continua să ardă și să lumineze în sus. Pot să o întorc pe toate părțile: flacăra nu va arde niciodată în jos, ci întotdeauna sus. La fel este și cu oamenii. O persoană nu poate să dorească să fie rea, chiar dacă uneori este, deoarece arhetipul său, esența ființei sale este chipul lui Dumnezeu. Și acest Dumnezeu este Binele prin excelență. Și dacă, uneori, nu suntem buni, și suntem descoperiți, este ca și cum o imagine murdărită a lui Dumnezeu se revoltă în interiorul nostru. Acest fapt devine vizibil fizic pentru că începem să transpirăm sau ne înroșim la față. Din moment ce eul nostru profund rămâne corelat cu arhetipul, ca imagine a lui Dumnezeu, și cum acest Dumnezeu este Binele prin excelență, eu nu pot să vreau să fiu altcumva decât bun. Altfel ar trebui să îmi dau jos pielea de pe mine.”

Iar a doua întrebare merge în aceeași direcție: „Nu dorești să fi iubit?” La această întrebare ateul mi-a răspuns: „Ar fi iadul.” Aceasta este tocmai definiția teologică a iadului. Dar cu poate un ateu, care nu are pregătire religioasă, să știe definiția iadului? Și care este cauza pentru acest efect în viața fiecărei ființe umane: „Nu doresc să nu fiu iubit!”? – Ea se găsește tocmai în ființa noastră după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca fundament al meu, ca arhetip al meu, este personificarea Iubirii. Cel care spune „Cu iubire veșnică te-am iubit” (Ieremia 31,3) nu poate dori ca imaginea sa să nu fie iubită. Nu este posibil. Trebuie să trecem de la nivelul superficial în partea profundă a vieții noastre. Este ca în cazul unui râu. Dacă dorești să apreciezi, gustând, calitatea apei din Rin, nu trebuie să o faci aceasta aici, în Renania, unde apa Rinului nu mai este bună. Trebuie în schimb să faci un pelerinaj pe Rin – cu alte cuvinte să înoți împotriva curentului – spre izvor. Acolo poți să guști din apa Rinului. Dar – așa cum știm – peștii morți merg doar în direcția curentului. Doar peștii vii, sănătoși, pot să înoate împotriva curentului.

Trebuie să ne întoarcem la Origine, la Arhetipul nostru, la Dumnezeu care este Iubire. Pe cine voi întâlni la izvoarele vieții mele? Pe Dumnezeu cel viu, pe Creatorul miliardelor de stele din Calea Lactee. El spune poporului său Israel: „Cu iubire veșnică te-am iubit, și astfel ți-am fost fidel vreme atât de îndelungată”. Această declarație nu este valabilă doar pentru poporul lui Israel, ci este adevărată și pentru mine personal! Uneori Israel nu crede că Dumnezeu iubește acest popor, care în mod tradițional are mai mulți dușmani decât este populația lui – așa cum și poporul de astăzi al lui Dumnezeu are mai mulți dușmani decât prieteni. Și Dumnezeu a ales acest popor și a spus: „Doar pe tine te doresc”. Dumnezeu tot ce vrea este de fapt iubirea. Evanghelia după Ioan scoate bine în evidență acest aspect: ca o continuare a creației prin Cuvânt, Cuvântul – adică Isus Cristos -, devine om, devine trup, și trăiește ca un Cuvânt făcut om, între oameni, pentru a ne putea iubi astfel în mod concret și tangibil.

Părinții Bisericii au avut curajul să spună că „Dumnezeu, Cuvântul etern, s-a făcut om pentru ca omul să poată să ajungă ca Dumnezeu”. Creația este măreție, frumusețe și adevăr. Iar Iubirea este dăruire deplină a vieții. De câtă dedicare are nevoie un copil mic pentru a deveni adult? Acum ni se poate spune: iubirea lui Dumnezeu depășește toate conceptele. Secretul tuturor lucrurilor este Iubirea, așa cum o dorește Dumnezeu. „Mă iubești?”, îl întreabă Isus pe Petru (Ioan 21). Iar Petru răspunde: „Da, Doamne, Tu știi toate; tu știi și că eu te iubesc chiar dacă m-am lepădat de tine, chiar dacă nu am avut tăria de a sta drept și de a-ți fi fidel în momentele de încercare”. Iubirea lui Petru a rămas intactă, ceea ce este un lucru foarte important. Isus acceptă această iubire a apostolului infidel, așa cum acceptă iubirea femeii păcătoase, Maria Magdalena. Iubirea apostolului pentru Isus este o iubire săracă, dar este o iubire care, în ciuda infidelității, poate să reînceapă să își caute sensul, locul și originea sa. Iar Isus o acceptă. Pentru că este un „tu”, și deci reciprocitate și iubire.

Fiecare îl întâlnește pe Dumnezeu în primul rând în singurătate. În acest mod, fiecare trăiește în principiu singur și moare singur și singur el este responsabil de faptele sale. Alți oameni, chiar și cei mai dragi, pot doar să participe, pot doar să mă susțină. Dar Dumnezeu iubește pe fiecare în parte. Pentru fiecare în parte a devenit om. El este aproape de fiecare în parte, mai aproape decât este fiecare de el însuși. Dacă Dumnezeu, Creatorul a miliarde de sisteme planetare, este infinit de măreț, fiecare persoană poate să creadă că o parte inimaginabil de mare din Iubirea lui Dumnezeu îi aparține doar ei. Și aceasta ne unește pe unii cu alții. De aceea Petru spunea: „Sunteți seminție aleasă, preoție împărătească” (1 Petru 2,9). Ceea ce avem în comun cu Magii nu este doar căutarea, pe care o întreprindem și noi, ci și originea noastră. Ca ei, și noi suntem de descendență regală, de demnitate regală. Nu reușim să avem suficientă stimă pentru noi înșine.

6. Și Magii au fost conduși de această neliniște interioară, de dorul care își are originea în intimitatea ființei lor, atunci când din turnurile lor scrutau cerul pentru a căuta semnele Iubirii divine. Astfel au găsit steaua. Atunci a început marea aventură. Au plecat în călătorie, călăuziți fiind de stea. Și când aceasta dispărea de sub ochii lor, reîncepeau să caute, să întrebe, să observe, până când descopereau din nou steaua lor călăuzitoare… până au ajuns la destinație.

Ziua Mondială a Tineretului din Köln este, în primul rând, o invitație la a-mi asculta cu atenție originile, locul unde chipul lui Dumnezeu mi-a zămislit eul, locul de unde încep toate dorurile, neliniștile și nostalgiile pentru ce este sfânt, bun și frumos – adică pentru Dumnezeu. Voi, tinerii, nu sunteți atât de departe de mâna creatoare a lui Dumnezeu, așa cum suntem noi, cei mai în vârstă. Această apropiere de mâna Creatorului face dorul de pur, bun și frumos – adică de Dumnezeu – mult mai puternic decât în noi, bătrânii. Când ne vom întoarce acasă, experiența noastră va fi ca a Magilor. Ne vom întoarce acasă între mulți semeni. Este datoria noastră să menținem acasă orientarea pe care am primit-o aici, la Köln. Știu cu certitudinea credinței că Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un proiect de viață concret, unic, ce nu poate fi delegat altcuiva. Succesul vieții noastre depinde de recunoașterea acestui plan al lui Dumnezeu, și de îndeplinirea lui.

Fiecare dintre noi avem o singură viață. În viață, credință și iubire nu există perioade de timp fără responsabilitate, ca atunci când înveți să conduci. Nu, viața devine foarte rapid responsabilitatea ta totală. Nu există viață, credință sau iubire de probă. Se cere seriozitate încă de la început.

Cum pot eu să descopăr ce dorește Dumnezeu de la mine? Pentru aceasta recomand, cu tărie, fiecăruia dintre voi ca în aceste zile să apelați la spovadă, chiar la o spovadă aprofundată. Este un lucru obișnuit pentru Zilele Mondiale ale Tineretului. Trebuie să ne curățăm sufletele de orice păcat, de orice murdărie, de orice praf care s-a acumulat în noi, pentru a regăsi o perspectivă clară despre noi înșine. Dumnezeu dorește ca aici, la ZMT, la Köln, fiecare să poată să își audă clar chemarea, pentru ca lumea să nu mai aibă mult de așteptat până la următoarele Maici Tereza, sau următoarele Edith Stein alese deja dintre voi, sau următorii Maximilian Kolbe, cu toate numele lor.

Doresc să caut cu voi și alte căi de acces de la nivelul superficial al vieților noastre spre profunzimile ființei noastre, spre Izvorul unde imaginea lui Dumnezeu este încă perceptibilă. Este o caracteristică a ființei noastră faptul că nu ne putem satisface setea interioară de eternitate și de infinit. Pentru mine, tot timpul a fost așa: când încercam să ating un obiectiv – de exemplu să fac o fotografie frumoasă -, iar apoi, cu eforturi mai mari sau mai mici, îl atingeam, rămâneam fascinat timp de câteva săptămâni, după care totul se întorcea la normal. Dorințele mele se concentrau apoi asupra unui alt obiectiv. Și când îl atingeam, procesul se repeta: idealul devenea normal, iar dorințele mele nu mai erau satisfăcute. De fapt dorințele noastre profunde nu pot să fie satisfăcute în această lume. Ele ne duc de la un obiectiv la altul. După cum spunea Sfântul Augustin: „Neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în Tine”. Nu avem deci ceva, dar îl avem pe EL, care este totul pentru noi.

Chiar și legea îngustimii existenței noastre demonstrează că persoana noastră este formată după modelul lui Dumnezeu, nu după un model uman. Vă aceasta foarte clar atunci când doresc să ascult o piesă muzicală, și îmi place un pasaj anume, care însă se termină repede. Aș dori să îl prind și să îl țin, dar nu se poate. Această situație mă face fericit, dar în același timp mă doare. Doresc să păstrez acel moment în prezent, dar nu este posibil: timpul trece. Acesta este un exemplu al limitării existenței noastre pe pământ, în care suntem mistuiți de dorurile inimii. Muzica este foarte intensă, dar trecătoare. O fotografie, pe de altă parte, ține mult – o pot ține mereu în fața mea – dar este mai puțin intensă.

Dacă cineva parcurge Italia să zicem în două săptămâni, acumulează o gamă largă de experiențe, dar fiecare experiență are un conținut redus. Cel care însă rămâne două săptămâni în Florența, va avea o experiență mai limitată, dar mai bogată în conținut. Cu cât este mai vastă experiența, cu atât este mai redus conținutul. În această lume nu este posibil să ai atât experiențe multe, cât și profunde. Acestor limite li se opune dorul de infinit. Aceasta este dovada că am fost creați după un etalon diferit de etalonul omenesc, de etalonul lumii. Pentru ființa umană, lumea și oamenii vor fi întotdeauna parametri prea limitați.

„Neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în Tine.” De ce ați venit la Köln? Răspunsul este în motoul Zilei Mondiale a Tineretului din acest an: „Am venit să ne închinăm Lui”. Dorul nostru interior pentru o viață mai măreață, mai plină și mai reușită ne-a pus pe drumuri, ca odinioară pe Magi, pentru a-l căuta și a-l găsi pe Cel care este atât Izvorul cât și Scopul vieților noastre: Dumnezeu, care este totul; Dumnezeu care face viața mea măreață.

Dacă un săritor cu prăjina vrea să treacă peste bară, trebuie să se bazeze pe ceva mai înalt decât el. Cel care are credință se bazează pe ceva mai mare decât el – adică pe Dumnezeu. Și atunci când sare peste bară, este mulțumit să primească laude: „Ai reușit să te depășești pe tine!” Cel care are credință, se depășește pe sine. Suntem chemați la aceasta, așa cum Maria spunea în Magnificat: „Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari” (Luca 1,49). Atotputernicul va face lucruri mari și cu voi.